Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Zygmunt Bauman. Note pentru o sociologie lacaniană de Gustavo Dessal

Epoca în care s-a născut şi viaţa lui îndelungată l-au făcut pe Zygmunt Bauman un martor direct şi implicat în evenimentele dramatice ale ultimului secol şi în transformările accelerate de la începutul noului mileniu. Poziţia lui subiectivă foarte particulară i-a permis să se apropie, într-o manieră critică şi, în acelaşi timp, lipsită de prejudecăţi, deopotrivă de lumea veche şi de cea nouă. În fiecare etapă a vieţii sale, Bauman a reuşit să găsească instrumentele conceptuale necesare pentru a interpreta realitatea. La cumpăna dintre secole, propunerea lui de a introduce un semnificant lichid drept cheie de lectură a avut un impact imediat.

Succesul acestui concept a fost atât de răsunător încât uneori s-a dovedit excesiv: toată lumea intelectuală s-a identificat imediat cu ceva care, neîndoios, pătrundea în esenţa schimbărilor generate de noua paradigmă a discursului capitalist, schimbări care s-au datorat, în mare parte, evoluţiilor tehnologice şi a căror viteză de expansiune a fost stabilită prin legea lui Moore. În 1965, Gordon Moore, cofondator al corporaţiei Intel, a formulat o lege empirică, lipsită de relevanţă ştiinţifică, dar care cuantifică schimbările în domeniul tehnicii computaţionale. De pildă, la fiecare doi ani se dublează numărul de tranzistori dintr-un microprocesor. Această progresie, care continuă să se adeverească astăzi, a permis expansiunea planetară a noilor tehnologii, fără de care n-ar fi fost posibile, printre altele, trecerea de la economia bazată pe producţie la economia globalizată, bazată pe fluxurile financiare, pe care o cunoaştem astăzi, nici schimbarea claselor sociale, a diferenţelor şi relaţiilor dintre ele, precum şi a felului cum se comportă.

Conceptul de lichid e mult mai mult decât o metaforă, un termen cu care să descrii dispariţia semnificanţilor tari care susţineau ideologiile socio-politice tradiţionale, ca şi efectele ce pot fi văzute atât în planul comportamentului individual cât şi în acela al grupurilor umane. Bauman a intuit factorul care a dus la creşterea exponenţială a vitezei de transformare a informaţiei în discursul social. Toate fenomenele care corespund conceptului de lichid decurg, în chip fundamental, din importanţa crucială pe care a căpătat-o viteza ca factor şi, în acelaşi timp, consecinţă a progresului. Subiectivitatea contemporană a fost remodelată în funcţie de viteză, ingredientul esenţial al vieţilor noastre. Dacă acceptăm că timpul comprehensiunii (ca interval scurs între clipa când aflăm ceva şi momentul când tragem o concluzie) s-a scurtat violent, putem să ne dăm seama că legăturile sociale nu pot, nici ele, rămâne neschimbate. Viaţa în întregul ei suferă de pe urma acestei accelerări, un soi de maraton generalizat care implică o concepţie asupra progresului ca insatisfacţie cronică şi căutare disperată a mirajului fericirii mereu proiectate în viitor, susţinută de realitatea că nimic nu te mai poate mulţumi şi că niciodată nu vei atinge acele culmi pe care eşti permanent încurajat să le crezi accesibile prin voinţă.

În ultima vreme, asistăm la o dezbatere căreia Zygmunt Bauman i-a fost un veritabil precursor: incidenţa, domeniul de aplicare, limitele şi responsabilităţile în cadrul reţelelor sociale. Fără îndoială, existenţa şi utilitatea lor sunt evidente (cu excepţia acelor spirite care nu recunosc că Gutenberg a inventat tiparul...), ceea ce nu ne împiedică să recunoaştem diverse patologii. Donald Trump a ajuns la putere, în ciuda tuturor statisticilor (singurul instrument ştiinţific a cărui relevanţă descreşte evident în timp), ceea ce a dus la o discuţie aprinsă asupra implicării Facebook-ului şi Twiterului în rezultatul alegerilor. Mark Zuckerberg a fost nevoit să trimită o scrisoare deschisă în care a negat orice implicare ideologică a companiei lui. A atras atenţia asupra ştirilor false, care sunt răspândite peste tot în lume şi luate în calcul de cetăţeni, jurnalişti şi lideri de opinie. Uşurinţa cu care se pot lansa astfel de ştiri şi folosirea lor de partea adversă, dacă are mijloace tehnice avansate, e o problemă care nu poate fi controlată în mod constant şi sistematic. Deşi Bauman n-a abordat explicit ceea ce acum se numeşte „post-Adevăr” (o idee pe care Goebbles o avansa la modul intuitiv la începutul anilor ’30 ai secolului trecut, când se spunea, în mod corect, că o minciună repetată de o mie de ori devine adevăr), conceptul de lichid a anticipat cumva această discuţie. În vreme ce relativitatea adevărului îşi are locul ei în tradiţia filosofică, noutatea este că pe lângă argumentele prin care adevărul poate fi prezentat, lichiditatea îi fixează consecinţele.

Expansiunea unui discurs globalizat, care transmite o ideologie goală şi fără urmări, e ceea ce Bauman percepe şi descrie cu fineţe în fiecare din cărţile sale. Chiar şi Trump s-a mirat de puterea de convingere a enunţurilor sale false şi manipulatoare. A afirmat, pe drept cuvânt, că şi dacă ar fi mers înarmat pe Fifth Avenue şi ar fi început să tragă la întâmplare în mulţime, pesemne că oamenii tot l-ar fi votat. Probabil că imaginea e exagerată dar, tocmai de aceea, lucidă: prin excesul de entertaiment, discursul contemporan suplineşte lichefierea semnificanţilor tari. Bauman, care a făcut din textul freudian Civilizaţia şi neajunsurile ei un ghid care i-a călăuzit abordarea sociologică, a înţeles foarte bine că acea carte era cheia spre a înţelege noua paradigmă care în anii ’30 era încă departe de a fi evidentă. El şi-a dat seama, ca şi Lacan, că textul lui Freud era traversat de o schimbare profundă în dinamica subiectului. Reprimarea pulsiunilor sexuale, resortul prin care Freud explica secretele simptomelor de nevroză, a fost depăşit de descoperirea că fiinţa umană e controlată de acţiunea secretă a unei instanţe, supereul, care o împinge spre o satisfacţie supremă, înrudită cu pulsiunea morţii. O satisfacţie din care discursul contemporan, ancorat în omnipotenţa tehnologiilor (care devorează fundamentul însuşi al dezvoltării ştiinţifice) a făcut esenţa ştirilor false. Cele cu adevărat false (lăsând deoparte anecdotica acelor conţinuturi nerealiste bazate pe manipulări intenţionate ale realităţii) provin din difuzarea pe scară largă a unei ideologii comune. Nu e adevărat că paradigma liberală presupune sfârşitul ideologiilor. Din contră, a impus una, şi nu tocmai lichidă, cum vom vedea.

Faptul istoric care a inaugurat era lichidă a fost, potrivit lui Bauman, schimbarea de 180 de grade în echilibrul dintre libertate şi siguranţă. Pe vremea când scria Freud Civilizaţia şi neajunsurile ei, accentul cădea pe recucerirea unei libertăţi care fusese mortificată de opera civilizatoare a culturii. Renunţarea la pulsiuni, pe care Freud o considera factorul determinant al nevrozei, a instituit, în acelaşi timp, legăturile sociale şi a fost condiţia nenegociabilă a contractului care reglementează convieţuirea dintre oameni. Drama individului, însă, vine din faptul că această renunţare presupune ce nu va reuşi niciodată, dimpotrivă. Nu ajunge că oamenii au făcut eforturi incredibile să-şi revină din această pierdere, renunţarea se reînscrie în însăşi legătura socială, şi revine în forme ale distrugerii sinelui şi a celorlalţi. Modernitatea şi Holocaustul, una din operele cele mai lucide ale lui Bauman, demonstrează că barbaria nu este un accident în procesul civilizator, ci face cu totul parte din el. Aşa cum au procedat Freud şi Lacan în psihanaliza, iar Hanna Arendt şi alţii în reflecţia filosofică, Bauman a transpus în sociologie critica necruţătoare a proiectului iluminist. De aceea, nu trebuie să cădem în capcana de a face din lichid un conceptsinteză al operei lui Bauman. Modernitatea şi Holocaustul, Pagube colaterale, Vieţi irosite, Consumerismul, munca şi noii săraci – pentru a cita doar câteva titluri – stau mărturie că analiza lui merge mult mai departe de conceptul care i-a asigurat o celebritate mediatică indiscutabilă, cucerită şi prin extraordinarul lui talent de comunicator şi printr-un suflet tânăr, dovadă că are cititori cu miile în intervalul de vârstă 25-35 de ani.

Bauman a fost conştient de consecinţele zelului postmodern de a obţine siguranţa sacrificând libertatea. Prima promisiune nu se va împlini niciodată, a doua, în schimb, da. Libertatea, cu toate că este o utopie pe care Lacan o descria (cu argumente credibile) drept delir, ajunge să fie tot mai amputată în regimuri care pot fi chiar numite democratice. După ce a cercetat, câţiva ani, fenomenele lumii lichide, autorul nostru a ajuns la concluzia că urmează o nouă perioadă, în care comportamentele sociale decurg din concepte solide. Corespondenţa pe care am purtat-o cu el a ajuns chiar în acest punct, al predicţiei sale că lumea lichidă se apropie de sfârşit şi că o nouă şi solidă ideologie este impusă prin mijloacele reunite ale tehnologiei, ale economiei delocalizate, ale behaviorismului, ale metodologiilor de evaluare extrapolate la toate nivele existenţei, ale sacrificării registrului poetic al vieţii omeneşti de dragul reprezentării algoritmice şi ale altor asemenea demersuri care duc cu orice preţ (şi de dragul progresului) la eliminarea ultimelor urme de umanitate: limbajul, sexul şi moartea, care sunt esenţa vieţii noastre, cele trei permanenţe pe care psihanaliza le-a cuprins în conceptul de castrare. Zygmunt Bauman a fost unul din sociologii care au cercetat cel mai bine neruşinarea cu care susţinătorii progresului se încăpăţânează să discrediteze castrarea. Când credem că totul va fi posibil, consecinţa e chiar contrariul: viaţa însăşi devine imposibilă.

Gustavo Dessal (traducere din spaniolă de Simona Vasilache)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara