Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Zaharia Stancu, poetul de Gheorghe Grigurcu

Zaharia Stancu vine în poezie (volumul de debut, Poeme simple, apare în 1927) cu o tematică naturistă, de-o voită simplitate, de-o directitate jucată. N-am putea vedea altminteri formula sa, în contemporaneitatea avangardei și a ermetismului, de care se detașează mizînd pe cartea „sincerității“ ușor provocatoare. Inocența e aici o poză ce se desfată cu supoziția reflexului său în imaginile unei naturi antropomorfice: „Au înflorit răsurile și merii,/ salcîmii numai au rămas tot verzi./ În cerul clar și nalt al primăverii/ Se deslușește zborul unei berzi./ Te-aștept cu sfinții troiții-n răspînte/ Că nu mai știu pe care drum s-apuc./ În iarbă greierii au prins să cînte,/ Spre vii își spune numele un cuc“ (Prier). Ființa auctorială se identifică fără complexe cu belșugul solar: „Se leagănă rîul/ Și cîntă în scoc,/ Pe cîmpuri cu grîul/ În soare, mă coc./ Tu vin și-mi adună/ Belșugu-n hambar/ Și-n brazdele toamnei/ Mă seamănă iar“ (Rugă de vară). Idila pe care o evocă stăruitor e una adolescentină, rimînd cu prospețimea suverană a peisajului. Preatînăra iubită își aruncă ghiozdanul și rochița numerotată spre a-l urma pe bardul înveșmîntat într-o ie „proaspătă de nea“: „Îmi face un semn, ne furișăm desculți/ Spre cîmpul plin de mure și de rugi,/ De sprinten țîrîit de greieri mulți/ Și iepuri ce-ți arată cum să fugi“ (Fugă). Dar tradiționalismul bine strunit al autorului care a publicat mai întîi în „Gândirea“, e unul mai curînd păgîn, axat pe o percepție mitică sui generis. Iese astfel la iveală cruda fibră valahă a celui ce nu părea dispus a accepta nici o subordonare, liber pe reacțiile naturaleții sale. Cu atît mai accentuată devine atitudinea de rebel cu cît aceasta se învecinează contrastant cu mievreriile tandreții campestre. Pe de o parte un gingaș îndemn: „Lasă-i hulubii-n palme, aici, să-i am aproape,/ Sfioși, cum se frămîntă de teamă și de zbat;/ Cu sufletul spre ziuă i-am slobozit pe ape/ Și mi-au adus măslinul cu semnul așteptat“ (Hulubii), pe de altă parte figura răzvrătitului care, cum scrie G. Călinescu, „se răstește la Dumnezeu“ și-L „suduie“, pe grandiosul fundal astral: „Dîrz, cu securea albă a cerului în mîini/ Și-n pinteni cu luceferi scăpărători de noi,/ Surp slăvile boltite în iazuri și fîntîni,/ Și luna mi-o înfig în piept, ca pe-un altoi“ (Dîrz). Atmosfera se întunecă treptat, ducînd chiar la un soi de apocalipsă vegetală: „Pădurile, pădurile se apropie/ Cu pași gigantici de orașe./ Sălbăticia lor o aud,/ Miresmele lor le simt în nări.// Pădurile cresc negre; Crengile/ Se clatină uscat, ca oasele,/ Ascundeți-vă, ascundeți-vă, oameni,/ Pădurile își caută alte ținuturi“ (Pădurile se apropie). Părelnic aprobarea generală se răstoarnă așadar în contrariul său, plastic notificat chiar în materia cea mai familiară a poetului. Caracterul dezadaptat al acestuia ce se dezvăluie la un moment dat persistă în așa-zicînd interfețele atitudinii sale, inclusiv într-o peisagistică umbrită de dezabuzare, cu un gust amar al decepției tot mai accentuate. Luminozitatea caligrafică a începuturilor ia sfîrșit: „Cenușiu. Cenușie/ Amurgea. Amurgea./ Ca un clopot suna/ Mîna ta viorie.// Nufăr negru purtai/ Luluindu-l, în leagăn./ Pînze vagi de păiangăn/ Împleteam. Împleteai.// Dușmănoși. Ne-am zbătut./ Amurgea. Cenușiu./ Ceru-nalt. Și pustiu./ Ai tăcut. Am tăcut.// Mărul copt. Ca o pîine./ Fiecare-a mușcat./ Înnopta ondulat./ Amîndoi. Pînă mîine.// Iarbă grasă. Petunii./ Prea destul. De-ajuns. Cornul lunii a-mpuns/ Cerul gol. Cornul lunii.// Amărui. Amăruie./ Noaptea vine și pleacă./ Ziua vine și pleacă./ Amărui. Amăruie“ (Cîntec amărui). Erosul pur, incantatoriu se îneacă în vîlvătăile unui incendiu. Intimității i se substituie o depărtare glaciară: „Cine-ar mai ști din inima mea/ Imaginea ta s-o alunge, s-o șteargă!/ De la o margine la alta a lumii/ Aleargă flăcări înalte, aleargă.// Ești atît de departe,/ Poate-n zăpezile veciei din lună./ Goarnele zărilor proaspete/ Primăvara o strigă, o sună.// Cum o să te chem, umbră și fum!/ Apele roșii sunt seara, roșii în zori./ Gurile morților s-au deschis/ Și sărută văzduhul cu-albastre flori.// Poate m-aștepți în cetatea de piatră,/ Poate-n livezi mugurite m-aștepți./ Pămîntul ne cere sub ierburi/ Și slăvile-n fumul plopilor drepți“ (Cîntec de dragoste nestinsă).
Asprimea temperamentală a acestui fiu al Bărăganului, moralmente înrudit cu Marin Preda și cu Eugen Barbu, ajunge a umple întreg ecranul. Cîinii slinoși, urduroși îl latră, drept care azvîrle în ei cu un toiag hapsîn, în loc de-a încălzi șarpele la sîn îi zdrobește capul cu o piatră, soarele e bătrîn, luna își scoate hangerul din teacă. Dar, surpriză, finalul începe a se calma. O pitorească pacificare rurală, eseniniană, sub condeiul acestui autor care l-a tradus pe marele poet rus, ne rememorează pe alocuri ipostaza tinereții sale: „Salcia s-a îndoit de mijloc. E seară./ Gîndul îndărăt ca o vulpe s-a întors./ Miroase a iarbă cîmpul și-a orz,/ A miriști galbene, de secară.// Părul tău era faguri de miere,/ Ochii, boabe rotunde de smoală./ Ploaia aleargă pe uliți goală/ Ca o muiere smintită, ca o muiere.// În amintire, trecutul e plin/ De tot ce-am uitat, de tot ce țin minte./ Paharul pe care-l am dinainte/ L-am golit de pelin“ (Te-am iubit). Și chiar cîte o secvență aurie, mirifică, aidoma unor halucinații: „Vîntul vine de departe, de foarte departe,/ Vine și scutură grîul în palmele mele,/ Scutură grîu și scutură stele.// Lumina vine de departe, de foarte departe,/ Vine și-n aur mă-mbracă, în straie de aur,/ Și-i spune ciocîrliei să-mi cînte un cîntec de aur“ (Grîu). Sensibilitatea lui Zaharia Stancu ne oferă astfel o închidere circulară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara