Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
William Shakespeare Henric al VI-lea – Partea a treia de Horia Gârbea


Tragedia adevărată a lui Richard, Duce de York, şi moartea bunului rege Henric al VI-lea, împreună cu toată dihonia dintre cele două Case, de Lancaster şi York, aşa cum a fost jucată de nenumărate ori de slujitorii Preacinstitului Conte de Pembrooke.

Actul II
Scena 5

Trâmbiţe de alarmă. Intră regele Henric1, singur.

REGELE HENRIC: E-o bătălie2 ca a dimineţii –
Cea dintre beznă şi mijirea zilei –
Timpul acela când îşi suflă-n mâini
Ciobanul, neştiind de-i zi ori noapte.
Acum e ca şi marea îndemnată
De flux să-nfrunte vântul dimpotrivă-i,
Acum e ca şi marea ce-i împinsă
Iar înapoi de vântul furios.
Când unul biruie, când celălalt,
Vor să câştige ambii, piept în piept,
Dar nu-i învingător şi nici învins:
La fel, balanţa ăstui crud război.
Aici stau, pe-o movilă, şi-o să văd
Cui o să-i lase Dumnezeu victoria!
Regina Margareta şi cu Clifford
M-au scos afară din război, jurând
Că ei mai bine luptă când eu nu-s.
De-mi cere Domnul, aş muri şi az’.
Doar viaţa ce-i? Durere şi necaz.
Ce bine, Doamne, m-aş simţi cioban
Ce viaţă fericită aş avea.
Să fiu pe-o culme, tocmai cum şi stau,
Să-mi întocmesc aici un ceas solar,
Să văd pe el minutele cum fug.
Câte din ele fac o oră-ntreagă
Şi câte ore se adună-n zi,
Cu câte zile-ntregi se umple anul,
Câţi ani poate trăi un muritor.
Ştiind acestea, timpul l-aş împarte:
Parte din ore turma să mi-o pasc,
Parte din ore să îmi iau zăbavă,
Parte din ore să mă reculeg,
Parte din ore să mai şi petrec.
Atâtea zile oile-n călduri,
Atâtea săptămâni până să fete,
Atâţia ani cât le voi tunde lâna.
Minute, ore, zile, luni şi ani
Ar trece spre sfârşitul lor, pe rând,
Şi părul alb spre groapă mi l-ar duce.
Ce viaţă-ar fi! Ce dulce, minunată!
Nu-i dă o umbră dulce păducelul3
Ciobanului care-şi veghează turma,
Mai bună decât prapurii brodaţi
Regelui ce se teme de trădare?
Ba da, aşa-i, de mii de ori: ba da.
Şi, în sfârşit, un lapte covăsit
Ori zer băut dintr-un burduf de piele
Ciobanului, dormind apoi la umbră –
Tot ce-i dă lipsa grijii şi odihna –
Cad mult mai bine ca un prânz princiar.
Nu-s toate astea mai de preţ ca vinul
Băut dintr-un potir de aur sau
Decât un pat somptuos, împodobit,
Dar plin de grijă, spaimă şi trădare?

Actul III
Scena 2

GLOUCESTER: Cu cinste Eduard le-o cinsti pe doamne,
Seca-i-ar frenţia măduva din oase4.
Usca-i-s-ar şi vrejul, să nu dea
Lăstari, să-mi stea în drum spre ce-mi doresc.
Dar între ce-mi vrea sufletul şi mine –
Zicând că al lui Eduard drept se-ngroapă –
Mai sunt şi Clarence, Henric şi-al său fiu
Şi ale lor odrasle viitoare
Ieşind din ei să stea în locul meu -
Nădejde mică scopul să-mi ating!
Aşa că visul meu despre domnie
E ca al celui căţărat pe mal,
Privind departe ţărmul dimpotrivă:
Visând să-i fie mersul ca privirea,
El, marea înjurând-o, că-l opreşte,
Cere să sece ca să-i lase drum.
La fel doresc coroana, de departe,
La fel blestem tot ce îmi stă în cale
Şi tot la fel spun că voi reteza
Orice obstacol dintre ea şi mine.
Ochiul e iute, inima avidă,
Însă puterea mâinii este calea.
Să zic: n-ar fi regatul pentru Richard,
Ce altă bucurie să-mi dea lumea?
Să-mi aflu Raiu-n poale de femeie
Şi trupul ambalându-l în găteli,
Cu glasul şi privirea să curtez?
Ah, ce idee! Mai uşor mi-ar fi
Să-nhaţ coroane douăzeci, din aur.
Că Dragostea s-a lepădat de mine
Din burta mamei şi – s-o las în pace –
A dat bacşiş Naturii să-mi usuce
Un braţ precum arbustul ofilit,
Să-mi pună munte groaznic pe spinare
Şi-n vârful lui să stea Infirmitatea
Râzând de trupul meu, să-mi dea picioare
Ce nu-s la fel de lungi şi orice parte
S-o strâmbe ca pe haos, ca pe puiul
De urs nelins de mă-sa la fătare5.
Aşa că sunt eu omul de iubit?
Chiar a gândi-o, e păcat monstruos!
Iar dacă nu am bucurie-n lume
Decât să cârmuiesc şi să ordon,
Să-i stăpânesc pe cei mai buni ca mine,
Atunci, visul suprem va fi coroana
Şi lumea asta îmi va fi un iad
Cât capul ăstui trup schilod n-o fi
Înconjurat de gloria coroanei.
Dar nu ştiu încă în ce fel s-o iau,
Căci multe vieţi stau între ea şi mine.
Pierdut sunt ca un om într-o pădure
De mărăcini, zgâriat de ei, rupându-i,
Făcându-mi cale şi pierzând-o iar,
Fără a şti să ies la luminiş,
Zbătându-mă din greu să îl găsesc:
Tot chinu-i pentru-a Angliei coroană.
Şi o să scap de chin, ori voi croi
Un drum cu un topor însângerat.
Da, pot zâmbi şi omorî zâmbind,
Să strig „mă bucur” cui mă chinuieşte,
Cu lacrimi false să-mi stropesc obrajii,
Şi mutra să-mi prefac cum e prilejul.
Mai mulţi o să înec decât sirena,
Mai mulţi o să fixez ca vasiliscul,
Mai orator o să m-arăt ca Nestor,
Am să înşel mai şmecher ca Ulise
Şi, ca un Sinon, Troia am s-o iau.
Cameleonului i-adaug culori,
La chip schimbat dau lecţii lui Proteus,
Pe Machiavel cel crud îl dau la şcoală.
Să n-am coroana, când ştiu tot a face?
Aş! E departe, dar o chem încoace. (Iese.)

Actul V
Scena 4

Trâmbiţe, marş. Intră regina Margareta6, tânărul prinţ Eduard, Somerset, Oxford, cu toboşari şi soldaţi.

MARGARETA: Lorzi, înţeleptul paguba nu-şi plânge,
El vrea să ia-napoi tot ce-a avut.
Deşi catargu-i rupt, ca şi parâma,
Iar ancora din urmă s-a pierdut,
Deşi din echipaj s-a înecat
O jumătate, mai e viu cârmaciul7.
Iar el să lase cârma şi să plângă
Mărind cu lacrimi apa din ocean?
Să dea putere celor ce-s potrivnici
Deşi corabia, ruptă între stânci,
S-ar mai putea salva prin cutezanţă?
Ar fi ruşine şi greşeală gravă!
Să zicem Warwick – ancora. Şi ce?
Şi Montague – catarg. Dar ce-i cu el?
Ostaşii morţi parâme. Ce să zic!
Dar nu e Oxford ancora în plus,
Şi Somerset nu ne-a rămas catarg,
Soldaţii Franţei nu se sunt parâme?
Iar eu şi Ned8, chiar nedeprinşi cu cârma,
Nu vom putea să pilotăm o dată?
Nu vom lăsa timona ca să plângem,
Sub vânt potrivnic chiar, vom ţine drumul
Trecând prin bancuri de nisip şi stânci.
Cu valul să te pui, nu să-l urmezi.
Ce-i Eduard, decât marea agitată?
Şi Clarence nu-i decât un banc perfid,
Iar Richard stânca bună să scufunde.
Toţi inamicii contra navei noastre.
Să înotaţi nu prea veţi izbuti,
Iar în nisip vă scufundaţi, precis,
Dacă urcaţi pe stâncă, vă ia valul
Şi dacă nu, muriţi pe ea de foame.
Vă spun acestea pentru a pricepe
Că, dacă dezertaţi, n-aveţi scăpare,
Iar milă de la fraţii York primi-veţi
Cât de la stâncă sau nisip sau val.
S-avem curaj! Ce nu-i de ocolit
Tot nu ne va cruţa dacă jelim.

Din volumul William Shakespeare Opere, vol. VII, ediţie îngrijită de George Volceanov, în curs de apariţie la Editura Tracus Arte. Puţin cunoscută la noi, această piesă, a III-a parte a primei tetralogii despre istoria Angliei a lui William Shakespeare, este una dintre cele mai frumoase şi mai dramatice texte din dramaturgia lui Shakespeare. (n.t.)

1 E vorba de Henric al VI-lea al Angliei, din clanul Lancaster.
2 Scena se referă la bătălia de la Towton, în apropiere de Leeds, în Yorkshire, la 29 martie 1461. Trupele clanului Lancaster au fost învinse.
3 În original hawthorn (Crataegus sp., în special Crataegus monogyna sau C. oxyacantha) „păducel”, „gherghin” sau „mărăcine alb”. Creşte la marginea păşunilor. Fructele păducelului au proprietatea de a regla ritmul cardiac, lucru cunoscut încă din Antichitate, deci şi în vremea lui Shakespeare.
4 Monologul lui Richard (72 de versuri) este cel mai lung din piesele lui Shakespeare şi unul de mare expresivitate. Unele idei vor fi reluate în mult mai cunoscutul monolog al aceluiaşi personaj, cu care începe piesa Richard al III-lea („Azi iarna dezbinării s-a schimbat...”).
5 Elisabetanii credeau că puii de urs se nasc diformi şi îşi capătă aspectul firesc doar după ce sunt linşi de ursoaică. În limba română există expresia echivalentă „ciugulit de bărzoi”, adică adus pe lume (de barză) incomplet sau diform. Expresia fiind mai puţin răspândită, am preferat-o pe cea din original, cu ursul nelins. Varianta era: „...ca pe pruncul / Pe care ciugulit l-aduce barza.”
6 Margareta de Anjou, soţia lui Henric al VI-lea al Angliei, fica lui Reigner, regele din Neapole. Se produce o elipsă de timp în piesă, între scenele 2 şi 3 ale ultimului act, acţiunea fiind mutată brusc din 14 aprilie în 3 mai 1471, când Eduard află despre provocarea Lancasterienilor de a îi înfrunta la Tewkesbury. Scena 4 se desfăşoară la finalul bătăliei decisive de la Tewkesbury, în urma căreia Clanul York a cucerit tronul Angliei pentru Eduard al IV-lea.
7 Adică regele Henric al VI-lea. Shakespeare este primul autor care foloseşte metafora cârmaciului pentru conducătorul ţării.
8 Hipocoristic al lui Eduard, fiul ei.







Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara