Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Zborul cărţilor de Ioana Pârvulescu

Despre o carte frumos şlefuită, despre o carte uimitoare se spune că e "o bijuterie". Despre Orbitor. Aripa dreaptă s-ar cuveni să se spună că este "o vistierie", pentru că bijuteriile literare sclipesc în fiecare fragment şi pe fiecare pagină. Când intri în roman eşti, la început, orbit de mulţimea de raze. Curând însă, când ochii se obişnuiesc cu vârtejul lucirilor colorate, din această îngrămădire dezordonată se disting clar cristalele şi aranjamentele pline de tâlc.
Mircea Cărtărescu şi-a propus, în ultimii ani ai secolului XX, să scrie o trilogie intitulată Orbitor. I-a dat, din capul locului, o formă simbolică de făptură cu viaţă: cea de fluture. Volumul întâi, care a conturat Aripa stângă (1996) şi volumul al doilea, Corpul (2002), au desfăşurat o mulţime de fire, au pus în mişcare o mulţime de roţi şi articulaţii literare, multe derutante. Volumul al treilea, cu miza cea mai mare, aşadar cel mai dificil, Aripa dreaptă (2007), urma să probeze că firele, roţile şi articulaţiile trilogiei sunt coerent prinse unele de altele şi că vietatea sau maşinăria poate să zboare. După primele două volume, cititorii lui Cărtărescu au aşteptat cu multă curiozitate finalul, unii sceptici, alţii încrezători. Aripa dreaptă le dă dreptate celor din urmă. Este cel mai bun volum al trilogiei. Simetric aşezată faţă de aripa stângă, legată strâns de corp, aripa dreaptă face ca fluturele, care stătea aşteptând pe pământ, să-şi ia zborul cu o simplă bătaie de aripi literare. Deşi cartea se apropie de 600 de pagini, farmecul sau descântecul frazelor cărtăresciene îşi ţine cititorul înlănţuit de la primul până la ultimul rând.
Subiectul istoric şi politic al romanului este anul 1989, cu revoluţia lui, când tragedie, când comedie umană. Cel metafizic este înţelegerea vieţii şi a suferinţei (prin lectura şi visarea pe marginea Bibliei - de altfel toate volumele au câte un motto din Sf. Pavel, Prima epistolă către Corinteni). Cel pur literar, de mise en abîme, este creaţia în genere şi toată creaţia cărtăresciană în particular, ale cărei teme şi motive sunt reluate, adâncite, explicate. şi, în fine, cel intim, care-l preocupă obsesiv pe Mircea Cărtărescu, scriitorul născut în zodia gemenilor - şi a avut o deschidere teoretică spre poezia eminesciană în Visul chimeric (Bucureşti, Litera, 1992) - este căutarea geamănului din noi sau dinafara noastră, a fiinţei care ne-ar putea fi simetric inversă: aici fratele pierdut. Între toate acestea se creează canale de comunicare şi toate sunt puse sub câteva simboluri comune: fluturele, metamorfoza, banda lui Möbius, visul etc. Decorul predilect continuă să fie Bucureştiul cu toate feţele sale temporale, istorice, (in)estetice, cu toate adresele lui, care adună câte o viaţă de om.

Aduce ceva nou acest roman în scrisul lui Cărtărescu sau faţă de primele două volume ale trilogiei? Cu siguranţă că da. Să nu uităm că munca la romanul întreg i-a luat autorului mai bine de un deceniu şi numai de la volumul al doilea la al treilea au trecut patru ani. Timp în care autorul, cu o tinereţe de elixir, a atins totuşi 51 de ani, a trecut, în viaţa personală, prin schimbări care nu te lasă neatins, a publicat cărţi care au atras, mereu, alt public, a trecut din secolul XX în secolul XXI, cu toate zguduirile lui, şi a ajuns la altă perspectivă asupra istoriei mari şi mici. Scrisul lui a avut mereu de câştigat din toate astea: mizele au crescut, s-au adâncit bucuria şi suferinţa trăite. Cea din urmă şi la nivelul propriei fiinţe, şi la nivelul umanului: un laitmotiv al volumului este versul rimbaldian "O, inimă, ce-nseamnă mări de sânge..." (care, în original, continuă "Et de braise, et mille meurtres, et les longs cris / De rage, sanglots de tout enfer..."). Un prozator mai realist face concurenţă minunatului poet în proză. Până şi vocabularul trece această linie de demarcaţie şi include, alături de cuvintele cărtăresciene de odinioară, pe care trebuie să le cauţi în dicţionar, vorbe scrise uneori pe ziduri dosnice, pe care nu trebuie să le cauţi în dicţionar, pentru că, în pudoarea lor, dicţionarele nu le includ.
Povestea din decembrie 1989 este partea unde se vede cel mai bine insinuarea noului prozator: evenimentele sunt prezentate prin ochii mai multor personaje care văd lucrurile diferit. Mama, un fel de raisonneur al "loviturii de teatru" care e Revoluţia, judecă lucrurile prin prisma bunului-simţ al omului simplu, tatăl, amăgit cândva de comunism, trăieşte o dramă, şi, când îşi arde carnetul de partid, îşi arde, înşelat, o parte din viaţă, băiatul, distanţat de amândoi deşi îi înţelege pe amândoi, trăieşte istoria la limita halucinaţiei, ceea ce nu-l scuteşte de duritatea experienţei concrete. Fratele terorist vede România revoluţiei ca pe un infern primitor. Şi, în fine, colonelul de securitate şi groaznica lui soţie o trăiesc de pe versantul celălalt şi devin nişte personaje de tot râsul şi de toată sila. Nu sunt demonizate, ci mai rău de atât: sunt desfiinţate prin batjocură. Colonelul deghizat într-o băbuţă care face poze cu un aparat Leika şi are o erecţie care-i pune în pericol deghizarea sau scenele de amor din patul lui conjugal-ideologic sunt de antologie a grotescului. Nu lipseşte, ca personaj al istoriei, gura lumii, responsabilă de o serie de zvonuri, deformări, şi colportări, bancuri şi folclor, gura lumii aducătoare de confuzie şi prostie, spaime, şi speranţe, şi aberaţii. O parte din aceste lucruri, ca şi din descrierea ultimilor ani comunişti, o să pară probabil cunoscute cititorilor care au trăit evenimentele, iar riscul este acuza de déja-vu. Or, aşa cum se dezvoltă în întregul lui, romanul nu se adresează strict acelora care îşi pot aminti ce au trăit în 1989, ci şi altor generaţii sau, de ce nu, unui public străin. Cartea este şi un depozit de amintiri documentare, dar şi o asamblare inedită, iar din ele ţâşneşte câte o viziune de o noutate crâncenă. Un singur exemplu: revoluţia ia, ca la 1848, chipul alegoric al unei femei, o tânără frumoasă, reală şi uriaşă. O mulţime de bărbaţi netrebnici o pângăresc, pe rând, iar scena este descrisă cu tot naturalismul inerent unui viol colectiv. La fel de teribilă şi de esopică este scena cu statuile care învie (nu e prima dată că se întâmplă asta în proza lui Cărtărescu) şi vizitează Casa Poporului.
Adesea, mici jocuri sunt cusute ca mărgelele în firul narativ, de pildă "Cenaclul de Luni" devine Cenaclul Lunii, iar cel care îl conduce, Nichi, este chemat de tovarăşa Emilia, nimeni alta decât soţia colonelului-băbuţă, să dea socoteală de ceea ce se citeşte acolo. Alteori firul e rupt de observaţii care te fac să tresari: fiecare dintre noi are organul de simţ pentru Dumnezeu, spune la un moment dat scriitorul, dar la unii este mai ascuţit, la alţii mai atrofiat.

Privit de sus, romanul generează unde concentrice: universul, în centrul lui Pământul, în centrul lui Bucureştiul, în centrul lui blocul, în centrul lui apartamentul, în centrul lui mama Maria, în centrul lui fătul care va fi copilul Mircea şi va reface, în sens invers, drumul către univers devenind, prin creaţie, mare ca universul.
Metoda de scriere este amestecul de tip bandă a lui Möbius dintre vis şi realitate. Deşi personajul-narator Mircea spune adesea că "nu mai ştiu când trăiesc şi când scriu", deşi adesea scrisul îi pare mult mai puternic decât realitatea şi când descoperă importanţa realităţii se miră, deşi nu mai ştie ce e îndărătul pleoapelor închise şi ce e în faţa ochilor deschişi, în fond, metoda e perfect controlată. Ea conduce, alături de cuvintele explicate unul câte unul de iniţiatul Herman, cel care naşte cu creierul, spre una din ideile de bază ale cărţii: viaţa curge-n text şi textul în lume, iar între ele se produce o fuziune. În ce priveşte creaţia, ea se aseamănă visului, care continuă să intervină în viaţa personajului-narator, dar nu furtunos ca odinioară. În Aripa dreaptă, pentru prima oară probabil în marile proze cărtăresciene, ideea de viaţă capătă câştig de cauză în competiţia cu visul. Deşi imaginaţia rămâne luxuriantă şi poematică.
Orbitor este pus sub semnul fluturelui, simbol al necontenitei metamorfoze, al trecerii de la greutate la har. Totul este fluture: "Emisferele cerebrale erau un fluture, boţit şi-nghesuit în ţeastă, care odată avea s-o sfărâme şi să-şi întindă aripile triumfător. Femeia şi bărbatul închipuiau împreună un fluture tandru şi seducător, de-o parte şi de alta a umanităţii noastre virtuale. Binele şi răul erau fluturi despărţiţi de axa de simetrie a unei săbii atât de ascuţite, că tăişul ei se despica permanent pe el însuşi". În universul scrisului cărtărescian fluturele este simbol subconştient şi simbol topologic, simbol al vieţii pândite de moartea-păianjen şi este structură generatoare a totului. Timpul din roman este asemenea aceluia al fluturelui: este timp-larvă, timp-nimfă şi timp-făptură înaripată, simultaneitate şi succesiune, este palingenezie şi clipă încremenită.
Orbitor este Levantul romanesc al lui Cărtărescu. Revoluţia de la '48 a devenit cea din anii '89 ai sutei următoare, căuzaşii devin manifestanţi, piraţii devin terorişti, Bucureştiul patriarhal, plin de verdeaţă, a devenit cel al blocurilor, Manoil s-a transformat în Mircea, iar poezia în proză. Registrele stilistice se succed şi aici (de la basm la roman SF sau la stilul triumfalist din reportajul anilor stalinişti, de la roman de spionaj la amintiri din copilărie, de la trivial la solemnitatea scrierilor sacre din mai multe religii), dar miza e mai gravă chiar decât libertatea şi poezia. E înţelegerea "minunii de a trăi" şi a ciudăţeniei de a nu mai fi pe lume, ceea ce face ca fiecare moarte să aducă, într-un fel, apocalipsa, distrugerea universului, şi e punerea în cauză a scrisului într-o asemenea lume. Cât despre bijuteriile din fiecare pagină, pe care o cronică nu le poate cuprinde, îi rămâne cititorului să le descopere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara