Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Vulpea care vrea comedie şi tragedie de Grete Tartler

Basme din Pamir. Traducere din limba persană şi dialecte iranice de Viorel Bageacu.
Ilustraţii de Carmen Parii. Ilustraţia copertei: Radu Răileanu. Polirom 2013.

Munţii Pamir, „acoperişul lumii”, de sub culmile cărora ar fi pornit aheii spre Grecia, adăpostesc dialecte şi limbi persane (între care tadjica) şi un fond arhaic de basme ale căror structuri pot fi regăsite în multe ramuri ale fondului indoeuropean. Încă din secolul al X-lea arabii recunoşteau (Ibn al-Nadim, în Fihrist ) că perşii ar fi fost primii care au născocit basmul. Iar în Europa, romanticii germani şi teoreticienii secolului trecut atribuie persanilor „patentul” fantasticului, indienilor – pe-al basmelor animaliere, iar arabilor – pe-al celor realiste.
Surprinzătoarele basme din Pamir, pe care le putem citi acum în excelenta traducere a iranistului Viorel Bageacu, unul dintre profesorii care au făcut prestigiul Universităţii Bucureşti, reunesc toate aceste caracteristici. Elementele şi simbolurile islamice au „îmbrăcat” într-un veşmânt mai recent tradiţii arhaice: zoroastriene, arabe, indiene, chineze. Chiar şi cei care au citit numai basme româneşti, în copilărie, vor tresări recunoscând personaje, întâmplări, clişee familiare. De pildă, în Feciorul săracului şi prinţesa, voinicul plecat să peţească fata şahului e ajutat de padişahul furnicilor cu mulţimile lui (recunoscătoare că nu li s-a făcut vreun rău) să treacă „proba meiului”, strângând în timp record meiul aruncat pe jos; sau de tovarăşi năzdrăvani precum Fiara-de-Gheaţă (care răcoreşte odaia de înnoptare, încinsă), sau Fiara de Foc (care o încălzeşte pe cea îngheţată), de un Cal şi un Câine etc. În alte poveşti apar moşiile Divului Negru, Divului Alb şi Divului Roşu (care răcnesc, întorcându-se acasă, într-un mod foarte cunoscut: „A, miroase a făptură omenească!”). În altă poveste, Trei surori, apar promisiunile celor trei fete doritoare să se mărite cu şahul (cea mică făgăduind doi copii cu părul de aur).
Elementele islamice mai recente pot fi desluşite mai degrabă în calităţile morale (generozitate, răbdare, modul raţional de a soluţiona probleme) şi caracterul educativ al basmelor, în sfaturile („stăpâneşte-ţi mânia şi rabdă”) şi urările adresate ascultătorilor („Să dea Allah ca şi tu să scapi de duşmanii avuţi şi de necazuri”); nu în ultimul rând în modul tolerant de a vedea minciuna (ca „înflorire”), sau neţinerea cuvântului dat. Prietenul trădat nu se înfurie, ci dojeneşte nerecunoscătorul, precum această vulpe care mustră omul cu blândă – de-a dreptul părintească - înţelepciune: „Câte fapte bune nu am făcut pentru tine! Când a murit lupul, nu ai avut o palmă de pământ, să-l îngropi. Desigur, omul are darul vorbirii, omul are şi sufletul, şi vorbele pe buze. Tu ai uitat de credinţa cuvântului dat”. Culmea e că şahul, spăşit, îşi recunoaşte greşeala.
Vechimea anteislamică apare însă mult mai vizibil: prin rolul esenţial jucat de divi (duhuri), peri (zâne), prin frecvenţa divinaţiei, jertfelor, focului, prin delimitări abrupte între bine şi rău, duritatea şi vitejia femeilor, sau elementele de mitologie arhaică (pasărea Simorgh, căreia eroul îi salvează puii de la înghiţirea de către balaurul cu trei capete, iar ea îl duce în zbor să dobândească Mărgăritarul magic; e un zbor al autojertfirii, căci eroul o hrăneşte cu carne din propriul său picior). Tot preislamică e importanţa rolului jucat de sufletele morţilor, pentru care exista un adevărat cult. De exemplu, în Feciorul negustorului şi prinţesa, feciorul trimis în negustorie cheltuieşte încărcătura cămilei pentru a răscumpăra un mort neîngropat. Bătrânul său tată nu-l ceartă, dar îi cere să îşi caute un slujitor, care să-l însoţească şi să-i dea sfaturi. În final se vădeşte că slujitorul găsit, care îl ajuta în toate, inclusiv să-şi dobândească o prinţesă de soţie, era chiar mortul răscumpă rat.
Frecvenţa cu care apar vrăjitorii şi modul admirativ în care le sunt înfăţişate isprăvile par tot un semn al vechimii anteislamice, fiindcă magia a fost condamnată de Coran. În Vrăjitorul şi feciorul omului sărman, vrăjitorul acceptă să ia un tânăr la învăţătură şi „mituieşte” un culegător de vreascuri cu un ştergar din care ies bucate şi băutură, cu un dovleac din care ies oşti etc. Discipolul învaţă autometamorfoza şi are loc o adevărată întrecere într-ale vrăjitoriei şi dedublării: „Tânărul şi luă înfăţi- şarea unui iepure. Dar şi vrăjitorul se prefăcu în câine. Porni să-l prindă, însă feciorul omului sărman se prefăcu într-un porumbel. Dar vrăjitorul se făcu şi el uliu. Iar numai ce ajunse în zbor la porumbel, că acesta coborî grăbit în palatul şahului, luă înfăţişarea unei flori şi căzu la picioarele fetei şahului. Uliul se aşeză pe marginea hornului, pe acoperiş, şi ceru: – Fecioară a şahului, dă-mi floarea mea! Prinţesa se sperie. Aruncă floarea jos şi pe dată floarea se prefăcu în boabe de mei. Un bob de mei căzu lângă uşă, iar alt bob se rostogoli aproape de vatră. Tot atunci vrăjitorul luă înfăţişarea unei găini şi începu să ciugulească meiul de pe podea. Ciuguli tot meiul, afară de cele două boabe. «Dacă o iau pe cea de lângă vatră», gândi vrăjitorul, «atunci cea de la uşă va fugi. Dacă o ciugulesc pe cea de la uşă, atunci cea de lângă vatră va fugi prin horn până pe acoperiş». Luă bobul de lângă vatră, dar cel de lângă uşă se făcu pisică şi suci gâtul găinii. Apoi feciorul sărmanului nostru se duse la fata vrăjitorului, luă iarăşi chip de om şi se însură cu ea.”
Printre alte forme ale magiei, cea a vindecării prin atingere apare cel mai frecvent. Eroul care se întoarce acasă după ani de încercări îşi găseşte grădina uscată şi părinţii orbi. „Tânărul îşi trecu mâna peste ochii tatălui, care îşi recăpătă atunci vederea, apoi peste ochii mamei, care pe dată se umplură de lumină. Aduse apă în grădină şi grădina înflori din nou.” În Pasărea fermecată, o peri îi dăruieşte prinţului basmaua cu care atinge faţa tatălui şi a mamei, întinerindu-i „ca la paisprezece ani”.
Nu în ultimul rând, nu e basm în care să nu apară numerele magice – trei feciori, trei surori, trei întrebări sau probe, şapte cazane, şapte zile sau ani, patruzeci de slujnice, patruzeci de hoţi, patruzeci de cosiţe, patruzeci de zile, de cămile etc. Nu voi intra însă aici în detalii privind simbolistica numerelor.
Basmele animaliere, pline de haz, ilustrează cel mai bine stilul direct şi frust, pe care Viorel Bageacu l-a pigmentat savuros cu neologisme („De ce să iau cu mine un bătrân ramolit?” Totuşi, l-a luat pentru o bucată de drum, ”că şi aşa e bine”). Animalele se adresează democratic şi fără inhibiţii celor mai înalţi dregători şi sunt buni sfetnici ai omului. Pe lângă obişnuitele jivine domestice şi sălbatice din toate basmele intervin şi unele mitologice sau imaginate (pasărea Simorgh şi puii ei, diverse feluri de balauri, şerpi şi papagali vizionari -vorbitori etc.) Vulpea e însă cel mai simpatic şi inteligent personaj, de câte ori apare acaparează prim-planul. Merge la padişah şi-i peţeşte fata pentru voinic („– Îndrăzneşte, vulpe! Ce vânt te-aduce? – Am venit cu o treabă, răspunse vulpea. Mi-e teamă însă să nu-mi pierd capul dacă voi spune. – N-ai să păţeşti nimic, o linişti padişahul, vorbeşte! (...) – Am venit să-ţi peţesc fata. – Dar nu-i nimic rău în asta, nu e cum crezi tu, mărturisi padişahul. Sunt gata să ţi-o dau pe prinţesă chiar de o sută de ori”). Tot vulpea păcăleşte o vrăjitoare, luându-i averile pentru voinic: „– A, vulpe, îi zise vrăjitoarea. Ce vânt te-aduce? – A pornit o oaste împotriva ta, babă. Am venit să te vestesc. – Vai de mine, vulpe, ce să mă fac? se căină ea. – Născoceşte şi tu ceva, o sfătui vulpea”. (Evident, baba nu e în stare să născocească. Nu înţeleg de ce babele din basme par mereu proaste şi rele. Oare pentru că povestitorii care le-au transmis de-a-lungul timpului au fost numai bărbaţi care, ca orice artişti, nu prea se omorau cu hărnicia şi virtutea, vrând să trăiască doar din povestit, fiind deci aprig cicăliţi de mame, soacre şi neveste?). În schimb, cumătra din Vulpea şi pitpalacul, care îi cere pitpalacului un ospăţ, pentru a nu-l mânca pe el, dar mai vrea apoi şi să fie făcută să râdă şi să plângă, e o dovadă nu doar a isteţimii, ci şi a rafinamentului cultural. Fiindcă nici la vulpi pâinea nu are gust fără teatru.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara