Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Zodia dispreţului de Marina Constantinescu

Nu canicula este de vină pentru toate aberaţiile care se petrec non-stop pe la noi. Nu căldura insuportabilă provoacă nepăsare, sfidare, minciună, nesimţire, nu ea dă iluzia unora că bunăstarea li se cuvine numai lor, că sănătatea, aerul, apa, răcoarea, liniştea, există doar pentru ei, că ţara însăşi le aparţine, îi defineşte, îi reprezintă. Poate să-i contrazică cineva? Mă tem că nu.
Una din zilele unui trăitor din oraşul Bucureşti poate să fie cam aşa. Pe la şapte dimineaţa, bubuitul baroaselor şi zgomotul infernal al unui pickamer mă aruncă direct pe pereţi. Halucinaţiile îmi fac vraişte creierii. Mi-am pierdut casa? Locuiesc pe un şantier? De cînd? De ce? Mă demolează cineva? Ceauşescu n-a murit? Doamne, nu mă lăsa îmi şoptesc, tremurînd, în barbă. Şi dau draperia la o parte. Privesc şi simt cum uluiala creşte, creşte, creşte. O armată de muncitori viermuieşte în curticica vecină, gard în gard cu mine, adică, în imediata mea intimitate. Casele din această parte a Bucureştiului, de lîngă Parcul Carol şi autogara Filaret sînt plantate şi cocoţate una în coasta celeilalte. Atîţia bani aveau, la începutul secolului douăzeci, oamenii pentru ca să-şi cumpere proprietăţi. Intru timid pe şantier. Nu mă văd şi nu mă aud mult timp. De praf, de gălăgie, de înjurături. Aflu, cu greu şi întru tîrziu, că "vecinul", pe care l-am zărit vag o singură dată de cînd a luat casa de la bătrîna proprietară, dărîmă o parte şi construieşte, cu etaj, mai frumos ca la mine. Foarte bine, am zis! N-ar fi fost normal să aflu şi eu, să mă viziteze "şefu" şi să-mi comunice planul, durata, ce măsuri se pot lua ca să nu-mi cadă în curte şi în cap bucăţi de zid, moloz, cum s-a întîmplat, ca să nu mă trezesc pe proprietatea mea cu un vajnic muncitor fiindcă avea un unghi mai bun de aici ca să dărîme zidul, crăpîndu-l, de sus pînă jos, pe al meu, proaspăt refăcut, cum putem să facem, avînd în vedere că nu sîntem la Băneasa sau Snagov unde pădurea şi distanţele înghit deranjul, ca să organizăm un program, ca să se strecoare şi o oră de linişte, de interzis la înjurături? Las la o parte faptul că, pentru obţinerea autorizaţiei de lucru, conform legii, era nevoie de avizul meu. "Da şefu are bani..." mormăie un muncitor. Am încremenit. Aşa este. Banii au ţinut loc de cel mai firesc şi civilizat dialog, de o vizită normală în care să fiu prevenită asupra lucrărilor, banii au rezolvat şpaga de la Primăria sectorului patru, ei au ţinut locul avizului meu, ei pun la cale, din zorii zilei, un monstruos spectacol al sfidării şi neruşinării. El continuă la Primărie unde, funcţionarii, dragii de ei, nu ştiu nimic, nu pot să spună nimic, să-mi dea cuvenite lămuriri, programul audienţelor la primar este cvasiaccesibil. Cu alte cuvinte, nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase.
Deja vlăguită şi disperată, plec la Casa de Asigurări de sănătate ca să iau un aviz pentru obţinerea, cu reducere, a unui medicament protezic pentru o prietenă de peste optzeci de ani. Tot pe lîngă Cişmigiu, unde este sediul acestei instituţii, se află şi locul de unde oameni în putere stau la rînd ca să obţină viză de lucru în Spania. Trec pe lîngă rîndul lor şi simt un amestec de disperare transformată într-un soi de optimism. Mai au speranţă! Cum deschid uşa instituţiei unde aveam treabă, cad în genunchi, împiedicîndu-mă de un prag înalt şi inutil. Cum mă ştiu căscată, nu protestez. Vina e doar a mea. Dar peste mine se prăvălesc şi alţii, mai exact, aproape oricine intră. Numai aşa se imprimă atitudinea necesară aici, supunerea, coloana îndoită şi capul plecat. Mă uit în jurul meu. O mare de bătrîni, o mare de disperare, de suferinţă, de boală, de nevoi urgente, o mare de ochi trişti, moi, fără expresie. Din hol zăresc ghişeul cu pricina. Ca în Gogol, undeva cu mult deasupra noastră, suspendată parcă în aer. Acolo stă, presupun, funcţionara pusă să rezolve cererile. Pusă acolo, cu alte cuvinte, în slujba cetăţenilor. Îi aud doar vocea de SS. După ce au reuşit, ca într-o minune cerească, să întocmească actele traversînd un şir birocratic infernal, norocoşii sosesc aici. La coada mea, se solicită reduceri pentru proteze sau medicamente protezice. Pînă îmi vine rîndul, aud, ca un verdict, "peste un an!", "peste un an". Ce-o vrea să zică asta? Simplu. Dau şi eu actele, ridicîndu-mă pe vîrfuri ca să nimeresc ghişeul şi ca să izbutesc să văd, cît de cît, ceva din chipul plictisit, rece, dezagreabil prin atîta acumulare de impoliteţe, al funcţionarei. "Peste un an!". "Peste un an ce?", întreb. "Aprobarea". Degeaba se alătura explicaţiile mele celor de dinaintea mea şi celor ce vor urma. Că cineva nu mai poate merge acum, nu-şi mai poate îndoi articulaţiile acum, că are genunchiul blocat acum, că nu are zece milioane pentru tratament nici acum şi niciodată, că şoldul este în suferinţă, că e o greşală o astfel de decizie, că nu se poate, că e strigător la cer. Că, poate, bătrînul acela peste un an de zile nu va mai fi. "Ghinion!" îmi cade în cap, ca o ghilotină, cinismul din spatele ghişeului suspendat deasupra oamenilor, deasupra logicii, al bunului simţ, al umanului, deasupra neputinţelor noastre de zi cu zi.
Ies, mă aşez pe o bordură şi plîng. Pe lîngă mine trec "căpşunarii", cei care au primit viza şi vor pleca în Spania. Cît de curînd. Nu peste un an. Încotro să o iau?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara