Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Zholdak, un suprarealist neîmblânzit – eseu de George Banu de Delia Voicu


Nu cunosc parcursul lui Andriy Zholdak, dar, încă de la primele spectacole văzute, am avut sentimentul că mă aflu în faţa unei lumi în plin proces de fisiune şi a unui artist ce-şi asumă riscuri enorme. De unde vine? Nu ştiu decât puţine lucruri despre el... Aparţinând culturii ucrainene, fost elev al lui Anatoli Vasiliev, marcat de un soi de credinţă animistă care trimite la unele curente orientale, Zholdak e aidoma unui meteorit a cărui cădere peste un text, de preferinţă reputat, produce crevase, îl fisurează, îl dezorganizează. Zholdak nu citeşte operele în sensul obişnuit al cuvântului, nu se integrează unei tradiţii şi nu propune o abordare critică: el le tratează ca pe nişte materiale de construcţie faţă de care îşi îngăduie libertăţi fără de margini. Acest impact violent produce veritabile deflagraţii.

Referirea la o piesă anume are, la Zholdak, acelaşi rol ca şi titlurile date tablourilor suprarealiste, titluri care - afirma Barthes - îndeplinesc exclusiv o funcţie de "ancorare". Se spune că Magritte îşi aduna prietenii ca să caute împreună titlul unui tablou deja terminat. Scopul era de a mări distanţa dintre cele două, menţinând totodată o anumită tensiune între ele. În acelaşi spirit, Zholdak mizează pe conflictul dintre "ancorarea" produsă de titlul unor piese - Hamlet, Pescăruşul, Othello - şi spectacolul eliberat de responsabilităţile implicate de tratarea acestora. Textele vechi sau autorii cunoscuţi presupun întotdeauna un prealabil admis căruia Zholdak îi contestă orice autoritate. El îl agresează, îl deturnează, îl face ţăndări, dar, în acelaşi timp, pentru a instaura un climat de fricţiune care irită sau seduce are nevoie de un text. Altfel, s-ar vedea lipsit tocmai de acea necesară încărcătură explozivă ce reprezintă pentru el un punct de pornire. De aceea, Zholdak nu alege decât piese clasice, opere de repertoriu faţă de care travaliul scenic îşi proclamă o libertate necondiţionată.

În spectacolele sale, cu totul ieşite din comun, Zholdak dezvoltă o estetică a şuvoiului de imagini. Izvorând fără întrerupere, niciodată supuse vreunei selecţii, ele se succed, ţâşnesc pe neaşteptate, variază, refractare celui mai elementar principiu de economie. Puterea de a le genera nu diminuează nici o clipă. Aceste imagini surprind prin năvala lor masivă, inepuizabilă, constantă. Abundenţa lor poate deveni uneori agasantă căci, aşa cum abuzul de metafore face ca textul unui scriitor să pară "împănat ca o tartă cu prune" - ca să-l cităm pe Lawrence Durrell - tot astfel spectacolul sfârşeşte prin a fi lipsit de orice arhitectură. Puţin îi pasă însă de asta lui Zholdak, duşman declarat al oricărei ordini care ar putea îndigui şuvoiul. Nestăvilită, zbuciumată, impetuoasă, dinamica lui se dovedeşte incompatibilă cu structurarea unui ansamblu al imaginilor. Ceea ce contează este doar succesiunea, fluiditatea şi mişcarea lor interioară. Iată de ce reprezentaţiile lui Zholdak ar putea dura la infinit: nimic din desfăşurarea lor nu reclamă sau nu anunţă încheierea care ar urma firesc unei dezvoltări. Zholdak lucrează prin acumulare.

Această energie debordantă e totuşi odihnitoare, în măsura în care ne îngăduie să păstrăm o oarecare independenţă în raport cu spectacolul şi să ni-l asumăm ca pe un act continuu în mişcare. Nu e nici o nenorocire dacă unele detalii ne scapă; asta nu ne face să ratăm esenţa. Confruntat cu înlănţuirea neîntreruptă a imaginilor, spectatorul are de ales între a refuza să se implice şi a se lăsa târât de val. Examinarea detaliilor nu-şi află aici rostul. E totul sau nimic. Teatrul lui Zholdak poate fi nu numai respins, ci şi temut, căci el ne atrage într-o experienţă vizuală fără repere şi fără limite. O experienţă care, pentru a fi trăită, pretinde un soi de uitare de sine, o renunţare la orice prudenţă şi la orice măsură de protecţie. Cui îi e frică de o asemenea călătorie ar face mai bine să se retragă.

Această puzderie de imagini, imagini în hăţişul cărora suntem invitaţi să ne pierdem, trebuie percepute în actualitatea clipei. Ele nu trimit la un program dinainte stabilit, nu se înscriu într-o progresie de o neabătută coerenţă. Ceea ce ele ne oferă este starea de euforie resimţită atunci când ne lăsăm purtaţi la voia întâmplării şi, în acelaşi timp, senzaţia reconfortantă dată de prezenţa unei excepţionale forţe creatoare. Forţă care, aflată într-o permanentă erupţie, acţionează. E ceva ce poate să nu ne placă defel sau, dimpotrivă, ceva ce ne cucereşte, ne captivează.

Zholdak nu-şi construieşte imaginile - imagini atât de personale! - cu ajutorul tehnologiilor moderne, al virtualului ori al sistemelor numerice. Imaginile lui prind în vârtejul lor trupuri, folosesc elemente (pământ, apă) sau materii (laptele mai ales), uluindu-ne cu forţa concreteţei lor. Materiale şi derutante, ele nu se bazează pe descoperiri de ultimă oră, ci pe resursele străvechi şi artizanale ale teatrului. Puternicul lor efect poetic se datorează permanentei deturnări de la întrebuinţarea ştiută, consacrată a resurselor scenei. Zholdak procedează ca un "autor de platou".

Zholdak nu pune în scenă, el semnează spectacole de autor, pe care nu intenţionează, deocamdată, să le prezinte ca atare, deşi totul confirmă acest lucru. E limpede însă că, treptat, semnătura sa capătă tot mai multă greutate. Am descoperit-o în Taras Bulba de Gogol, unde scena nu contenea să creeze mişcări de grup, să "exulte", graţie "teatrului naturii" care, uneori, îl evoca pe Tarkovski şi relaţia, tipic rusească, cu "duhul pământului". Au urmat Hamlet, la Kiev, Othello, la Sibiu, iar limbajul lui Zholdak s-a îmbogăţit continuu, surprinzându-ne prin forţa de necontrolat a acestui inepuizabil zăcământ din adâncuri. Creaţia lui Zholdak e vulcanică.

Spectacolul său genial, O lună la ţară, punea în lumină apropieri evidente cu Privirea surdului al lui Wilson, pe care Zholdak afirmă că nu-l cunoaşte. N-are a face, filiaţia e vizibilă şi înrudirea flagrantă. Mi-am dat seama de asta pe când mă aflam sub vraja hipnotică a acestui spectacol ale cărui secvenţe se succedau după logica proprie visului. La capătul fiecăreia, un soi de pleoapă sau, dacă vreţi, de diafragmă, se închidea pregătind trecerea la următoarea, într-o mişcare onirică ale cărei efecte le resimţeam vertiginos. Mişcare ce te poartă pe căi neştiute, instituie relaţii bizare şi schimbă deseori tonalitatea. Secvenţele spectacolului erau una mai melancolică, alta mai puţin melancolică, una mai luminoasă, alta mai întunecată. Ritmul lent, lungit, ritm fantasmatic! Am avut atunci impresia că Zholdak îi permite spectatorului de astăzi să retrăiască aventura Privirii surdului, pe care Aragon a numit-o "cel mai frumos teatru din lume". În sala Casei Sindicatelor de la Sibiu, urmărind spectacolul lui Zholdak, ghemuit în fotoliul meu, m-am lăsat cuprins până la ameţeală de fascinaţia acestei aventuri. Blestemam pauzele care întrerupeau brutal fluiditatea operei scenice. Şi, ca orice om robit visului, pierdut în mulţimea din foaier, nu aşteptam decât să-l reiau. N-am mai avut atunci nici o îndoială că Zholdak reuşise de data asta să se apropie mai mult ca oricând de ceea ce constituie esenţa identităţii sale, iar acest spectacol, atât de diferit de celelalte, mi-a apărut ca fiind rodul scrierii automate teoretizate de Breton. La Zholdak, scrierea automată se descoperă în act, derutantă şi captivantă, aşa cum fusese ea la începuturile lui Wilson. Zholdak e singurul suprarealist din zilele noastre.

Fără să o formuleze explicit, Zholdak recunoaşte că practică scrierea automată căci, spune el, unor momente de totală lipsă de inspiraţie le urmează altele de activitate intensă, impuse de o putere din afara lui. De aceea nu se nelinişteşte, ştie că trebuie să le aştepte, iar când ele vin, "şuvoiul" se dezlănţuie, val după val. Aici se vede înrudirea lui cu suprarealiştii căci, în ciuda referinţelor sale tibetane care amintesc de Vasiliev, nimic nu ne îndreptăţeşte să-i afiliem teatrul unei experienţe sacre. E un teatru izvorât din pulsiuni capabile să depăşească cenzura raţionalului şi să descătuşeze subconştientul artistic, un teatru în care, ca şi în vis, timpul şi spaţiul se întrepătrund potrivit unei logici arbitrare, un teatru unde imaginile apar şi dispar fără nici o predeterminare, unde artistul îşi interzice să aleagă între frumos şi urât. Zholdak declară că, atunci când lucrează, se află într-o stare de extremă luciditate, acea luciditate nocturnă graţie căreia, în vise, totul e foarte clar. Vise însoţite uneori, din păcate, de prezenţa prea agresivă a sunetului. Viselor tăcute ale lui Wilson, el le opune visele lui zgomotoase. Dincolo însă de orice deosebire, cei doi artişti aparţin aceleiaşi familii. Nu ne rămâne decât să sperăm că activitatea onirică îşi va păstra la Zholdak spontaneitatea care la Wilson s-a pierdut.

Zholdak adoptă logica asociativă a suprarealiştilor şi, din momentul în care admitem această absenţă a oricărei îngrădiri, spectacolele lui ne apar ca nişte opere în mişcare, roade ale universului unui artist care asumă artificiul şi deplina-i libertate. "Creez ca şi cum abia m-aş fi născut. Nu ţin seama de ceea ce a fost desemnat până acum ca fiind teatru." El nu vrea să apeleze la energiile fizice, la zbuciumul corporal, ci revelează, în mod nemijlocit, apariţii şi cristalizări onirice; fuge de profunzime şi cultivă suprafaţa pe care, ca pe o pânză uriaşă, se desfăşoară un univers de forme, autonom şi indiferent la oricare altă logică în afara celei proprii lui. Atitudine de plastician.

Ceea ce la Wilson se organizează în jurul siluetei, a singularităţii corpului, la Zholdak devine triumf al coralităţii, căci regizorului îi place să pună în mişcare ansambluri, să umple scena cu lume, pentru a o cufunda apoi în clăbuc de săpun sau în noroi, în lapte sau în apă. Slavul din el se simte atras de colectivitate, tocmai pentru a o putea manipula mai bine. Pe scena deseori suprapopulată, Zholdak impune o senzualitate care se agită şi se revarsă dincolo de contururile respectate cu sfinţenie de marele desenator Wilson. Experienţa visului nu-l împiedică pe Zholdak să-şi afirme vocaţia de colorist, vocaţie împlinită prin tot ceea ce implică nesupunerea la un program, la o lege, la o moştenire. La el, ba totul dă pe dinafară, ba totul redevine calm, căci Zholdak ştie ca nimeni altul să exploateze această alternanţă, să opună coralităţii singurătatea a două trupuri sau materialităţii evanescenţa umbrelor insesizabile. Iată un teatru al unei neasemuite libertăţi, dar ale cărui limite se pare că începe să le întrezărească el însuşi, din moment ce se declară interesat pe viitor de lucrul cu "supramarioneta". Trimitere la "arta teatrului" a lui Craig, ca şi la ordinea pe care Wilson a impus-o universului său! O apropiere încă şi mai explicită se va impune în viitor?

Există în teatrul lui Zholdak şi o altă cale, despre care, din păcate, nu ştiu mai nimic. E aceea din Trei surori, unde strigătele disperate: "La Moscova! La Moscova!" ale surorilor aflate în Gulag răsună aidoma apelurilor rămase fără răspuns ale acelor deţinuţi politici al căror cimitir a fost Siberia stalinistă. Ea se continuă, recent, cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, unde regăsim experienţa concentraţionară cu tot ceea ce aceasta comportă ca distrugere a fiinţei. Regret nespus că nu am văzut aceste spectacole care ne dezvăluie un alt Zholdak, artist marcat de teroarea exercitată de-a lungul secolului trecut de puterea totalitară sovietică. Zholdak nu poate uita cumplitul martiriu. S-ar părea că astăzi regizorul şovăie între cele două căi. Pe care dintre ele o va urma? Totul ne lasă să credem că, o dată cu trecerea timpului, traumatismul istoric va ceda locul libertăţii onirice.

Zholdak procedează ca un artist deplin. El instaurează pe scenă "haosul" unui baroc în care regnurile uman şi animal comunică, în care graniţele sunt desfiinţate, în care ceea ce contează e doar efervescenţa poetică. Creează ceva misterios, ceva ilizibil, ceva ce pe unii îi revoltă tot atât de mult pe cât îi seduce pe alţii. Reacţie de o extremă ambivalenţă, produsă de acest teatru situat dincolo de norme.

Zholdak vrea să fie prezent în spectacolele lui, prezent cu tot ceea ce îl constituie, fără restricţie, nici selecţie. El personalizează la maximum creaţia şi, dacă ne exasperează, e tocmai din pricina acestei subiectivităţi pe care unii o socotesc străină teatrului. Zholdak însă nu capitulează şi vrea să-şi impună subiectivitatea mânuind "cuţitul care trebuie să spintece orice compromis şi să refuze orice interdicţie". Numai aşa, spune el, poate fi revelat "suprasecretul". Căruia logica raţională îi interzice accesul la scenă. De aceea, conclude Zholdak, va trebui să ne bizuim pe comenzile "scrierii automate", termen pe care nu-l rosteşte, dar care îi permite să pătrundă până la ceea ce e ascuns, tainic, şi care, altfel, ar risca să rămână neexprimat. Zholdak dă viaţă "dicteului automat" fără să-şi ia cea mai mică măsură de precauţie. Iubeşte riscul până-ntr-atât încât se lasă ameţit de el. Zholdak rămâne unul dintre puţinii regizori care se mai revendică încă de la această categorie pe care, astăzi, atâţia alţi artişti contemporani au abandonat-o. Aceea a riscului extrem.

Să amintim doar o singură scenă, devenită legendară. În clipa în care bănuiala, asemenea unei stări de nebunie, pune stăpânire pe Othello, de pretutindeni - din plafonul scenei, din culise, din balcoane - e aruncată scrisoarea falsificată de Iago ce pentru soţul trădat dovedeşte vinovăţia Desdemonei. Întreaga sală e acoperită de hârtiile azvârlite cu o frenezie de neînchipuit. Gelozia întunecă minţile maurului şi cuprinde lumea: teatrul materializează domnia ei paranoică. O vedem, de asemenea, pe Desdemona nemaiavând decât un picior: "De ce?" l-am întrebat odată pe Zholdak. "Pentru că ea spune că bănuiala lui Othello a rănit-o". Soluţie care, la urma urmei, aminteşte "literalizarea" scenică proprie discursului textual practicat de mişcările de avangardă din anii '60-'70, mi-am spus eu, mulţumindu-mă cu răspunsul primit (aşa lucra Grotowski sau Manea). Un an mai târziu, Zholdak îmi dezvăluia întâmplarea care îi sugerase soluţia: "La ţară, am fost cândva martor la cearta cea mai îngrozitoare pe care am văzut-o vreodată între o fată şi maică-sa şi, la un moment dat, mama, la capătul puterilor, a strigat: ŤNu eşti fiica tatălui tău!ť Atunci s-a lăsat tăcerea, fata a început să plângă încetişor şi, privind-o, am avut impresia că i se amputase un braţ. Nu i-l mai vedeam." Recunoaştem ceva din Magritte în această viziune. Dar mult mai sălbatic, căci Zholdak este un suprarealist neîmblânzit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara