Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Watteau, poetul de Edward Sava


Tema era de obicei impusă dar Antoine Watteau (1684-1721) a fost lăsat să-şi aleagă propriul subiect. După cinci ani de amânări, artistul propune o capodoperă: Îmbarcarea pentru Cythera. Recunoscând originalitatea compoziţiei şi a modului de abordare, juriul defineşte, pentru a putea accepta tabloul, o nouă categorie, cea de „sărbătoare galantă”.
Arta lui Watteau a fost mereu „diferită”. Diferită de arta academică, de pictura contemporanilor săi, diferită chiar şi de creaţia celor – Nicolas Lancret, Jean-Baptiste Pater – care i-au imitat fără preget subiectele…

La Muzeul Metropolitan, într-o expoziţie intitulată Watteau, muzică şi teatru, Perspectiva maestrului a fost plasată alături de Dans în faţa unei fântâni de Lancret. În ambele picturi, mai multe personaje elegant îmbrăcate se regăsesc într-un luminiş. În prim plan, un muzicant cu lăută este privit cu admiraţie şi curiozitate de una dintre doamne. Alături de oameni şi o vegetaţie bogată, elemente de arhitectură clasică... Asemănările se opresc însă aici. Tabloul lui Lancret este prea aglomerat, figurile sunt rigide, culorile par convenţionale. La Watteau în schimb, copacii foarte înalţi şi personaje răzleţite, desprinzându-se cu greu din întunecime, contribuie la o atmosferă plină de mister şi incertitudine. Siluetele sinuoase, lumina fadă sugerează caracterul trecător al iubirii şi vieţii. La fel ca în pictura lui Giorgione sau a tânărului Tiţian, ochiul privitorului nu este orbit de afirmaţii, ci este lăsat să navigheze liber de-a lungul suprafeţei pânzei, să completeze ceea ce i se arată folosindu-şi propria imaginaţie.
Influenţat nu numai de veneţieni, ci şi de Rubens – eboşele artistului flamand, seria de picturi cu scene din viaţa Mariei de Medicis decorând Palatul Luxembourg –, Watteau a adoptat în pictura sa o tehnică fluidă, liberă şi culori mereu calde, învăluitoare.
Exegeţii artei lui Watteau au acceptat de mult ambiguitatea ca o trăsătură fundamentală a artei sale. A defini o pictură drept „fête galante” nu înseamnă de fel a-i desluşi subiectul şi semnificaţia. De cele mai multe ori nu ştim de ce sunt personajele reunite, despre ce discută, ce simt. Nu ştim de ce atmosfera este mereu cea a unei tristeţi melancolice încărcată de un subtil erotism.
Antoine Watteau nu este un realist. Tablourile sale, aflate mereu la marginea visului, sunt pline de costume fanteziste, obiecte simbolice, statui animate şi referinţe la iluzii propuse de alte forme de artă.
Aşa cum o demonstrează expoziţia de la Metropolitan, universul picturii sale este direct legat de evoluţia teatrului şi a operei-balet de la începuturile Rococo-ului. Nu este neapărat vorba de acele lucrări în care lumea teatrului este un subiect explicit. În general, amestecul de precizie vizuală şi ambiguitate expresivă ce caracterizează creaţia lui Watteau este similar combinaţiei dintre gest spontan şi convenţie din „commedia del’arte”.

În 1715, când pe tron se suie un copil de 5 ani, Franţa abandonează în mare măsură constrângerile politice şi morale ce caracterizaseră ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XIV-lea. O artă monumentală şi severă este înlocuită cu o alta mai delicată, mai lejeră, mai aproape de plăcerile şi ritmurile vieţii de zi cu zi. Unor creaţii dedicate eroismului istoric sau mitologic li se alătură altele cu subiecte mai frivole. Trupele de comedianţi italieni alungate în 1697 de Madame de Maintenon sunt rechemate. Caractere pline de vervă – Arlequin, Scaramouche, Pierrot, Mezzetin – se reîntorc pe scenele pariziene. Toate patru apar de altfel în imaginea nocturnă pe care Watteau a intitulat-o Dragoste în Teatrul Italian şi sunt prezente în numeroase alte lucrări ale artistului… Pierrot, figura centrală a Comedianţilor italieni (1719-20), iubitul părăsit, îmbrăcat în alb, are aceeaşi privire tristă, visătoare şi atotştiutoare pe care o regăseşti în portretul pe care Nadar, unul dintre primii maeştri ai artei fotografice, l-a făcut celebrului mim Charles Debureau în 1855… Una dintre cele mai preţioase lucrări din colecţia Metropolitan-ului reprezintă un actor îmbrăcat în costumul de mătase cu dungi verticale al lui Mezzetin, „jumătate de măsură”, soţul când înşelat, când înşelând, servitorul devotat sau infidel. Singur pe scenă, cu mâna pe strunele unei ghitare, cu privirea pierdută, modelul imaginar al lui Watteau este o perfectă ilustrare a diferenţelor dintre percepţie, adevăr şi reprezentare, a esenţei actorului.

Alături de picturi în ulei, expoziţia de la Metropolitan, dedicată lui Philippe de Montebello, fostul director al instituţiei şi un mare admirator al artistului, propune şi o serie de desene ale lui Watteau şi ale contemporanilor săi.
Printr-o întâmplare fericită, o suită de alte manifestări de la sfârşit de 2009 – Rococo şi Revoluţie: desene franceze din secolul al XVIII-lea (Morgan Library), De la Watteau la Degas, desene franceze din colecţia Lugt (Frick Collection), De la Renaştere la Revoluţie: desene franceze din Galeria Naţională, 1500-1800 (Washington) – au fost dedicate cel puţin parţial artei grafice franceze din secolul luminilor oferind prilejul de a urmări cum continuatorii lui Poussin şi Claude Lorrain au reuşit să edifice o şcoală având propria ei identitate.
În fiecare dintre aceste expoziţii, din mulţimea de desene, unele create de mâna unor artişti de real talent – Fragonard, Boucher, Gabriel de St. Aubin – chiar şi cel mai umil crochiu de Watteau iese imediat în evidenţă. Indiferent dacă priveşti schiţată o mână, faldul unei rochii sau eşti în faţa unuia dintre acele desene realizate în aşa-numita tehnică „aux trois crayons”, semnele geniului său sunt inconfundabile.
Desenele lui Watteau reprezintă, poate chiar mai mult decât picturile sale, un fabulos şi foarte original amestec de spirit de observaţie şi artificiu. Creatorul a produs rar studii detaliate pentru compoziţiile sale. De cele mai multe ori şi-a folosit notaţiile rapide din caietele de schiţe reprezentând atitudini, gesturi necăutate pe care le-a combinat şi recombinat în mod repetat… În Trei studii ale unui soldat (colecţia Lugt) sau în Două studii ale unui violonist acordându-şi instrumentul (Galeria Naţională din Washington) artistul acordă o atenţie specială fiecărui detaliu de costum, poziţiilor succesive ale corpurilor… În Templul Dianei (Morgan Library), mişcări rapide de mână transformă un arc de piatră în ceva „viu”, plin de imaginaţie, o structură asimetrică, jumătate arbore, jumătate templu cu coloane zoomorfe ce se termină cumva într-o decoraţie fantastică semănând cu un melc… Aceeaşi „nervozitate” benefică este de regăsit în reliefarea unui grup – Actori italieni mulţumind publicului (Washington) – sau personaj individual – Studiu pentru un Satir gata de atac (colecţia Lugt)… Multiple imagini compuse în cretă neagră, roşie şi albă – Flautist şi două capete de femeie, Comedianţi italieni (Metropo­litan), Femeie aşezată (Morgan), Bărbat întins şi femeie aşezată pe jos (Washington) – emană o asemenea energie încât privitorul nu-şi dă imediat seama că o mulţime de detalii au fost ignorate în favoarea esenţialului.
Fraţii Goncourt, mari admiratori ai artistului, scriau în Arta franceză a secolului al XVIII-lea despre „iz­­bânda poetului care-l dublează pe pictor“. Nu există, poate în întreaga istorie a artei occidentale, un artist căruia să i se potrivească mai bine un ase­me­nea gând.