Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Zeflemea şi critică de Constantin Pricop


In studiul Termenul şi conceptul de critică literară1 de René Wellek evoluţia termenului critică este tratată ca un "capitol de semantică istorică". Este urmărită devenirea termenului şi a disciplinei pe care o desemnează de la kritikós, folosit de pe la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. în cultura greacă, pînă în epoca actuală. Impunerea criticii în diferitele literaturi europene a cunoscut aspecte caracteristice, determinate de cultura în care termenul (şi, evident, practica pe care o denumeşte) se impunea. Nu voi reface aici traseul pe care îl parcurge studiul lui René Wellek. Aş da totuşi măcar un exemplu, pentru a vedea cum se răsfrîng particularităţile mediului cultural asupra criticii. În Germania, critică desemnează mult timp exclusiv acele genuri ale comentariului literar considerate "inferioare" - recenzia, cronica literară, într-un cuvânt critica literară curentă, din punct de vedere academic formă de publicistică prea puţin meritorie. Motivul acestei restrângeri semantice? Dominaţia filozofiei hegeliene. Prestigiul acestei filozofii are drept consecinţă, în secolul al XIX-lea, o ierarhizare strictă a ştiinţelor spiritului. în domeniul artei, disciplina care se bucură de consideraţie este estetica, nu critica, aceasta din urmă fiind expediată printre formele gazetăriei.
Lucrurile nu se schimbă prea mult după eliberarea spiritului culturii germane de sub tutela hegelianismului: ştiinţa literaturii preia locul şi prestigiul esteticii - critica fiind văzută, mai departe, ca o activitate puţin importantă. Stiinţa literaturii se impunea nu datorită noutăţii (preocupări pentru elaborarea unei ştiinţe a literaturii existând, în acel moment chiar, şi în alte ţări, în Franţa, de pildă), ci caracteristicilor mediului cultural german.
în sfârşit, accepţiile curente ale termenul critică nu sunt adoptate în Germania decât după fixarea lor definitivă în celelalte culturi europene.
Wellek nu se ocupă şi de evoluţia termenului şi a disciplinei în spaţiul cultural românesc. Reconstituirea acestei traiectorii nu e însă lipsită de interes. Deşi mersul general al vieţii noastre literare este influenţat de culturile europene la care ne-am raportat în permanenţă, să consemnăm că impunerea termenului în spaţiul românesc prezintă totuşi anumite note proprii. Suficient de bine conturate pentru a putea vorbi de o evoluţie caracteristică.
La prima vedere, introducerea termenului critică în româneşte cunoaşte o traiectorie asemănătoare, de pildă, aceleia a lui critique în franceză. S-a afirmat că perspectiva, să-i spunem comună (critica = evaluare estetică a operelor), se fixează în mediul literar românesc începând cu secolul al XVII-lea,2 iar în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor s-ar ivi cele dintâi elemente de estetică normativă, manifestându-se interes pentru retorică şi poetică.
In cultura română critica suscită însă chiar de la începuturi o polarizare bine conturată a atitudinilor faţă de actul critic, o atitudine dihotomică pe care nu o aflăm la cei de la care am împrumutat de-atâtea ori.
Această opoziţie este anunţată de celebrul îndemn, din 1837, al lui Heliade Rădulescu: "Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scriţi cît veţi putea şi cum veţi putea..." Prin des citatele, de-atunci înainte, cuvinte, Heliade releva poziţia faţă de critică a unei părţi, deloc neglijabile, a inteligenţei româneşti. Exerciţiul critic, li se pare acestora, descurajează producţia literară naţională, iar în lipsa cărţilor originale, bune, proaste, cum or fi, se face loc unui rău mai mare - traducerilor. Este o atitudine "originală", "neimportată", decurgînd din condiţiile specifice ale mediului cultural românesc, prea firav, la începuturile sale, pentru a nu fi ameninţat de invazia literaturilor în alte limbi şi a traducerilor.
La apariţia primelor manifestări de critică propriu-zisă există aşadar în cultura română oameni de litere care văd în critică altceva decât aprecierea estetică a unei opere artistice - şi anume, un act cu semnificaţii ideologice, politice, punând în pericol existenţa culturii naţionale. Or, o dată ce critica poate intra în contradicţie cu sentimentele patriotice, ea devine mai mult decât un exerciţiu circumscris spaţiului literaturii.
Este adevărat că, după proclamarea futilităţii criticii, Heliade însuşi, exasperat de invazia veleitarilor, pe care îi ridiculizează sub chipul lui "Sarsailă autor", reclamă o critică inclementă pentru discernerea valorilor de avalanşa nonvalorilor. Dar prima sa reacţie conţinea convingerea clară, care s-a păstrat până astăzi, că a critica opere aparţinând literaturii naţionale poate deveni un act... antipatriotic. Iar o dată cu această convingere se impune şi disocierea între un spirit critic "negativist", nociv, indezirabil - şi o critică... constructivă.
Printre primii susţinători ai necesităţii trecerii producţiei literare prin filtrul critic s-au numărat, cum bine se ştie, Kogălniceanu şi Alecu Russo; la fel de bine ştiut e că decisiv în impunerea înţelesului pe care îl atribuim astăzi termenului critică este programul "Daciei literare" (1840), în care se cerea o critică a operelor şi nu a autorilor, a ideilor şi nu a persoanelor. Deşi la acea dată critica era o activitate ocazională - o practicau, mai degrabă accidental, scriitori, profesori, istorici, gazetari etc. - se poate considera că prin deceniul cinci al secolului trecut critica îşi precizase accepţiile cunoscute până astăzi. Cu toate acestea, deşi se vorbea de o critică a operei, critica literară nu devine încă o activitate independentă; ea va mai fi un timp asociată cu spiritul critic general - spirit critic care privea în egală măsură realităţi estetice, ideologice, sociale, politice etc. şi care, de-a lungul timpului, a jucat un rol major în cultura noastră. În istoria literaturii române pot fi descoperite întoarceri periodice la acest sens general al termenului critică. Nu poate fi întâmplător faptul că doi dintre criticii români cei mai importanţi sunt autorii unor lucrări de critică... socială, realizate cu mijloacele analizei sociologice (G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne), că în aceste lucrări spiritul critic este văzut ca o problemă de interes general a societăţii româneşti.
La noi critică înseamnă aşadar mai mult decât comentarea şi valorizarea operelor literare din punct de vedere estetic. În istoria României se vorbeşte chiar despre epoci cărora le este proprie o atitudine critică.
în Cultura română şi politicianismul, Constantin Rădulescu-Motru pomeneşte de una din formele atitudinii critice generale, din nou o "critică negativă", de data aceasta prezentată ca simptom al unei reacţii de neadaptare. Criticile despre care vorbeşte Rădulescu-Motru, adresate societăţii româneşti în totalitatea ei, fără a viza realităţile într-adevăr condamnabile, ar fi avut la origine reacţii emoţionale, viscerale, transformate în "principii". Pe scurt, unii dintre tinerii care începuseră să-şi completeze studiile în străinătate găseau la întoarcerea în România o situaţie nesatisfăcătoare faţă de aspiraţiile lor personale, nu reuşeau să înţeleagă condiţiile diferite de aci, nu se integrau social, nu se realizau şi atunci dădeau vina nu pe incapacitatea lor de adaptare, ci pe situaţia din ţară. "Siguri pe superioritatea culturii ce aduceau cu ei, dornici de succese, dar fără noroc, aceşti nemulţumiţi au fost primii critici ai culturii române. Critica lor, îndreptăţită uneori, severă totdeauna, se manifesta prin saloane şi în conversaţii zilnice sub forma de "zeflemele", un gen de ironie uşoară, potrivit cu caracterul limbii române. A fost o vreme când zeflemelele la adresa obiceiurilor şi instituţiilor noastre erau mai mult decât la modă. ş...ţ Cei naivi le repetau şi le împrumutau unii de la alţii, fără a bănui măcar amărăciunea de suflet din care izvorâseră, veseli că au de ce râde. ş...ţ în orice caz, zeflemiştii erau răzbunaţi: succesul, care le lipsea în altele, le venea sub această formă. Decepţiile din viaţa reală se explicau şi se iertau. într-o ţară incultă, ca a noastră, cine poate începe ceva serios?! Ca la noi la nimeni."3
O critică distructivă, neproductivă, aşadar, aşa cum era văzută pe timpul lui Heliade Rădulescu, se manifestă în toate domeniile, inclusiv în cel literar. Luarea în derâdere a tot ce era românesc (atitudine resentimentară, "defulatorie", sau formă particulară de masochism) nu trebuia confundată, susţine Rădulescu-Motru, cu critica gravă care, deşi aspră, are efecte benefice. Astfel de observaţii critice binefăcătoare aparţineau unor adevărate personalităţi (Barbu şi Lascăr Catargi, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Eminescu ş.a.), care aveau în vedere situaţia reală a României. Critica lor arăta răul, "fără să arate îndestul şi drumul îndreptării"4, dar în acea fază de evoluţie, în confuzia în care se găsea societatea românească, o critică adecvată realităţii nu putea fi decât necesară.
Ce se desprinde din disocierile lui C. Rădulescu-Motru? Că în România se practica o critică distructivă (zeflemeaua), lipsită de realism ("ocupaţie" a unor grupuri sociale neadaptate), care nu trebuie confundată cu critica aspră, la obiect, a nu puţinelor stări de lucruri amendabile din societatea românească. De altfel, la 1904, data apariţiei lucrării, autorul credea că rolul zeflemelei, care a alimentat din plin inclusiv spiritul lui Caragiale, se încheiase. Concluzie pripită, pentru că zeflemeaua a rămas, până astăzi, nu numai unul din "filoanele" literaturii române, ci şi una din atitudinile faţă de realităţile sociale româneşti.

Urmărind, din perspectivă sociologică, apariţia burgheziei române, Ştefan Zeletin vorbeşte, între altele, despre etapele afirmării spiritului naţional5. In desfăşurarea acestui proces autorul Burgheziei române identifică o "perioadă a culturii critice". "Perioada culturii critice" ar corespunde fazei în care mentalitatea veche se opune afirmării burgheziei. în toate ţările europene impunerea burgheziei a fost însoţită de reacţii ale reprezentanţilor orânduirii agrare. Reacţii care, atunci când împotrivirea celor scoşi de pe scena istoriei era viguroasă, luau forma acţiunii directe, iar atunci când energiile erau slabe, se reduceau la o ripostă în planul ideilor. La noi vechea orânduire se opune printr-o atitudine criticistă, de respingere a realizărilor burgheziei şi, pentru că România modernă era creată de aceasta, a ceea ce era modern. Criticismul deriva, aşadar, dintr-o gândire paseistă, care contrapunea viitorului burghez trecutul feudal; era o mişcare reacţionară, care respinge prezentul în numele iluzoriei întoarceri la idealizatele stări de lucruri anterioare. în istoria României, această "eră critică" ocupă a doua parte a secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului nostru. Este reprezentată de o mişcare ideologică la care se raliază majoritatea oamenilor de litere importanţi ai timpului şi care devine, datorită autorităţii acestora, ideologia dominantă a epocii. E important să subliniem aşadar că, aşa cum arăta Şt. Zeletin (E. Lovinescu a preluat ideea în Istoria civilizaţiei române moderne), în acest interval de timp statul român se construia după principiile liberale, iar ideologia generală, susţinută de oamenii de cultură cei mai însemnaţi, era o ideologie reacţionară, anti-liberală. Cu alte cuvinte, statul român modern este creat nu cu ajutorul, ci în pofida atitudinii "critice" a inteligenţei române! Această mişcare "reacţionară", fundamental "critică", are o difuzare remarcabilă în spaţiul ideilor literare, alimentând unele din mişcările noastre estetice definitorii pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea.
În perioada interbelică discuţia pe tema atitudinii faţă de condiţia criticii în spaţiul românesc este reluată de Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României. Cercetând insuficienţele societăţii româneşti contemporane şi anomaliile evoluţiei acesteia, Cioran afirma importanţa extraordinară pe care ar avea-o pentru români spiritul creator, indiferent de calitatea operelor pe care le-ar produce. Ion Heliade-Rădulescu, cu toate ezitările şi erorile lui, pe care Cioran nu le ascunde, ar fi făcut infinit mai mult pentru cultura română decât Maiorescu. Primul "este o piatră unghiulară a României, pe când ultimul, un profesor mare şi onorabil, pe care memoria naţională îl va înregistra cu timpul tot mai în spre periferie"6. Eforturile creatoare, oricât de discutabile în realizarea lor, sunt "de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decât toate junimismele, sămănătorismele şi alte isme retrograde". Într-un cuvânt, mai profitabilă e creaţia decât descurajarea, prin critică, a rezultatelor ei. "...trebuie să ne orientăm mai puţin cu criteriul calităţii" şi mai mult cu "acela al cuprinderii multiple şi a valorii simbolice a unui efort "7.
În epocă, alta era poziţia criticii literare propriu-zise, ilustrată în primul rînd de autorii tineri care-l urmau pe E. Lovinescu (S. Cioculescu, Vl. Streinu, Pompiliu Constantinescu) şi de alţi critici din aceeaşi generaţie (G. Călinescu, Perpessicius ş.a.m.d.). Sînt exegeţi care s-au consacrat judecării estetice a literaturii, pe care o prospectează în manieră impresionistă într-un moment în care critica europeană cunoscuse totuşi unele experienţe remarcabile (să amintim şcoala formală rusă şi pe Mihail Bahtin, Cercul lingvistic de la Praga, apoi Ingarden, New Criticism-ul etc.) de care purii noştri critici literari nu lăsau să se înţeleagă că ar fi luat cunoştinţă. Eseiştii epocii (Mircea Eliade, Noica, Cioran, Petru Comarnescu etc.) erau mereu "la zi" cu ceea ce se întîmpla în lume în domeniul cultural, criticii în schimb păreau mult mai puţin dispuşi să acorde atenţie direcţiilor contemporane ale disciplinei lor.
Dacă putem trage o concluzie, aceasta priveşte constatarea că la noi criticii i s-a acordat mereu, de-a lungul timpului, o importanţă majoră. Dar examinării estetice propriu-zise, oricît de mult s-ar vorbi de "puritatea" artei, i se adaugă întotdeauna conotaţii din alte domenii, critica lăsînd să se vadă dincolo de ea, cu mai multă sau mai puţină claritate, o puternică propensiune pentru ideologic şi politic.





1 René Wellek, Termenul şi conceptul de critică literară (în volumul Conceptele criticii, în româneşte de Rodica Tiniş, studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, pag. 23).
2 Florin Mihăilescu consemnează că "primele semne ale criticii se nasc concomitent cu primele manifestări ale conştiinţei literare" - Conceptul de critică literară în România, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 25.
3 Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română şi politicianismul, în Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu, antologie şi note de Gh. Al. Cazan, text stabilit de Gheorghe Pienescu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 7.
4 Idem, p. 8.
5 Ştefan Zeletin, Burghezia română, Originea şi rolul ei istoric, Ediţia a doua, Notă biografică de C.D. Zeletin, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991; Idem, Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politicii burgheziei române, Ed. a III-a îngrijită de C.D. Zeletin, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992.
6 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Vremea, Bucureşti, f.a., p. 105.
7 Idem, p. 106.