Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Zăpezile de-acum de Cosmin Ciotloş

Dumitru Popescu, Artemis sau despre uzurparea sentimentului, Bucureşti,
Editura RAO, 2013, 514 pag.

Pe cât de adevărat e că, înainte de 1989, Dumitru Popescu s-a ilustrat ca un interesant autor de romane politice, pe atât de eronată se dovedeşte o astfel de etichetă în cazul recentului Artemis sau uzurparea sentimentului. Fără a-şi fi pierdut morbul reflecţiei ideologice (însă nemaipracticând- o „la vârf”, ca înainte), Dumitru Popescu scrie, de fapt, o întreagă şaradă având ca pretext (dar numai ca pretext) culisele jocurilor de putere. O simplă paralelă cu Gorila (dau un exemplu standard) ne poate lămuri. Şi într-o parte şi în cealaltă avem un personaj, literat, atras în maelstromul gazetăriei politice.

Numai că dacă la Rebreanu subiectul are evoluţie epică (Pahonţu urcând toate treptele ierarhice şi prăbuşindu- se, reparator, la final), aici, în Artemis…, tentaţia arivismului social lasă locul unei melancolii mai degrabă lirice. Protagonistul (care dă şi numele romanului) e un tânăr poet de azi (adică de la finele anilor 2000) pe care succesul de critică îl aduce în vizorul unui important lider al opoziţiei. Creativitatea lui merită exploatată electoral. Ar putea gândi nu numai sloganuri de efect, dar şi strategii de campanie ingenioase. Drept urmare, Mircea Veşminţeanu (aşa îl cheamă pe politician) îl curtează prin interpuşi şi încearcă să-l coopteze în echipa lui. Suntem, deja, în plină ficţiune speculativă.
Două sunt, însă, intuiţiile prin care Dumitru Popescu îşi salvează romanul de capcana neverosimilului grosier.
Întâi, el nu concepe politicul ca pe un raport de forţe, ci ca pe o proliferare de tactici discursive. E semnificativ, în prelungirea acestei idei, episodul confruntării finale dintre Veşminţeanu şi contracandidatul său. Nicăieri, aceştia doi nu sunt puşi faţă în faţă, în arenă. Tot ce ni se prezintă e un rezumat al pledoariei celui dintâi şi o concluzie implacabilă: el va pierde alegerile din cauza exageratei elevaţii a promisiunilor sale (care nu pot convinge decât un public redus). Adversarul n-are nici o „vină” şi, implicit, nici un merit. Într-o astfel de logică, interesul lui Veşminţeanu pentru Artemis nu mai sună chiar fals. Sfera politicului coincide, pentru Dumitru Popescu, cu logosfera, în care poeţii, şi nu intriganţii, fac legea. Câştigă cel care, cum se spune, are cuvintele la el. În aceeaşi cheie trebuie citită şi secvenţa în care acelaşi Veşminţeanu îl demite, la puţin timp după înfrângere, pe directorul oficiosului partidului său pentru o culpă nici mai mult nici mai puţin decât stilistică: ziarul e slab din pricina lipsei de ţinută lingvistică (p. 426).
În al doilea rând, Artemis… refuză moralismul facil (în care alunecă adeseori romanele cu substrat politic). De obicei, în proza noastră, oamenii de stat sunt fie veroşi, fie naivi. Veşminţeanu (dar nu numai el, toţi apropiaţii săi) sunt şi veroşi, şi naivi. E de la sine înţeles că simpatia pentru poetul de nici treizeci de ani e rezultatul unui calcul. Dar asta nu-l împiedică pe politician să-i citească volumele şi chiar să-i aprecieze literatura. Omul chiar e un bovaric, iar histrionismul său (boală profesională, în definitiv) nu devine niciodată ipocrizie. El chiar crede că reforma politică pe care o scontează are nevoie de o „prefaţă” de ordin cultural. Ceea ce, s-o recunoaştem, e cel puţin înduioşător.
Este şi motivul pentru care, deşi orbitează în aceste cercuri, Artemis nu se va lăsa „corupt” de ele. Dimpotrivă, va rămâne, de la un capăt la altul al romanului, un idealist. Având o ereditate complicată (orfan, crescut de o bunică încă tributară unei iubiri de tinereţe) şi o sensibilitate artistică plurivalentă (înainte de Litere, a absolvit UNATCul), el e un ins în permanenţă dispus să problematizeze temele mari. Deşi participă cu sugestii la campania ocrotitorului său, politica îl lasă mai degrabă indiferent. Vrea, în schimb, cu tot dinadinsul, să descâlcească iţele pasiunii. (O aspiraţie frivolă drapată în vorbe mari). Trădat în dragoste, se refugiază în aventuri mai serioase sau mai puţin serioase. Oricum, norocul îi scoate în cale numai splendori. Prima, evident, e chiar fiica lui Veşminţeanu, Sorana, alături de care pătrunde în high life. Vor trăi o relaţie accidentată, care se va destrăma de la sine: ea, fascinată de libertinaj, el, un taliban al fidelităţii. Va urma Divi, o mondenă concupiscentă căreia neexperimentatul Artemis îi va cădea în mreje încă de la primul flirt. Pentru ca încurcătura să fie totală, suita e completată de fosta amantă a lui Veşminţeanu, Beatrice (alintată Beate), o femeie încă irezistibilă la cei 37 de ani ai ei. Sunt mai multe complicaţii „politice” în aceste rătăciri ale lui Artemis decât în politica propriu- zisă. Cele trei graţii sunt prietene şi îşi împărtăşesc intimităţi. Îl vor, toate, pe visătorul poet, ca pe un trofeu şi îl dispută cu cinism. Cinic e şi el atunci când trece de la una la alta fără mustrări de conştiinţă, dând vina pe câte-o eclipsă de moment. Le face cu egală dispoziţie declaraţii pătimaşe şi le serveşte exact badineria filozofardă de care au nevoie. Nici măcar prea consecvent nu e: le impută lipsa de profunzime erotică, le acuză de vid sentimental, dar se dovedeşte, el însuşi, incapabil să-şi asume onest, până la capăt, o relaţie.
E, aceasta, doar una dintre faţetele şaradei de care vorbeam la început. O alta, mai interesantă din punctul meu de vedere, scoate la lumină adevărata temă a romanului: fractura dintre generaţii, aşa cum apare ea unui scriitor ajuns la vârsta înţelepciunii. Dumitru Popescu încearcă să descifreze ceea ce, probabil, îl intrigă la cei care şi-au trăit copilăria imediat după revoluţie: aerul cool (care, se traduce, la el prin „uzurparea sentimentului”), lejeritatea comportamentală, ideologia „lipsită de ideologie”. Cu toate eforturile (apreciabile, adeseori), falia se simte la tot pasul. Iar reuşita e discutabilă.
În primul rând, în stil. Artemis e un poet, cum spuneam, de nici treizeci de ani (născut, deci, cândva prin deceniul al nouălea). Trăieşte din ce publică (mai ales din eseuri) şi seara, după câte un eveniment semnificativ, pune pe hârtie versuri ca acestea: „Colţul tavanului se îndoiaie/ peretele e un afiş dezlipit./ Niciun păianjen în vreo crăpătură,/ nici raze într-un soare pripit// Privesc, invizibil ca îngerii,/ cât sunt de fanat -/ în odaia întortocheată,/ în golul cu greu adunat// Cercetez deşertica monotonie -/ mi-au dispărut liniile sinuoase./ Mi s-a topit şi ovalul elementar/ unde-mi înghesuia Brâncuşi omeneştilemi oase” (pp. 404 - 405). Nu trebuie să fi citit foarte multă literatură contemporană pentru a simţi parfumul totuşi old fashioned al acestui poem. Şi al altora, numeroase. Ele amintesc mai curând de Raza de cobalt (1979) a lui Dumitru Popescu însuşi decât de producţiile descendenţilor săi de azi.
Să mă fac înţeles: nu calitatea poemelor o pun în discuţie, ci spiritul timpului lor, care nu se-apropie, nici măcar prin pastişă, de cel al poeziei (bună, rea, nu contează) din anul de graţie 2013. Or, Artemis aparţine, vrând-nevrând, generaţiei mele, pe care, îmi place să cred, o „citesc” fără dificultăţi. Mi-e greu să cred, pe urmă, că pentru unul ca el, ar fi prezentat vreun interes senzual o femeie pe care o percepe astfel: „Capul şi trupul ei alcătuiau o combinaţie decorativă, exprimând tinereţe sănătoasă, energie vitală, dar şi o anumită drăgălăşenie. Ceva bucolic, sămănătorist, îşi zise, un model feminin coborât din pânzele româneşti pictate în veacul al nouăsprezecelea. I se păru că descoperă secretul armoniei acestui chip, luminat de puternica baterie electrică a scenei, şi anume dilatarea la dimensiunile adulte a boiului fetişcanei – cu toată candoarea şi dulceaţa rămase intacte” (p. 38). Sau astfel: „Toaleta tinerei femei era adecvată personalităţii, constând dintr-o fustă albă plisată, destul de scurtă, ca a tenismenelor, şi o bluză de voal simplă” (p. 77). Registrul indirect liber e cel care joacă festa aici: căci ce avem sub ochi, deşi stă sub semnul monologului interior, seamănă izbitor de mult cu expozeul public.
Nu întâmplător, două personaje pasagere (bunica lui Artemis şi medicul care o îngrijeşte, un specialist aureolat de propria glorie) sunt printre cele mai plauzibile din carte. Lor, Dumitru Popescu le simte excelent limbajul, le înţelege cu fineţe reflexele şi ticurile. Din interior, dozând empatic detaliile psihologice. Pe Artemis, în schimb, pare să-l vadă numai dinafară. Pe Sorana la fel. Convertirea ei, mărturisită în finalul romanului, chiar dacă autentică, e formulată prea preţios pentru rigorile unui dialog: „Am început să citesc Biblia, informă. Am insistat asupra primei părţi. E ceva acolo… Când Adam o primeşte în dar pe Eva şi are viziunea primei familii întocmite cu aceasta, ca şi a familiilor următoare, el defineşte atunci cuplul în felul următor «Şi fi-vor amândoi un trup». Ce au vrut să spună autorii Bibliei cu aceste cuvinte? Cei doi eram, cum ştim, primii oameni. Făcuţi din acelaşi aluat, din pământul Raiului, peste care Creatorul suflase har” (p. 502).
Tot din exterior par trăite şi protestele din Piaţa Universităţii (probabil cele de-acum aproape doi ani, dacă ţinem seama de momentul invaziei ultraşilor şi de altercaţiile acestora cu jandarmii). Prezent în mulţime, luat de val, ameţit de întâmplări Artemis ar fi avut şansa de a fi un Fabrice del Dongo local. N-o exploatează cum se cuvine, aşa încât relatarea lui pare să se bazeze mai mult pe reportajele de la TV decât pe propriile reacţii, nemijlocite. E prea mult calcul în gesturile sale gratuite, prea mult protocol.
Fascinat de propria ideaţie (care chiar e pasionantă pe alocuri), Dumitru Popescu descrie zăpezile de azi cu instrumentarul zăpezilor de-altădată.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara