Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Wolf Wucherpfennig - Basme moderne de Ana-Stanca Tabarasi


Basmul cult de factură ironică şi filosofică are în literatura de limbă germană o îndelungată tradiţie, interesul mereu viu pentru acest gen fiind datorat nu în ultimul rând faptului că, de la Wieland şi Goethe la autorii contemporani, aproape toţi scriitorii importanţi i s-au dedicat. Romanticii au pus basmul chiar mai presus de alte genuri. Lor li se datorează şi sublinierea unor trăsături moderne ale basmului: ambivalenţa personajelor, împotrivirea la banalitatea şi standardizarea cotidianului (începute prin domnia ,cifrelor şi figurilor" cărora Novalis le opunea poezia şi iubirea), efectul de distanţare faţă de propria povestire prin ruperea iluziei epice şi ironie. În plus, datorită lumii în care trăim, cu destule ameninţări ecologice şi standardizare, cu un ritm de viaţă care ne îndepărtează din ce în ce mai mult de natură, armonie şi interiorizare, în literatura vestică a ultimelor două decenii interesul pentru basm pare a fi devenit terapeutic. Astfel se explică succesul cărţilor lui Michael Ende, sau al seriei Harry Potter (care revine la idei de morală tradiţională, însă nu didactic, ci antrenant, prin îmbinare a vrăjitoriei cu tehnica de ultimă oră).

Cunoscutul istoric literar şi germanist Wolf Wucherpfennig (n. 1942), profesor la universităţile din Freiburg i.Br., Cincinnati, Gent, Göttingen ş.a., nu a rezistat nici el ispitei de a transpune tot ceea ce ştie ca teoretician în basme scurte - un fel de pilule ironice şi în acelaşi timp melancolice. Autor al unei ,Istorii a literaturii germane de la origini până în prezent" (Geschichte der deutschen Literatur. Von den Anfängen bis zur Gegenwart, Klett, Stuttgart) studiată la toate universităţile lumii şi de numeroase ori reeditată, al unor monografii precum ,Cultul copilăriei şi iraţionalismul în literatură de la 1900" (Kindheitskult und Irationlismus in der Literatur um 1900, Wilhelm Fink, München 1980) sau al unor studii despre iluminism, romantism şi literatură contemporană, Wolf Wucherpfennig a surprins mediul academic prin apariţia volumului său de basme moderne Ochii motanului (Die Augen des Katers. Moderne Märchen. Křbenhavns Universitet 2005). De sorginte iluministă (tradiţie care nu ocoleşte critica societăţii prin reflectare într-o oglindă exotică, de pildă, invocând lumea persană sau chineză), dar şi profund romantică prin credinţa în poezie, ironie, ruperea iluziei epice, şi desigur prin nostalgia faţă de copilărie (scriitorul fiind văzut ca un sfânt Christofor, care duce copilul în spate), basmele lui Wolf Wucherpfennig sunt de un intertextualism care face deliciul filologilor. Nu lipsesc aluziile la cărţile populare, teatrul baroc, Goethe, E.T.A. Hoffmann, Heine, Rilke, Brecht, Walter Benjamin ş.a., nici trimiterile la propria biografie, decriptabile pentru cunoscătorii volumului său de memorii ,Viaţa în veşnică schimbare" (Leben im Übergang), care urmează să apară în acestă iarnă la editura Königshausen & Neumann din Würzburg şi din care au apărut deja fragmente prin reviste.

În Mulţumirile puse, ca o glumeaţă imitare a structurii cărţilor ştiinţifice, la începutul volumului, autorul îşi defineşte crezul poetic astfel:

,Mulţumire adusă tigrului de cel lăsat să îl călărească, înainte de-a fi mâncat,

mulţumire adusă limbajului, care-i alină pe cei ce i-a speriat,

mulţumire adusă spaimei, ce-ngăduie râsul celor ce frânţi de ea încă nu-s,

mulţumire adusă batjocurei, care reconstruieşte ceea ce a distrus."

Imaginea celui călare pe tigru defineşte literatura ca pe o stăpânire a spaimei şi angoasei, prin transformarea acestora în iluzie, visare şi joc (metaforă preluată din Despre adevăr şi minciună în sens extramoral de Friedrich Nietzsche: acesta se referă la partea atavică din om, cruzimea, lăcomia şi instinctul de a ucide, de care omenirea pierdută în visare nu e conştientă). În concepţia lui Wolf Wucherpfennig, literatura are funcţia de a îndepărta cititorul de problemele lumii reale, însă nu prin anularea ambivalenţelor de care aceasta e cuprinsă (aşa cum încearcă literatura de consum, care zugrăveşte o falsă armonie şi încearcă să ordoneze şi să stăpânească realitatea prin dihotomia alb-negru), ci prin înfăţişarea acestora într-o nouă formă, din perspectiva eternităţii: numai ceea ce nu e real (adică ficţiunea) e cu adevărat etern. Literatura e construită din ,cărămizile" lumii reale, însă astfel reaşezate încât să iasă de sub incidenţa realităţii şi să poată forma o lume opusă acesteia, fără a-i şterge contradicţiile şi ambivalenţele. Privirea care îmblânzeşte aceste ambivalenţe, fără a le anula, e cea din perspectiva morţii: recunoscând deşertăciunea celor reale, inclusiv a răului şi a cinismului, şi ironizând importanţa care le e acordată. De aceea, din poveştile lui Wolf Wucherpfennig nu lipsesc tristeţea şi cruzimea îmblânzite de râs şi de ironie (Andersen şi Kafka fiind două dintre modelele la care face des referire).

Modernitatea programatică a basmelor ţine, în concepţia autorului, tocmai de raportarea ambivalentă la realitate. I se adaugă, fireşte, aluziile la lumea tehnicii şi la birocraţia strâns legată de aceasta - o lume care trebuie îmblânzită prin chiar integrarea ei în poveste.

Nu în ultimul rând, modern e spiritul ludic al autorului. De exemplu, în Fericirea (Das Glück), dictoanele ,citate" constituie o glumă: toate (cu excepţia ultimului) fiind de fapt inventate, dacă nu chiar parodiate de autor. Însă spiritul lor e atât de apropiat de al ,parodiaţilor" (amintind, de exemplu, de concepţia despre timp din Confesiunile lui Augustin, sau de o poezie de bun-venit a lui Goethe către oaspeţii care aşteptau să intre pe poarta casei sale de la Weimar), încât pot fi induşi în eroare chiar şi bunii cunoscători ai acestora!

În acest context, nu mai pare surprinzător că ,recomandarea criticului" de pe coperta Basmelor moderne, care ne îndeamnă să citim poveştile lui Wolf Wucherpfennig, e semnată de nimeni altul decât de? Friedrich Schlegel (1772-1829)!!

Jumătate din viaţă

Mătuşa lui Peter se numea Mizzi. Locuia împreună cu soţul ei, unchiul Paul, într-o casă tipică oraşelor olandeze: cu faţadă strâmtă, un granic spre stradă, tras pe sârmă, pentru a transporta mărfurile şi o scară foarte îngustă, de-a-dreptul abruptă, în interior. Mătuşa Mizzi detesta scara. Pentru că era atât de grasă încât putea, ce-i drept, s-o coboare, însă numai cu spatele înainte, altfel ar fi riscat să-şi piardă echilibrul şi să se prăbuşească din cauza rotunjimii şi mai ales a pieptului ei mare. În schimb, nu mai putea să urce, din cauza greutăţii, treptele abrupte.

De aceea, de câte ori voia să ajungă la catul de sus, trebuia să iasă în stradă şi să intre în cuşca sprijinită lateral de nişte şine, spre a fi trasă cu ajutorul unui cablu de oţel. Asta cădea în grija unchiului. Care nu voia să instaleze lift electric, pentru că suferea de electrofobie. În casă nu existau nici radio, nici telefon, iar seara cei doi stăteau doar la lumina lumânării. Astfel încât firavul unchi era nevoit să o ridice pe mătuşă prin forţe proprii, cu ajutorul unor scripeţi. Economia de forţă datorată scripeţilor era însă compensată prin încetineala lor, astfel încât călătoria mătuşii de la pământ la etajul trei dura aproape o jumătate de oră.

Vă puteţi lesne închipui că toată această tevatură nu făcea plăcere nici unuia dintre ei. Motiv pentru care stabiliseră un program săptămânal foarte strict. Mătuşa era trasă vinerea la etajul trei. Acolo, în cele două camere de sus, cu vedere asupra oraşului, cei doi petreceau un weekend agreabil. În seara de duminică, mătuşa cobora la etajul doi, unde locuia luni şi marţi, scriind scrisori şi rezolvând toate acele plictisitoare hârtii de care nu poţi scăpa când ai de-a face cu instituţii publice, bănci şi magazine. Miercurea şi joia le petrecea la etajul întâi, unde îşi ţinea colecţia de bibelouri din secolul al XIX-lea, pe care o contempla, ştergea de praf şi recataloga de fiecare dată. Vinerea se afla la parter. Dimineaţa făcea împreună cu unchiul cumpărături pentru toată săptămâna, iar după-masa gătea pentru tot restul săptămânii. Aici era totuşi ajutată de tehnică, întrucât cei doi aveau aragaz şi frigider cu gaz. Pe urmă, unchiului nu-i mai rămânea decât să încălzească mâncarea.

Un cititor cu experienţă s-ar aşteapta acum să povestim despre vreo întrerupere a bine-reglementatului sistem, de pildă cam aşa: ,Într-o bună zi însă, ascensorul se blocă în dreptul etajului doi", sau: ,Într-o bună zi, unchiul simţi că îl apucă nevoile în timpul trasului." Şi să urmeze ceva hazliu, care să dea peste cap toată ordinea. Ei bine, un astfel de cititor va fi dezamăgit, poate chiar derutat. Pentru că nu s-a petrecut absolut nimic din toate acestea.

Lucru cu adevărat derutant, deoarece imposibil. Unchiul şi mătuşa îşi încadraseră viaţa într-o ordine fixă. Însă, se ştie, oamenii nu pot suporta decât ordonarea, nu ordinea. De ce dăm, de exemplu, în cărţi? Pentru că orice pasienţă reuşită reprezintă o victorie asupra lipsei de ordine a vieţii. Dar, după ce pasienţa a ieşit, după ce victoria a fost câştigată, nimic nu pare mai plictisitor, şi amestecăm iar cărţile cu un sentiment de ruşine, de parcă am fi făcut ceva ce nu se cuvine. De aceea nu se putea ca unchiul şi mătuşa să-şi fi continuat viaţa, neîntrerupt, în aceeaşi ordine de paternoster, în sus şi în jos. Ar fi murit, cu siguranţă.

Ceea ce, până la urmă, au şi făcut.

Depozitul de speranţă

M-am tot temut, am tot sperat,

Până la urmă am scăpat.

Nefericită-i inima.

Speranţă, teamă iarăşi vrea.

(France Preseren)


Bătrânul privi pe geam, zicîndu-şi: Va să zică aşa. Mers la cumpărături. Îngrijit grădina. Dormit. Trezit. Pe vremuri eram curios să văd cum e lumea, credeam că undeva mă aşteaptă ceva întru totul diferit; voiam să realizez ceva, să schimb lucrurile, să transform lumea într-un loc mai bun. Pe urmă am intrat în ritmul mecanic al muncii, gândind doar la ce voi face imediat, la oboseală, foame şi sete, la supărări şi micile succese. Iar acum, eliberat de acest ritm, nu mai există nimic care să-mi ascundă monotonia şi singurătatea.

Au dispărut cei care umblau cândva pe pământ, bucurându-se de lumina soarelui, adormind chiar şi îngrijoraţi. Toţi aşteptau ceva de la viaţă, pornind să cucerească lumea, chiar şi cei care, obosiţi de viaţă sau sătui de ea, tânjeau după vechile lor aşteptări şi dorinţe.

Cei care au copii şi nepoţi, îşi mai zise bătrânul, iau parte la aşteptările acestora şi o iau din nou de la început, odată cu ei. Acestora, bucuria de viaţă a tinerilor le aduce un pic de soare în recea lor existenţă. Deşi, îşi mai zise, să porneşti chiar tu în necunoscut e cu totul altceva. Nu fuseseră oare tocmai speranţele cea mai bună parte a celor care trecuseră prin lume cândva?

Astfel par a sta lucrurile din perspectiva îngheţatei bătrâneţi; odată cu ea soseşte uneori şi raţiunea la rece. Vine vremea înţeleptei prudenţe. Quidquid agis, prudenter agas et respice finem, cum ziceau cei din vechime. Economiseşte la timp şi vei avea la nevoie, spuneau bunicii din copilăria bătrânului de azi, când mai merita să pui ceva de-o-parte. Poate visul de bătrâneţe al raţiunii e să fii la tinereţe mai zgârcit cu speranţele, ca să rămână şi mai târziu câteva. De ce n-am meşteri un frigider în care să păstrăm o bună parte din speranţele tinereşti, spre a le scoate mai târziu, proaspete şi nefolosite?

Acesta era, în orice caz, visul bătrânului; speranţă de gradul al doilea, am spune, pentru că era speranţa de a face speranţele altora să dăinuie.

Ce plăcere pentru narator să poată povesti că visul i s-a şi împlinit! Cu ajutorul psihologiei computerizate, fără nici o minune sau vrăjitorie, bătrânul reuşi să construiască un depozit de speranţe.

Acum îi mai trebuiau doar nişte tineri care să vrea să-şi depună speranţele. Dar tocmai partea asta se dovedi neaşteptat de grea. ,Ce tot bălmăjeşte hodorogul ăsta despre speranţă?", îşi băteau joc tinerii, ,noi vrem distracţie, vrem extaz, şi încă fără oprire; mai bine ne-ar garanta că ajungem la pensie, decât să ne ia speranţe pe care nu le avem!"

Cum tinerii nu aveau, se pare, decât temeri în loc de speranţe, bătrânul s-a dus la guvern. Poate va reuşi să determine lansarea unui program de economii, o pensie de speranţă cu finanţare publică? Dar guvernul l-a privit cu neîncredere: ,Speranţă? Nu-i asta un fel de schimbare neplanificată? Noi avem nevoie de reforme bine moderate, o renunţare controlată pentru a evita pierderi necontrolate. N-avem nevoie de utopii care încurcă totul. Ne-ar trebui o maşinărie care să producă întruna planuri previzibile; un depozit de speranţă ar însemna un adevărat pericol public!"

Atunci, bătrânului nu-i mai rămase decât să meargă la Dumnezeu. Acesta îşi ieşi din pepeni când auzi rugămintea de a intercala în predici pauze de reclame pentru depozitul de speranţe. ,Nu cumva toate aiurelile astea ţi le-a băgat în cap fiu-meu? Toate s-au dat peste cap de când a ţinut morţiş să-i fac pe plac, lăsându-l să meargă pe pământ. Un june necugetat şi lesne înflăcărabil, vorbind mereu de credinţă, iubire şi speranţă. Sigur, ale tinereţii valuri. Cine nu e idealist la tinereţe, n-are inimă; cine mai e idealist şi la bătrâneţe, n-are minte. Acum a prins în fine ceva minte şi nu mai face altceva decât să joace monopoly intergalactic. Tocmai a umplut Calea Lactee de hoteluri. Poate că într-o bună zi va ieşi totuşi ceva din el. Mda, ce voiam să zic...?"

În timp ce Dumnezeu căzuse pe gânduri, omul nostru plecă, necăjit.

Până la urmă a sfârşit rău. Găsi nişte săraci din India sau Burma care mai aveau de dat câteva fărâme de speranţă; le uscă şi le congelă, pornind cu ele pe străzi asemeni comis-voiajorilor despre care se credea că ar fi dispărut acum o sută cincizeci de ani. ,Speranţă, speranţă frumoasă şi verde!", striga de zor cu voce cârâitoare, ,speranţă congelată, proaspătă pe termen nelimitat, menţine în formă tinerească inima şi ficatul!" Dar nimeni nu cumpăra nimic de la el: unii râdeau, alţii cereau un certificat ecologic pe care el nu-l avea. Astfel încât fu nevoit să-şi mănânce singur speranţele, iar când acestea s-au sfârşit, şi-a dat duhul.

A fost găsit mort la un colţ de stradă. Adică n-a fost găsit, pentru că mai înainte îl luase Ucigă-l Toaca. Diavolului îi plac poveştile, mai ales cele triste. Îi plac şi le tot repovesteşte, împodobindu-le, înfrumuseţându-le, râzând în tot acest timp sălbatic, în hohote, cum se ştie că-i râsul drăcesc. Din cauza asta n-a băgat el de seamă că poveştile triste îi ies, pe sub mână, din ce în ce mai voioase. Asta ne e şi speranţa.


Tragedia şoarecelui de computer

Sătul să tot fugă de mâţă, un şoarece chemă zâna cu cele trei dorinţe.

,Aş vrea să fiu mare, să nu tot fug de pisică", îi spuse.

,Poate vrei să te transform într-un leu?", îl întrebă zâna.

,Nu, leii sunt tâmpiţi, eu vreau să fiu deştept."

Zâna chibzui îndelung. În cele din urmă, zise: ,Există un singur animal care să fie şi mare, şi deştept. Te fac profesor la Berlin, un Hegel al zilelor noastre."

Zis şi făcut. Şoarecele ajunse profesor vestit; jurnaliştii îi luau interviuri, studenţii şi cucoanele îi cădeau la picioare.

Îşi savura din plin celebritatea, dar îi era frică să nu observe careva că în adâncul sufletului rămăsese tot şoarece. Ba se temea chiar că într-o bună zi va veni o mâţă care să-i recunoască adevărata fire şi să-l mănânce. Cu timpul, pisicofobia deveni tot mai puternică. Înaintea cursurilor controla, cu portarul, catedra, nu care cumva să-i sară pe neaşteptate o atare jivină în faţă, în plină prelegere. Şi tot mai des i se năzărea că admiratorii îl privesc cu ochi de pisică.

Poate ar fi mai bine, îşi spunea uneori înainte să doarmă, dacă aş fi cu totul neînsemnat, un lucru care să nu atragă atenţia nimănui, nici măcar unei mâţe. Cum ar fi, se gândi deodată, o nestemată, admirată de toţi, dar necomestibilă şi fără suflet vulnerabil; doar piatră, fără nimic în interior? Dar atunci n-ar fi putut da note, or, şoarecele se obişnuise prea tare cu bruma de putere pe care o are un profesor, pentru a mai fi dispus să renunţe la ea.

În fine, chemă din nou zâna, rugând-o să îi îndeplinească cea de-a doua dorinţă. ,Aş vrea", spuse, ,să fiu mare, celebru, puternic, şi totuşi necunoscut; aş vrea să ştiu totul, dar să n-am suflet vulnerabil."

Dorit, zis şi făcut. Şoarecele ajunse computerul Poliţiei Europene. Se numea de acum AZCO, Allgemeiner Zentralcomputer.

Ah, ce bucurie pe şoarece! Ştia de acum totul despre locuitorii Europei şi mulţi de pe alte continente. Le cunoştea semnalmentele, adresa, obiceiurile, conturile bancare, bolile, prietenii şi prietenele. Ştiinţa sa era faimoasă, temută chiar, dar numai puţini văzuseră vreodată calculatorul, ba, în afara poliţiei nu îi era cunoscut nici măcar numele. Şoarecele era, ca să zic aşa, una cu toţi, şi toţi erau una cu el, doar că nimeni în afară de el nu ştia asta. Şi, să nu uităm: nu s-a pomenit până acum mâţă căreia să-i lase gura apă după computer!

Computerele nu sunt însă şi ele tot muritoare? După trei ani, în cercurile poliţiei secrete s-a răspândit zvonul că hard-discul computerului central ar fi depăşit, nemaiputând cuprinde mulţimea de date în continuă creştere. Plângerile s-au înteţit, strecurate presei; opoziţia îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu securitatea publică, se ajunse la dezbateri aprinse în Parlamentul European, iar după cinci ani, decizia ajunse de neînlăturat: computerul trebuia schimbat.

Ce bine că mai am o a treia dorinţă, gândi şoarecele, auzind vestea. Aş dori..., vru să spună, dar cuvântul îi rămase în cip. Întrucât computerele pot şti, pot calcula totul, dar nu pot dori. Soarta lor e pecetluită.


Fericirea

Peter citea într-o carte dictoane despre fericire, scrise de celebrităţi:

Copiii tânjesc după fericirea ce va să vină, bătrânii o jelesc pe cea trecută. (Marcus Aurelius)

Fericirea? Când o am, nu sunt conştient de ea; când sunt conştient de ea, n-o mai am. (Augustin)

E fericirea poartă mare,

Dar mică omului îi pare.

Stau toţi tăcuţi, ascunşi în casă,

Pe poartă nu-ndrăznesc să iasă. (Johann Wolfgang Goethe)



Bărbaţii aleargă după fericire, femeile o aşteaptă. Aşa se face istoria. (Arthur Schopenhauer)

De când sunt pe lume am studiat fericirea, şi de atâta studiu am devenit melancolic de tot. (Johann Nestroy)

Cei mai proşti ţărani au vacile cele mai fericite. (Jeremias Gotthelf)

Dacă tot nu pot fi fericit, măcar să mor frumos. (Edmond Rostand)

De-a-lungul vieţii, oamenii trăiesc următoarea experienţă: mai întâi ies la lumină, la loc deschis; după mulţi ani constată că nu era decât gura sacului care se strânge tot mai tare, mai sumbru, în jurul lor. Pentru a-şi face totuşi iluzii, oamenii caută fericirea, făcând fie metafizică, fie copii. (Jean Paul Sartre)

Din tot ce scriseseră aceşti vechi, faimoşi, înţelepţi, dalbi dar nu totdeauna albi autori, Peter nu înţelese decât că fericirea nu există. ,E adevărat oare", o întrebă pe bunică, , pe lume nu există fericire?"

,Ba, bineînţeles că există", răspunse aceasta. ,Cum spune şi cântecul:

Să fii pe lume e un lucru frumos,

Zise albina spre porcul spinos."

Da, asta trebuie să fie fericirea; aşa ceva înţelegea şi Peter. Albinele, porcii spinoşi şi bunicile ştiu, până la urmă, mai multe decât poeţii şi gânditorii. Mai înţelegea şi că fericirea nu trebuie căutată. Şi că nu poate fi de durată; altfel, la ce ar mai fi nevoie de ţepi?

Cum de n-au înţeles atâta lucru oamenii celebri? Să fi fost mai proşti decât Peter? Nici pomeneală, doar că nu erau personaje de basm. Lor nu le ajungea să înţeleagă înţelepciunea bunicilor, ei mai trebuiau să şi trăiască fericirea, nefericirea. Or, asta e cu totul altceva. Dacă ar trebui să trăim basmele, nu le-am mai citi şi am fi, probabil, destul de nefericiţi. Dar pentru că suntem siliţi să vieţuim în realitate, citim basme care ne fac un pic mai trişti, un pic mai veseli şi, poate, un pic mai fericiţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara