Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
William Ross - iubirea ca fataliate de Simona-Grazia Dima


Arhipelagul Hebridelor, din nord-vestul Marii Britanii adăposteşte nu doar unicate ale naturii (flori şi păsări rare, ori câmpia costieră numită machair, ce nu se mai află decât în alte câteva locuri din lume), ci şi un spaţiu cultural aparte: acolo subzistă o comunitate compactă, vorbitoare a uneia dintre limbile de substrat ale ţării, galeza scoţiană. Este o limbă celtică, prezentă ca o multitudine de dialecte, destul de diferite unele de altele. Aflată sub continua presiune a civilizaţiei şi a limbii engleze, galeza scoţiană, cu toate formele ei, are tendinţa de a-şi diminua aria viabilităţii, dar supravieţuieşte cu dârzenie, îndeosebi după ce Parlamentul Scoţiei a obţinut aprobarea unui plan de protejare şi resuscitare a ei, ale cărei rezultate se văd deja. Această străveche limbă indo-europeană a constituit, de-a lungul timpului, vehiculul expresiv al unor poeţi remarcabili.

Unul dintre aceştia este William Ross, născut în 1762, în Isle of Skye, cea mai mare dintre Hebridele Interioare. Educat în Scoţia propriu-zisă, în vechiul oraş Forres, la acea dată royal burgh (oraş creat printr-o chartă regală, de regele David I, înainte de 1153, şi înzestrat cu o seamă de drepturi şi privilegii), a studiat, printre altele, greaca şi latina, literaturile clasice. A trăit cea mai mare parte a scurtei sale vieţi în satul Gairloch din ţinutul Wester Ross, de pe coasta vestică, în Highlands (partea muntoasă a Scoţiei), murind de tuberculoză, de fapt din iubire, aşa cum consemnează tradiţia, în 1791. Călător neobosit, a fost întâi negustor ambulant, spre a se stabili în cele din urmă la Gairloch, ca profesor. Într-o excursie în Insulele Hebride Interioare, probabil în Isle of Lewis, la Stornoway, a cunoscut-o pe Marion Ross, posibilă rudă îndepărtată de-a sa, de care s-a îndrăgostit iremediabil. I-a închinat cântece - poezii puse pe muzică şi prezentate în public ca atare (aici se cuvine să menţionăm sincretismul şi oralitatea specifice culturii căreia poetul îi aparţinea: oamenii obişnuiau să se întrunească, de plăcere, la adunări numite ceilidh, unde se recita şi se dansa), sintagma de "tradiţii orale", termen-cheie mult uzitat astăzi dând dimensiunea profund populară, larg împărtăşită, a fenomenului.

Din cântecele (poeme totodată puse pe muzică şi cântate la ceilidh unui public, intens participativ) dedicate lui Marion, istoricii literari au dedus că poetul era cel care, evident, iubea, sentimentele fetei fiind mult mai puţin intense. Prietenii poetului au declarat însă că poetul le vorbise de o logodnă dintre el şi Marion, la care ea, spre a pecetlui, în mod simbolic, angajamentul, a invocat focul ceresc, cerându-i s-o mistuie, în caz că ar fi fost necredincioasă. La scurtă vreme l-a luat de soţ pe un marinar, căpitanul Clough, şi s-a mutat în Liverpool, unde s-a stabilit definitiv. Fire practică, pusese în balanţă imaginea unui viitor trăit într-o gospodărie sărăcăcioasă de ţară, cu oferta mult mai tentantă a unui mare oraş: câştigătoare a ieşit a doua variantă.

Aceeaşi legendă ţesută de prieteni spune că timpul şi experienţa nu tocmai fericită a căsniciei au determinat-o ulterior să se îndoiască de temeinicia alegerii. În mod firesc, gândul i s-a întors spre Ross, statornicul ei admirator. Se spune că, în vreme ce soţul îi era plecat în depărtări, i-ar fi scris fostului logodnic la Gairloch, cerându-i să vină la ea. Acesta, deşi perfect conştient de absurdul cererii, a consimţit, pornind la drum lung. A ajuns până în oraşul Stirling, alt royal burgh, unde a poposit şi a prins să-şi dea seama, tot mai clar, de nebunia întreprinderii. Bunul-simţ i-a spus că ideea de a răpi soţia altuia şi de a o aduce în lumea sa, într-un loc guvernat de legi patriarhale, precum Gairloch, era cu totul inacceptabilă. O luă pe dată înapoi şi, înainte să ajungă la căsuţa părintească, fu nevoit să petreacă o noapte în aer liber. Epuizat, căzu într-un somn din care nu se mai trezi. Pe când nefericitul bard îşi dădea ultima suflare, dublul său spectral îşi luă zborul spre Marion, ca să-i pretindă îndeplinirea promisiunii făcute, aceea de a se căsători cu poetul ori de a primi sfârşitul cerut de ea cerului, dacă s-ar fi dovedit infidelă. Tocmai atunci Marion se pregătea de bal şi îmbrăca, ajutată de cameristă, o rochie albă, uşoară. Auzind bătăi în uşa de la intrare, faţa i se albi de spaimă. Camerista se duse să deschidă şi veni cu vestea că afară aşteaptă un tânăr înalt, îmbrăcat ca în Highlands. Îşi auzi stăpâna abia murmurând: William Ross. Apoi Marion, cu o lumânare în mână, se îndreptă, la rându-i, spre uşă, dar nu zări acolo pe nimeni. În aceeaşi clipă, curentul întoarse flacăra lumânării spre ea, veşmântul i se aprinse instantaneu şi deodată un foc mare se iscă, spre a o mistui cu totul.

Derick Thomson, poet contemporan, traducător al lui William Ross în limba engleză şi exeget al lui, a relevat varietatea tematică a operei bardului scoţian, despre care se ştie că şi-a distrus deliberat mai multe dintre cântecele-poeme. Acelaşi exeget precizează (în An Introduction to Gaelic Poetry - O introducere în poezia galeză, Edinburgh, 1989, apud Sorley MacLean, Dŕin do Eimhir/Poems to Eimhir, edited by Christopher Whyte, Edinburgh, Polygon, 2007) că, din piesele păstrate, doar trei o privesc pe Marion Ross. Cronica vieţii poetului înregistrează, indubitabil, şi faptul că, după ce Marion s-a mutat, împreună cu soţul ei, căpitanul Clough, la Liverpool, în 1782, orice legătură a ei cu William a încetat, înainte deci ca acesta să împlinească 20 de ani. Până la moartea bardului au mai trecut 9 ani.

Mort din iubire în floarea vârstei, la 28 sau 29 de ani, William Ross a constituit, de-a lungul timpului, un model pentru generaţii succesive de poeţi. Un alt remarcabil poet de limbă galeză al Scoţiei, Sorley MacLean (1911-1996), îl consideră "un simbol al poeziei galeze şi al unei vieţi însemnate de o mare şi tragică pasiune romantică". Cel mai renumit poem al său, Ňran eile air an aobhar cheudna (Un alt cântec pe aceeaşi temă), l-a marcat pe MacLean atât prin profunzimea sentimentelor, cât şi prin perfecţiunea stilului. Tot el aprecia că, într-o o listă a melodiilor de neuitat, ce par "să emane din cuvintele înseşi, de parcă acestea din urmă au plăsmuit melodiile", el inclusese neapărat versiunea poemului Ňran eile "cântată de tatăl meu" (dovadă a persistenţei, până în zilele noastre, a obiceiului străvechi de a cânta poezia). Ross era un poet-orfevru, care-şi cizela îndelung creaţiile. Având o înaltă conştiinţă artistică, era pătruns de vocaţia sa, căreia i se dăruise fără a-şi cruţa energiile.

În eseul său intitulat Vechi cântece şi noua poezie (Old Songs and New Poetry, 1985), MacLean consideră că Ňran eile este "unul dintre cele mai mari poeme compuse în orice limbă vorbită în insulele britanice". Totodată, dornic să convingă întregul public nevorbitor al galezei scoţiene că acest ultim poem-cântec al lui William Ross este comparabil, prin calitatea sa, cu sonetele shakespeariene, Derick Thomson afirma, în 1989, în eseul citat, că este "cel mai nud şi mai pustiit dintre cântecele sale de dragoste, cel mai dezbărat de podoabe stilistice superflue... lipsit de orice bravadă... scurt şi întrutotul controlat, astfel încât emoţia generată este densă şi comprimată la maximum".

În continuare, oferim o traducere a poemului, realizată după versiunile datorate lui Derick Thomson şi Iain Crichton Smith (un alt scriitor contemporan de limbă galeză scoţiană).

Un alt cântec pe aceeaşi temă

Pe loc stau, singuratic, trist.
Cu neputinţă-i să mai beau ori să petrec.
Viermele ce mă munceşte ca pe Crist
la toţi dă în vileag al meu secret,
căci n-o mai văd, cu pasul lin, trecând
pe fata cu preablândă privire
şi asta m-a pus la pământ
cum toamna i-aduce frunzei nimicire.

O, fată cu părul cârlionţat şi des,
dorul după tine e greu,
dar totuşi pizma nu-mi dă ghes,
ci te voi binecuvânta mereu.
şi mi-a rămas doar să disper,
precum, pe câmpul de bătaie,
oştenii răniţi degeaba cer
să se avânte iarăşi în războaie.

Stingher în lumea viforoasă,
biet om sunt, părăsit de iubire.
Plecarea ta în triumf, ca mireasă,
mi-a stors un plâns peste fire.
Mai bine să nu-ţi fi cuprins
frumuseţea şi faima în minte,
rostirea aleasă, muzică de vis,
magie picurată-n cuvinte.

Răuvoitori ce-mi află de năpastă
spun că sunt laş, ori şi mai rău,
poet nenorocit, cu soartă proastă,
aidoma cântecului său.
"Ce tată, ce bunic de soi avea!
Degrabă-ar fi arat şi câmpuri zece"
(Vorbeşte lumea pe sototeala mea).
În arta poeziei însă nimeni nu mă-ntrece.

Pierderea ta pe cuget m-apasă,
cântecu-mi pentru totdeauna s-a dus,
jelesc împreună cu marea furioasă
când ceaţa vine pe valuri de sus.
Fără cuvântul tău şi vraja ta
clipele-s goale, seci,
neguri mi-aruncă în hău steaua,
acolo unde lumina piere pe veci.

N-oi mai slăvi frumuseţea în vers.
N-am să mai plăsmuiesc vreun cântec,
N-o să-mi mai placă să fredonez,
nici să ascult râsete cristaline de tineri.
Nicicând n-o s-o mai iau pe deal în mers
nepăsător, cu-a tinereţii voioşie crudă.
Ci-n sală de stâncă neîntors voi dormi,
doar marii barzi răposaţi să m-audă.