Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
William Shakespeare – Richard al III-lea şi jocul cu istoria de Horia Gârbea

Piesele lui Shakespeare au în general o desfăşurare strict cronologică. Deşi nu întotdeauna. În cazul pieselor istorice, chiar dacă unele episoade sînt imaginate iar altele aglutinate, curgerea acţiunii respectă de regulă principiul succesiunii faptelor. Excepţii se pot cita, dar nu au un caracter „flagrant”.
Iată însă că, în Tragedia Regelui Richard al Treilea cuprinzînd complotul trădător asupra fratelui său Clarence, jalnica ucidere a nepoţilor săi nevinovaţi, despotica-i domnie, cu toată curgerea detestabilei lui vieţi şi mult meritata-i moarte, precum tocmai a fost jucată de trupa Precinstitului Lord Şambelan, adică, pe scurt, Richard al III-lea se petrece un lucru interesant căruia, din cîte ştiu, comentatorii nu i-au dat atenţie.
Actul I începe cu celebrul monolog al lui Richard, doar duce de Gloucester pe atunci:

Azi iarna dezbinării s-a schimbat
Prin soarele familiei York în vară. (I.1)

Soarele, de pe blazonul lui Eduard al IV-lea, răsărise pentru clanul York după bătălia de la Tewkesbury (4 mai 1471) şi moartea lui Henric al VI-lea (21 mai 1471). Deşi monologul începe cu „acum” (Now), tradus prin Azi, Richard vorbeşte de un lung răstimp de pace care îl plictiseşte şi pune la cale ascensiunea sa la putere. Una dintre manevrele preconizate este înlăturarea fratelui său George, duce de Clarence, prin calomnii strecurate fratelui aflat la tron, Eduard al IV-lea. Îndată apare şi Clarence escortat spre Turn. Richard jură că-l va sprijini în faţa regelui, plănuind de fapt ca el să nu apuce ziua următoare. Ne aflăm deci în apropierea zilei de 18 februarie 1478, data morţii lui Clarence, înfăţişată de altfel în actul I scena 4. Reamintesc că împărţirea convenţională pe scene a survenit ulterior scrierii pieselor.
În aceeaşi scenă, Richard află de la Hastings că regele nu se simte prea bine, ceea ce-l face să se grăbească să-l înlăture pe Clarence:

HASTINGS: (...) Rege bolnav, slăbit şi melancolic.
Iar doctorii îngrijoraţi de-a dreptul.
GLOUCESTER: Da, proaste veşti. A dus un fel de viaţă
Ce ni l-a obosit peste măsură.
E greu să te gîndeşti la el, sărmanul
Dar este tot la pat? (I.1.)

Gloucester face referire la destrăbălarea notorie a fratelui său şi strecoară o aluzie răutăcioasă printr-o ambiguitate, întrebînd dacă „e tot la pat”. Eduard va muri însă la 9 aprilie 1483, la peste cinci ani de la moartea lui Clarence.
Despre apropiatul său sfîrşit, soţia lui Eduard, regina Elisabeta, vorbeşte cu îngrijorare în scena a 3-a.
Între arestarea lui Clarence şi scena aparentei împăcări între Richard şi rivalii săi din partida reginei Elisabeta (pe care îi va executa cînd va veni la putere), se plasează o altă scenă memorabilă.
Richard de Gloucester o seduce pe Anne Neville, văduva prinţului Eduard şi nora ucisului rege Henric al VI-lea. Deşi, conform lui Shakespeare, Richard îi omorîse pe amîndoi, lucru pe care acesta, în piesă, îl recunoaşte.

Iau de nevastă fata cea mai mică
A contelui de Warwick... Ce contează
Că i-am ucis bărbatul şi chiar tatăl? (I.1.)
Aici, tată fiind folosit în sensul de socru (father-in-law).
Pentru dramatism, Shakespeare plasează scena memorabilă a peţitului lîngă sicriul regelui Henric în preajma morţii lui Clarence (18 februarie 1478) şi a lui Eduard al IV-lea (9 aprilie 1483)? Aşa s-ar crede. De fapt, Richard şi Anne erau căsătoriţi din 12 iulie 1472.
Cu simţul său dramatic magistral, Shakespeare adună credibil trei evenimente petrecute la mare distanţă în timp într-un mozaic unic. El creează şi scena trecerii Annei de la ură la acceptare, neatestată istoric. Regele Henric murind în 21 mai 1471, mutarea trupului său de la Saint-Paul, unde au avut loc ceremoniile funerare, după cronici, la Chertsey, nu se putea face (mai ales în sicriu deschis) decît la cîteva zile de la moarte. Se desprinde clar ideea că scena 2 nu este plasată cronologic, ci este un flash-back.
Mai spune Gloucester, după seducerea Annei, care ieşise din scenă:

L-a şi uitat pe prinţul curajos,
Pe Eduard, soţul ei, ce-acum trei luni (s.m.)
Twekesbury l-am ucis cu ură. (I.2.)

E limpede acum, din aceste versuri, că seducerea Annei are loc curînd după bătălia de la Tewkesbury (4 mai 1471), deci că scena 2 a actului I nu se înlănţuie cronologic cu scenele 1 şi 3, care au loc mult mai tîrziu.
În acest context însă, rămîne un anacronism afirmaţia lui Richard din scena 1 că o va lua (la viitor) de soţie pe fiica lui Warwick chiar dacă i-a ucis fiul şi socrul. La momentul întemniţării lui Clarence, faptul era consumat demult.
Aceste aspecte nu au mai fost, din cîte ştiu, cercetate sau revelate în vreun fel pînă acum. Chiar şi montările piesei lasă acţiunea să curgă ca şi cum episoadele actului I s-ar desfăşura cronologic.
E clar că Shakespeare a realizat intenţionat această „întoarcere în timp”, chiar dacă nu a marcat-o explicit, pentru a închega acţiunea piesei. E un flash-back implicit ca să-l numim aşa. De care autorul, cunoscător al cronicilor, nu avea cum să nu-şi dea seama.
O eventuală montare ar putea specula plasarea în timp a acestei scene, de altfel ficţională în raport cu istoria, prezentîndu-l pe protagonist costumat altfel şi mai tînăr cu 10 ani în scena 2 decît în scenele 1 şi 3 ale primului act.
Iată că Shakespeare inaugurează un procedeu dramaturgic care a devenit uzual abia după cîteva secole. Geniul său incomparabil se dovedeşte şi prin acest fapt.
O altă modificare a cursului istoriei reale în favoarea piesei este aducerea în scenă, în Richard al III-lea, a reginei Margareta, a cărei primă apariţie (I.3) o confruntă direct cu Richard dar şi cu tabăra adversă lui, a rudelor reginei Elisabeta.
Precum se ştie, Margareta de Anjou a fost soţia lui Henric al VI-lea şi mama lui Eduard, ucişi, în versiunea lui Shakespeare, de Richard în 1471. Episoadele apar în Henric al VI-lea partea a III-a. La finalul acelei piese, Margareta este alungată: „pe mare, în Franţa să se ducă”. În realitate, după înfrîngerea definitivă a taberei sale (Lancaster), Margareta a fost deţinută cinci ani în Anglia şi apoi răscumpă rată de vărul ei, regele Ludovic al XI-lea al Franţei, pentru a reveni în Franţa. A murit în Franţa în august 1482, la vîrsta de 52 de ani.
Istoric, în preajma morţii regelui Eduard al IV-lea, în aprilie 1483, Margareta era moartă şi, de altfel, n-a mai revenit în Anglia după 1475. Shakespeare o „învie”, folosind personajul ei memorabil, cu un rol esenţial, şi în Henric al VI-lea partea a III-a , făcînd-o Casandra piesei Richard al III-lea. Toate blestemele ei prind şi profeţiile negre se împlinesc în această piesă.

MARGARETA:Blestemul sparge nori, intră în cer?
Nori, faceţi drum blestemului meu ager:
Războiul sau crăpelniţa prea multă
Să-l cureţe pe rege cum şi-al meu
A fost ucis. (Reginei) Iar Eduard, fiul tău,
Prinţul de Wales, ca şi al meu, tot Eduard,
Tot prinţ, ucis să fie, încă tînăr.
Tu, ca regină, cum am fost şi eu,
Să vieţuieşti mai mult ca fala ta. (...)
Cu mult
Să-ţi moară fericirea înainte
De moartea ta, iar cînd o fi să mori
Să nu fii mamă, soaţă ori regină.
Rivers şi Dorset, voi aţi fost de faţă,
Hastings şi tu, cînd fiul meu murea
Ucis de un pumnal.
Îl rog pe Domnul
Să nu muriţi la vîrsta cuvenită
Ci iute, fără veste şi cumplit.
GLOUCESTER:Gata vrăjeala, hoaşcă stafidită.
MARGARETA:Şi să te las? Stai, cîine, şi ascultă.
De cerul mai păstrează vreo osîndă,
Deasupra celor ce ţi le doresc,
Să le păstreze pînă cînd păcatul
Îţi dă în pîrg – atunci să te izbească. (I.3.)

„Învierea” Margaretei şi prezenţa ei la Curtea Angliei este una dintre cele mai spectaculoase manevre dramatice din text. Ar fi poate de încercat de vreun regizor s-o aducă pe Margareta aşa cum era în 1483: o stafie răzbunătoare.


(Traducerea versurilor: Horia Gârbea din Richard al III-lea în W. Shakespeare – Opere, vol. VIII, ediţie îngrijită de George Volceanov, în pregătire la Editura Tracus Arte)


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara