Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Vîrtosul glumeţ de Ioan Holban

AIon Creangă şi tot astfel ar trebui să i se spună şi lui Ioan Groşan; poate că se şi întîmplă asta în boema clujeană şi bucureşteană, pe care o ilustrează, cu firească mîndrie autorul atîtor poveşti, spuse şi scrise, care ne-au (mai) înveselit anii întunecaţi din vechiul, dar şi din noul regim. Am ştiut dintotdeauna, adică, de la începutul anilor ‘70, că în vîrtosul glumeţ se ascunde un elegiac, acela din Poporul ilir, ultima proză- amintire a cărţii; trecerea din realul rîsului bergsonian al unor cărţi precum Jurnal de bordel. Şcoala ludică, Judeţul Vaslui în NATO sau Un om din Est în textura amintirilor din Lumea ca literatură (Editura Polirom, 2014) este, prin ea însăşi, semnificativă pentru că, iată, „farmecul oralităţii şi al imaginii lui care vorbeşte (interpretează – scrie Ioan Groşan într-o Precizare –, se poate pierde iremediabil atunci cînd din tot spectacolul nu rămîn decît vorbele transcrise”. Precizarea autorului are multe din notele celebrei Prefeţe a lui Ion Creangă la Amintirile sale, precum şi din fina ironie a scrisorilor către Titu Maiorescu, mai ales, astfel încît atunci cînd scrie că episoadele „fără nu ştiu ce pretenţii estetice sînt puse pe hîrtie exact aşa cum mă sfătuia amicul (Dan Mircea Cipariu - n.n.), doar cînd am avut chef”, Ioan Groşan e un alt Creangă care îi dădea de ştire lui Titu Maiorescu că „scrisul e treabă de gust, nu de silinţă”.
Scrise la şaizeci de ani, „la care cu chiu, cu vai ajungi, te simţi încă tînăr”, Amintirile lui Ioan Groşan cresc pe traseul acestei treceri de la spectacolul oralităţii şi înscenării de la masa chefului, cu asistenţa captivă în farmecul povestitorului-interpret, la vorbele tran-scrise la cealaltă masă, a scriitorului în singurătate; datate, unele, în curgerea unui jurnal în sincope, de la „anii ‘60” la 26 iunie 2013 (fiziologia autorului care nu-şi ascunde „lenea” şi risipa e departe de aceea a diaristului conştiincios, disciplinat, avar cu fiecare zi), amintirile din Lumea ca literatură nu fac excepţie de la scenariul cunoscut al textului subiectiv, cum îi spunea Tudor Vianu, „personal”, cum îl numeşte Philippe Lejeune. Iar primul semn e utilizarea imperfectului – „26 iunie 2013, Timişoara. Stăteam la o terasă în centru şi savuram o bere locală nefiltrată, cînd urechea mi-a fost atrasă de vorbirea tare de la o masă alăturată”, astfel începe povestirea-amintire Paraşutistul –, a cărui valoare în fluxul rememorării o defineşte Marcel Proust: „Mărturisesc că o anume utilizare a imperfectului indicativului – a acestui timp crud care ne prezintă viaţa ca pe ceva efemer, trecător, care, în momentul cînd trasează acţiunile noastre, le şi loveşte cu iluzia, le cufundă în trecut fără a ne lăsa, ca perfectul, consolarea pe care o oferă activitatea împlinită – a rămas pentru mine o sursă inepuizabilă de misterioase tristeţi”. Dar Ioan Groşan se desface repede din pasta melancoliei şi a misterioaselor tristeţi pe care le aduce imperfectul, cum altădată, iarăşi, Ion Creangă – „Însă vai de omul care se ia pe gînduri. Uite cum te trage pe furiş apa la adînc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul”, scria humuleşteanul în Amintiri din copilărie –, pentru a se fixa în poveste, în umor şi într-un rîs hohotitor care răsună în toate segmentele cărţii, de la scena cu doi beţivi la bufetul de lîngă gara satului Mogoşeşti, amintind, iată, de Cîntăreaţa cheală a lui E.Ionesco, pînă la episodul aterizării cu paraşuta într-o cireada la păscut, care îi „dovedeşte” că şeptelul , în „aşteptarea americanilor”, nutrea „sentimente antisovietice” ori pînă la partida de pescuit, în compania lui Ion Mureşan, la Mila 23 din Cele şapte vorbe memorabile ale lui Ion Mureşan.
Substanţa Amintirilor lui Ioan Gro- şan vine, în bună măsură, din lumea literaturii: protagoniştii acesteia sînt martorii creditabili, iar personajele sosesc dinspre periferie, de la frontierele acelei lumi. Astfel, în Poetul şi veterinarul, Ion Mureşan e „martorul” întîmplării de tot hazul, al cărei personaj e Alexa Gavril Bâle, medic veterinar cu aspiraţii poetice; nunta lui George Ţâra e „creditată” de Radu G.Ţeposu şi Augustin Frăţilă în Dracula în doi, cu întîmplări care certifică faptul că „din posteritatea unui personaj literar se mai pot face bani buni”; Silviu Hoişie, Marian Odangiu, Marius Ghica, Constantin Barbu, Szöcs Geza, Radu G. Ţeposu şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul, pot depune mărturie despre adevărul amintirilor din vremea stagiului militar „la dracu’-n praznic, într-o unitate militară de infanteriecercetare- diversiune, în comuna Corbu, din Dobrogea, la nord de Năvodari, nu departe de lacul Razelm”, în Zece farfurii cu supă (suplimentul la masă e aici întîmplarea logodnei lui Lucian Perţa, „omul cu cea mai mare energie vitală pe care l-am cunoscut”). Ion Creangă şi I.L.Caragiale sînt „patronii” lui Ioan Groşan şi ai lumii sale; umorul şi satira acelora se regăsesc, în alt registru stilistic, fireşte, în toate prozele-amintiri din Lumea ca literatură, de la cele zece episoade cu titlul Jeune comédien la,Cannes, datate „mai 1992”, cînd Ioan Groşan participă la prezentarea, în Festivalul de acolo, a filmului Balanţa al lui Lucian Pintilie (pentru cele douăzeci de secunde, cît apare în cadru, prozatorul e declarat jeune comédien şi „tânără speranţă a cinematografiei mondiale”, cu o poză mai mare decît acelea ale Maiei Morgenstern şi Răzvan Vasilescu: somnul pe plajă, noaptea, cu geanta diplomat sub cap şi „aventura” cu o scandinavă lesbiană sînt cireşele de pe tortul unor episoade memorabile) la cele patru secvenţe sub genericul Eros în socialism, cu întîmplări pline de acelaşi umor spumos, fermecător şi cu portretul de reţinut al mexicanei Maria Trinidad, lideră „troţkistă” a unei „Armate Revoluţionare”, formată din şapte militanţi chitiţi „să distrugă capitalismul” în Mexic. Într-o altă ordine, Amintirile lui Ioan Groşan depozitează personaje din alte cărţi (figura şi ideile unui „bun prieten”, evocat aici, au fost folosite pentru un personaj din romanul Un om din Est) şi anticipă alte viitoare poveşti (verişorul Gheorghe „e un personaj fascinant, care chiar ar merita o povestire, o «ficţiune»: un fel de Zorba-grecul maramureşean, capabil să savureze frumuseţea unui dezastru”), între „vorbăreţi” şi „contemplativi”, pe o scală de la umor la satiră, uneori, dintro librărie, selectîndu-şi autorul personajele şi „ficţiunile” sale verosimile.
Pe filiera Creangă hohoteşte umorul vîrtosului glumeţ din Amintiri; dinspre Caragiale se aud distinct tonurile ascuţite ale satirei şi, mai ales, de acolo vine topos-ul ficţiunilor adevărate din Lumea ca literatură: cîrciuma (terasa, barul, bodega, restaurantul) reprezintă locul unde se ţes textele, capătă identitate personajele şi vorbesc martorii care creditează întîmplările: bufetul de lîngă gară (Cîntăreaţa cheală. În Mogoşeşti, Maramureş), o terasă în centrul Timişoarei (Paraşutistul), sufrageria „casei gigant” a sculptorului Ioan Marchiş (Poetul si veterinarul), motelul „Dracula” din Pasul Tihuţa (Dracula în doi), barul şi recepţia pe un iaht la Cannes (Jeune comédien la Cannes), o masă „boematică” şi un „chef livresc”, la restaurantul de lîngă statuia lui Kogălniceanu (Ioan Buduca şi biftecul tartar), Terasa din spatele Muzeului Literaturii din Bucureşti (Poporul ilir) - acestea sînt spaţiile unde se nasc amintirile celui „încă tînăr” la şaizeci de ani. Acest tip de literatură îşi asociază, se ştie, lirismul, propriu demersului memorialistic însuşi. În Lumea ca literatură, acesta se manifestă explicit în cele cîteva portrete memorabile – Ioan Buduca, Ion Mureşan, Lucian Perţa, George Ţâra, Stelian Moţiu –, al căror liant îl reprezintă prietenia, un cuvînt rar, astăzi. Şi tot în cheie lirică se citeşte ultimul text al cărţii, Poporul ilir, unde Ioan Groşan descrie o lume, a sa şi a noastră, în surpare: „N-am aflat niciodată de ce origine sunt ilirii. Nici n-am avut curiozitatea să mă uit pe internet, unde probabil scrie. Cert e că ei au cam dispărut din istorie. Şi nu pot să nu mă gîndesc, amintindu- mi de acest episod, că, mutatis mutandis, la fel ca ilirii, dispărem, ne scurgem şi noi, încetişor, din viaţa aceasta. Iar Terasa Muzeului, dispărută şi ea, a fost, o bună bucată de vreme, chiar viaţa noastră”. Terasa (muzeului) literaturii, ca şi groapa literară şi artistică „La Distruşi” de la subsol se năruie, pe mesele „boematice” se aşază, întoarse, scaunele părăsite de cei plecaţi, din ce în ce mai mulţi, să citească la „Cenaclul din cer”. Cum se vede, nici măcar vîrtosul glumeţ nu scapă de „uricioasa întristare”; lumea literaturii cuprinde pe toţi şi primeşte toate întîmplările.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara