Omenirea îmbătrîneşte şi aceasta se recunoaşte prin respingerea prezentului, prin refugierea tot mai acută în trecut, aidoma unui moşneag care rememorează în detaliu peripeţii din cătănie, de pildă, dar uită cu nonşalanţă ce trebuie să facă în ziua spectivă. Ca să nu mai vorbim despre proiecte: sublime virtual, dar actual absente cu desăvîrşire. Muzica nouă mărturiseşte, peremptoriu, prezentul şi angajează viitorul, perspectiva. Or, de vreme ce omenirea trăieşte tot mai intens în trecut, e de înţeles de ce prezentul şi, mai ales, viitorul muzicii savante au reflexe sumbre, funeste, chiar morbide. Entropia, alimentată de forţele centrifuge, a determinat, se pare, o evoluţie cvadrifazică a fenomenului sonor: de la faza primordială, de unison (cînd exista, probabil, o unică lume muzicală, ancestrală), trecînd prin faza sintonică (mai multe lumi sonore, ce se armonizau în baza unui model mitologic paradigmatic), faza subordonării (un anume limbaj a devenit cu timpul hegemonic), şi pînă la faza atomizării de azi (cînd asistăm la pulverizarea limbajelor muzicale). întreaga babilonie stilistică din creaţia muzicală contemporană este redevabilă tocmai acestei dispuneri cvadrifazice a istoriei fenomenului sonor, lumea muzicii resimţind tot mai acut şi mai dramatic nostalgia unui spirit al epocii investit cu proprietatea izotropiei. Aceasta şi pentru că, în conformitate cu legea entropiei, evoluţia marchează crearea unor insule din ce în ce mai mici de ordine, într-un ocean tot mai mare de dezordine. Poate că de aceea compozitorii, avînd sentimentul că săvîrşesc un act de dereticare, de ordonare a propriilor gînduri (dar nu numai) întreprind fel şi fel de intervenţii teoretice, răspunzînd astfel unei abisale nevoi de ordine şi rînduială. Avea dreptate Spengler atunci cînd afirma că implantarea în teoretic duce inevitabil la decadenţă, la abstractizarea speculativă a valorilor şi, implicit, la de-concretizarea lor. A încerca să-ţi salvezi condiţia de creator, conjugînd substantivul operei cu verbul teoretizării, înseamnă, în ordine componistică, derogarea de la menirea principală: aceea de a face sunetele să cuvînteze şi nu de a determina cuvintele să sune. Incitantele şi spectaculoasele piruete metafizice ori estetice, detentele explicative şi testimoniale, tumbele revendicative şi apologetice anulează, în bună măsură, preocupările pentru meşteşugul componistic propriu-zis, pentru polisarea tehnologiei de creaţie. Aşa se face că există muzici a căror analiză îţi procură satisfacţii enorme, dar care îţi lasă un gust sălciu la audiţie (am numit aici acele păduri de plastic de care vorbea Celibidache ori acei mutanţi genetici de care tentaţia teoreticului, în sine, nu se face totuşi răspunzătoare). Alături de sămînţa îmbătrînirii există în sîngele muzicii savante şi o genă a însingurării, a izolării. Dacă în faza primordială ori în cea sintonică "muzicienii", alias membrii unei colectivităţi, produceau şi re-produceau laolaltă, într-o funciară consonanţă, faptele sonore, fie ele de orientare taumaturgică sau magică, fie suprasensibilă sau iniţiatică, în faza actuală, a atomizării, muzicienii sunt, vrînd-nevrînd, pensionarii unui ţarc de muzică aşa-zisă contemporană. Compozitori (poate mai mulţi ca niciodată), interpreţi (mai mult histrioni decît veritabili), un public (cît să încapă la o cină de taină), într-un cuvînt, o specie de artişti tot mai rară, bizară sau, în cel mai fericit caz, doar exotică populează ceea ce putem numi, la modul optimist, rezervaţie, pesimist, ghetou, ori neutru, cazarmă. Este aici, fără îndoială, mîna destinului, a cărui operă se traduce prin traiectul irefutabil şi ireversibil al fenomenului muzical, ajuns, se pare, în ultima fază a avatarurilor sale. Dar mai este, cred, şi mîna "necuratului", care prin emisarii săi, fie ei gutenbergi, marconi sau teleaşti au aruncat muzica savantă la periferia informaţiei şi a evenimentului, instituind o stare de asediu a tăcerii, un embargo capabil să anihileze orice tentativă de evadare a artei sunetelor din enclava în care este sortită să se zbată. Aproape că nu mai există eveniment componistic, fie el şi sub forma scandalului. Nici măcar nu se mai construiesc nume şi nu se mai regizează capodopere. Perioade de criză s-au mai perindat în istoria muzicii. Creaţia muzicală s-a mai izolat de publicul larg, identificîndu-se gustului unor elite. Niciodată însă această creaţie nu a fost excomunicată din cetate şi înlocuită cvasi-total cu divertismentul ori, foarte răzleţ, cu valorile trecutului. Muzica savantă n-a murit încă, dar se află într-o comă profundă. Şi cum se întîmplă de obicei, în ultimele clipe de viaţă are loc developarea filmului întregii existenţe. De aici şi pînă la muzica totală (ori globalismul sonor actual) nu mai e decît un pas. Un pas ce riscă să ocrotească germenele derutei şi al escrocheriei. Căci este caraghioasă sămînţa care se plînge că se preface în muzică savantă, în loc de, să zicem, muzică populară, uitînd că ea nu e decît sămînţă de muzică savantă. Care germinează, creşte şi, la un moment dat, moare. Şi aceasta pentru că nu există o fatalitate exterioară, ci doar una interioară: vine o vreme cînd componistica muzicală descoperă că este vulnerabilă; atunci erorile o înghit ca un vîrtej. Cum nu e deloc întîmplătoare escalada postmodernismului cu aripa lui integristă, totalizatoare. Dacă auzi un făuritor de muzică savantă jelindu-se că publicul nu se lasă convertit, nu poţi decît să zîmbeşti. Opera muzicală trebuie să absoarbă publicul, şi nu publicul să se supună operei. Nu poţi învinui bradul că nu e capabil să înalţe un munte.