Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
William Butler Yeats – sau viața în slujba pasiunii de Simona-Grazia Dima

Poate că merită să medităm asupra atitudinii lui William Butler Yeats la finele unei cariere rodnice, împlinită în plan scriitoricesc (statutul de bard național, Premiul Nobel, acordat în 1923) și uman (om politic, parlamentar, cap de familie). În pofida succeselor, el a avut senzația acută de a-și fi pierdut timpul și viața, iar versurile scrise în amurgul existenței sună a completă dezolare; pesimismul lor i-a intrigat pe destui critici. Atunci ce să mai zică alții, care nu se pot lăuda nici pe departe cu asemenea realizări?, au gândit mulți. Argumentul, de aparent bun-simț, nu e totuși convingător. El stă mărturie, mai degrabă, pentru sinceritatea lui William Butler Yeats, pentru autenticitatea căutărilor sale, întreprinse prin poezie, ca și prin căi inițiatice neobișnuite. Originalitatea viziunii sale despre sensul existenței, evidentă îndeosebi în proză, surprinde prin melanjul de realism, pe de o parte, și de legendar și ocult, pe de altă parte. Arareori am întâlnit o atât de intensă expresie a durerii din pricini sufletești: protagonistul e perfect conștient de nefericirea condiției sale, vagă și ambiguă, fiindcă nu durează și nici nu se împlinește prin atingerea unui liman al păcii adevărate, ci rămâne, în schimb, incertă, o suspensie între două lumi, doar o strădanie mentală, dar nu desăvârșirea spirituală râvnită. În Rosa Alchemica, de pildă, după ce creează imagini fascinante, le distruge la fel de brusc. Personajul fuge (pe fundalul unei neclare urmăriri și invazii dinafară) dintr-un templu camuflat într-o clădire banală de la malul mării. Uimirea caracterizează starea de spirit instaurată: oricât de frumoase ar fi viziunile, ele se mistuie în moarte. Și alte povestiri sunt pline de personaje cu visuri sublime, nerealizate însă, din pricina morții grabnice ori a senectuții, a fatalității înseși. Iluzia intervine și ea pentru a masca esența lucrurilor. Realitatea se dovedește a fi tristă și enigmatică, dezamăgirile abundă.
Acest regim al viziunii transpare pregnant din memoriile sale (și poate se explică, măcar parțial, într-un plan inefabil), scriere de o rară onestitate și, în egală măsură, de o acută vibrație. Notațiile dense, definitivate la capătul anului 1916, fără intenția publicării, exemplifică și comentează numai anumite fapte și împrejurări, dar, mai presus de anecdotic, demonstrează fără echivoc unitatea firii și a intelectului acestui autor aparte. Înțelegem că toate componentele manifeste ale personalității sale – poezie, iubire, ocultism, luptă politică, patriotism irlandez – formează un tot fără fisură, un mental neoromantic, afirmat deschis și sistematic exersat, iar obârșia artei sale izbucnește, organic, dintr-o aceeași tulpină, suficient de puternică încât să lege trainic detaliile (sau, și mai mult, să le păstreze vii) într-un întreg armonic. Idealismul extrem se împletește, firesc, cu un remarcabil bun-simț și cu un fler fără cusur în împrejurări concrete, un atu al evoluției în lume a poetului, departe însă de a-l livra gregarului, deoarece era dublu înclinat: spre o viață contemplativă, dar nedespărțită de una activă, implicată în problematica socială și politică. Luptei în contingent nu-i lipsea marca aspirațiilor proprii spre naturalețe și spre sporirea conștiinței de sine a neamului său. Astfel, irlandezilor înclinați spre unirea cu Anglia le reproșa mediocritatea gusturilor , faptul că nu tindeau spre marea civilizație și artă engleză, ceea ce ar fi fost o opțiune întru totul pozitivă, după părerea sa, ci spre operele terne, cel mult de mijloc, ale „inamicilor“. Încât gândul său de emancipare a conaționalilor viza și desprinderea de ancestrale complexe de inferioritate: „nutream o furie oarbă împotriva șmembrilor societățiiț Irlandei Unioniste. Aceștia se opuseseră mișcării noastre numai cu prestanța și indiferența lor și scriseseră și vorbiseră ca și când cea mai bună literatură a Irlandei – anumite balade vechi în engleză, poveștile eroice în gaelică, noua literatură a lui AE șGeorge William Russellț și Johnson, Standish O’Grady și a mea – era în sine provincială și barbară. Făcuseră asta – am repetat de nenumărate ori – nu în favoarea lui Shakespeare și Milton, ci a unor romancieri englezi de categoria a treia, care erau aproape tot ceea ce citiseră ei. Ceea ce se întâmpla în literatură se întâmpla în întreaga viață a țării. Imitarea șabloanelor de gândire, a caracterului, manierelor și opiniilor unor oameni străini – și niciodată în ceea ce aveau ele mai bun – împiedica spiritul național să-și modeleze propria formă firească, iar această imitare se răspândea prin ceea ce numeam eu sistem de mituire. Numirile în posturi, succesul de tot felul se obțineau numai așa; izvoarele vieții naționale secătuiseră“. Cuvinte aspre care sună foarte actual și pun în lumină o incontestabilă înțelepciune. În plus, justifică destinul poetului ca formator de opinie și autor al unor proiecte politice și culturale grandioase.
Din primele pagini intuim că nu i se anunță un destin simplu, desfășurat exclusiv sub o stea fastă: plasată sub semnul originalității, ba chiar al excentricității, autobiografia debutează intempestiv, cu o scenă violentă, de confruntare cu tatăl, John Butler Yeats, pictor talentat, care-i sparge în cap geamul unui tablou pentru că fiul avea alte opțiuni estetice, sociale și politice decât el. Nimic nu-i vine ușor tânărului aspirant: își descrie (tot în modul cel mai natural) extremul ascetism, sărăcia lucie din adolescență și tinerețe. Fără a-și face probleme, totuși, studia „tradiția Irlandei“ la British Museum, instituție spre care se îndrepta cu ciorapii vopsiți în negru, să nu i se vadă pantofii rupți la călcâie. Se pot detecta, în conduita și filosofia ce-l animă, o uriașă aspirație spre dezrobirea de sub orizontul restrâns al vieții, spre atingerea dimensiunilor ei tainice. De aceea, îl găsim de timpuriu membru al unor societăți ezoterice, precum Societatea Hermetică din Dublin, de unde, expulzat fiind (interesant, la retragere, reproșurile sale demascau lipsa aderenței la viață a instrucției primite!), s-a îndreptat spre teozofie. Nutrea o mare admirație pentru Helena Blavatsky și William Morris, descriși cu un umor subtil. În compania lor petrecea îndelung, fermecat, pentru că „erau imprevizibili, ilogici, incomprehensibili“, ceea ce ne dă o idee despre puritatea criteriilor sale de apreciere: de vreme ce stabilise că pasiunea îi este „cel mai de preț bun al vieții“, nu căuta decât revelația și oamenii sinceri, aflați departe de premeditare și calcul. Ei îl făceau „să scape de orice neliniște a minții“ și erau cu mult mai umani decât alții, pretins împliniți.
Devenit ulterior membru al unui ordin al Cabaliștilor Creștini, Studenții Hermetici, și-a aflat în noul mediu un făgaș favorabil inspirației, călăuzit fiind înspre o formă practică de meditație, care a constituit, afirmă, „principala influență intelectuală din viața mea până la vârsta de patruzeci de ani“. Prin imagini și simboluri, considerate vehicule inițiatice, spera să intre în stări sufletești tot mai profunde. Aprecia că experimentele imaginale îi înrâureau scrisul, devenit „mai senzual și mai viu“. Atinsese virtuozitatea în materie de evocări, dar, subliminal, știa că nu depășise teritoriile minții. De aici, pesemne, melancolia și neîmplinirea care l-au urmărit până la moarte. Imaginile strălucite iscate din mental se arată, somptuos, dar se autodevoră și pier, lăsând în urma lor doar cenușa frumuseții.
În orice împrejurare s-ar fi aflat, făcea așazise evocări (intense vizualizări ale simbolurilor mistice): „La Tulira am decis să evoc puterea lunară, care era, după cum credeam, sursa principală a inspirației mele. Am evocat-o nouă seri la rând fără mari rezultate, dar în noaptea a noua am văzut mai întâi un centaur și apoi o încântătoare femeie goală care trăgea cu arcul într-o stea“. Avea, la propriu, capacitatea de a crea viziuni și de a le transmite altora. La un moment dat se imagina cu brațul rupt, imobilizat într-o eșarfă medicinală, și chiar așa a fost văzut de o cunoștință care tocmai trecea. „Pentru o clipă concentrarea minții mele crease o iluzie magică“.
Hărăzit cu darul prieteniei, se deschidea spre semeni, îi studia atent și empatic, se împărtășea din harurile lor. Cu înțelegere și participare, descrie cei patru ani petrecuți alături de poetul și ilustratorul E.J. Ellis, alături de care a editat opera lui William Blake. Și Ellis l-a ajutat în propria creație, cei doi inspirânduse reciproc. Prietenia cu Ernest Rhys, fructuoasă și ea, a dus la întemeierea unei asociații literare cu un frumos destin, Rhymers’ Club (Clubul versificatorilor). Apoi prieteni ca Lionel Johnson, cărturar remarcabil, sau W.E. Henley, considerat, într-o anume măsură, un patron spiritual, îi oferă noi bucurii și deschideri în planul spiritului. Îl evocă emoționat pe Oscar Wilde cu simpatie, deși nu-i aprecia scrierile. Îi admira, în schimb, gustul rafinat, vădit și în casa lui albă, împodobită cu doar câteva (atent alese) detalii roșii, conform proiectului semnat de reputatul arhitect E.W. Godwin. Wilde era, în opinia sa, un om de curaj și de caracter, dar, nu mai puțin, un „erudit“. „Om de lume desăvârșit“, deținea o artă a conversației de-a dreptul unică. În relațiile sale omenești, Yeats are, constant, în vedere harul lor, înrâurirea energetică, substratul intuit, iar niciodată elementele meschine ale poziției sociale. Despre politicianul William Sharp afirmă, bunăoară, ceva mai târziu, că l-a perceput ca pe o ființă aleasă „prin care părea să curgă o lume fluidă ce tulbura totul“ și consideră, retroactiv, că nu profitase în suficientă măsură de prezența lui inspiratoare. În timpul unei plimbări alături de el, gândește că în curând va țâșni un spiriduș roșcovan dintr-un al treilea tufiș din fața lor. Și, când au ajuns în dreptul acelui tufiș, din el a țâșnit ceva roșcat. Cu un alt prilej, când a încercat să-i vorbească într-o incintă a zânelor, loc tainic, tipic civilizației irlandeze, „nu am primit niciun răspuns. Era în transă, cu brațele în jurul unui ulm mare. Când s-a trezit a declarat că sufletul lui cursese în seva din ulm“. Un profil de politician cu totul aparte.
Ciudat este faptul că toate persoanele care l-au înconjurat aveau calități oculte asemănătoare. Marea sa iubire platonică, Maud Gonne, revoluționară și naționalistă irlandeză, sufragetă și actriță, avea, la rându-i, viziuni, prietenii și combatanții politici la fel și nu mai puțin iubita sa, Olivia Shakespear, mama viitoarei soții a lui Ezra Pound și ființă generoasă – din stipendiile ei, ginerele oferea artiștilor chinuiți un minimum salvator pentru traiul de zi cu zi.
Iubirea neîmplinită este poate elementul cel mai frapant al acestei scrieri. De la 23 de ani până spre maturitatea celor cincizeci (ca și un timp după) a fost marcat (chiar măcinat) de dragostea pentru Maud Gonne. Pentru ea a scris piesa Contesa Cathleen, dar i-a convertit, proteic, individualitatea și în numeroase alte personaje literare. E interesant să menționăm că efervescența eroinei, reală și de solidă substanță, s-a transmis fiului, Sean MacBride, ministru de externe în guvernul Irlandei și politician vestit, unul dintre fondatorii Amnesty International și ai altor organisme mondiale, răsplătit cu Premiul Nobel pentru Pace în anul 1974. Impresionează autenticitatea sentimentelor lui Yeats, atât de durabile: nimic egoist ori lumesc nu le maculează: „Nu mă mai gândeam ce fel de soție ar putea fi femeia aceasta, ci numai la nevoia ei de protecție și de pace“. Gândul la ea vibrează întotdeauna poetic: „Uneori, când mă culcam cu gândul de a-mi trimite sufletul la sufletul lui Maud Gonne, recurgând la vreun simbol, pe care l-am uitat, mă trezam visând o ploaie de pietre prețioase“.
Cunoscând-o într-un târziu la Tulira pe Lady Augusta Gregory, viitoarea sa parteneră de studiu al folclorului irlandez, notează: „În sfârșit, am găsit ceea ce căutasem întotdeauna: o viață de ordine și de muncă, unde toate lucrurile exterioare erau reflectarea unei vieți interioare“. Energiile sale se canalizează de acum înspre punerea în lumină a acestei lumi magice irlandeze. Alcătuiește împreună cu Lady Gregory o culegere de credințe populare. Afecțiunea și interesul său față de Irlanda spiritualizată și misterioasă sunt maxime: „Trăiam în mijlocul misterului. Mi se părea că acești oameni posedau niște cunoștințe străvechi. Ah, de-am fi putut sta de vorbă față în față cu cei cu care vorbeau ei!“
Vizitarea Insulei Castelului de pe lacul Lough Key ar putea fi o mise en abyme a crezului său uman și artistic: „Eram convins că am fi putut închiria acest castel cu bani puțini și visam de mult timp să facem din el un Eleusis sau Samotrache irlandez. (...) Credeam că, în loc să considerăm Iudeea Pământul Sfânt, ar fi trebuit s ă considerăm sfânt propriul nostru pământ, și mai sfânt acolo unde era mai frumos. Comerțul și producția urâțiseră lumea; (...) Eram convins că toate locurile singuratice și frumoase mișunau de ființe invizibile și că ar fi fost posibil să inițiez tineri și tinere în această venerație, care ar fi unificat adevărurile radicale ale creștinismului cu cele ale unei lumi mai vechi și să folosesc Insula Castelului pentru retragerea lor ocazională din lume“.
Yeats nu-și așterne pe hârtie memoriile ca să convingă, dar pasiunea pusă în joc este totală, încât scrisul său captivează. Acțiunile sale sincere evidențiază realități subtile ale sufletului, de la care nu abdică niciodată: cufundat în politică, dar neînșelat de ea, era convins că pe mulți politicieni irlandezi i-a distrus tocmai patriotismul exagerat, „căci au fost mânați să exprime opinii despre chestiuni care le depășeau experiența. (...) Față de mine au fost de cele mai multe ori adversari (...), pornind de la o premisă pe care toți cei de față, în afară de mine, păreau s-o accepte. De exemplu, cum aș fi putut să dovedesc cu argumente logice că anumite ritmuri șovăielnice sunt mai aproape de suflet decât ritmul ferm al oratoriei politice sau chiar simplul fapt că astfel de chestiuni au importanță? Orientândumă spre propaganda politică, m-am înstrăinat de singurul prieten al artistului, Timpul, cel care aduce cu sine simțurile purificate ale oamenilor“. De la poezie și ocultism înspre iubire și politică, nicio clipă drumul poetului nu s-a abătut de la adevărul său interior, cel artistic, urmat fără calcul și fără teamă de urmările riscului asumat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara