Lucian Dan Teodorovici era cunoscut până de curând ca un excelent pictor al automatismelor, mentalităţilor şi stereotipiilor care conferă notele distinctive, dar şi pitorescul vieţii în România nesfârşitei tranziţii spre nu se ştie ce. Odată cu apariţia volumului de proză scurtă Celelalte poveşti de dragoste, interesul prozatorului ieşean suferă o mutaţie semnificativă. El nu mai vizează în mod explicit mecanismele sociale, ci ceea ce se întâmplă la nivelul psihicului uman. Altfel spus, în termenii filosofului Mihai Şora, asistăm la o deplasare a focalizării atenţiei autorului de pe axa orizontală, relaţională a existenţei umane, pe cea verticală a profunzimilor sufletului. Fireşte, cele două dimensiuni ale existenţei umane se intersectează şi se intercondi­ţionează, dar revelaţiile în planul literaturii provin în cazul acestui volum de proză scurtă al lui Lucian Dan Teodorovici aproape exclusiv din zonele de adâncime ale conştiinţei şi ale sufletului.

Scenariul "episoadelor" care alcătuiesc volumul Celelalte poveşti de dragoste este în mare unul tipizat. Ceea ce nu înseamnă însă că vreuna dintre povestiri ar fi lipsită de interes. Dimpotrivă, toate trădează inteligenţă, sensibilitate şi foarte mult har narativ. Personajul narator, optimist, cerebral, perfect adaptat la rigorile vieţii în acest început de mileniu, se află într-o situaţie de viaţă dintre cele mai banale când, din exterior, intervine un element perturbator care-i clatină serios certitudinile şi îl face să-şi pună întrebări la care, în mod normal nu s-ar fi gândit poate niciodată şi, cu siguranţă, nu în acel moment. Totul intră într-un soi de twilight zone în care barierele de comunicare, suspiciunea, umilinţa greu de suportat, frica îl înstrăinează pe protagonist de sine, de cei din jurul său şi chiar de propria familie. Tonul egal cu sine al relatării, naturaleţea luminoasă a stilului, elementele din biografia personajului care migrează de la o povestire la alta dau consistenţă volumului şi foarte multă autenticitate contorsiunilor sufletului personajului care povesteşte. Lucian Dan Teodorovici dovedeşte mult spirit de fineţe atunci când descrie stări de spirit limită, dileme existenţiale, destine aflate în situaţii fără ieşire.

În povestirea Copilul-lup, protagonistul, aflat împreună cu soţia lui în luna de miere, călătoreşte cu maşina prin ţară. La un moment dat decide să poposească peste noapte la un motel de pe marginea şoselei. Pe drum, tocmai trebuise să suporte reproşurile femeii pentru comentariile de la nunta lor, unde mai multe rude intrigate de faptul că mireasa era gravidă în luna a cincea îşi exprimaseră suspiciunea că aceasta a apelat la un truc pentru a-l determina pe bărbat să o ceară în căsătorie. Veniţi la restaurant pentru cină, cei doi soţi sunt puşi într-o situaţie la limita suportabilităţii de trei vânători beţi aflaţi în local, dintre care unul fusese în trecut iubitul proaspetei mirese. Acesta face comentarii fără perdea la adresa femeii în prezenţa soţului, îi solicită acestuia să le facă cinste lui şi prietenilor lui, în virtutea vechii sale relaţii cu soţia sa, ba chiar bate în toiul nopţii la uşă pentru a-şi revendica drepturile de altădată. Momentul plecării cuplului din restaurant, povestit de bărbat, transmite cititorului aproape fizic starea de umilinţă a acestuia: "Am urcat scările până la camera noastră, fără să mai zic nimic. Mă simţeam umilit şi mă întrebam ce altceva aş fi putut să fac. Nu găseam un răspuns, mă simţeam doar tare umilit" (p. 99).

Un soi de variaţiune pe aceeaşi temă este povestirea "Scufundări" în care acelaşi erou aflat, de această dată, în Turcia, împreună cu soţia şi băiatul lor asistă cu disperare la eforturile unui instructor de scufundări submarine de a-i seduce soţia chiar sub ochii săi. Ca într-o celebră şansonetă a lui Aznavour, bărbatul asistă fără nicio reacţie la ritualul amoros al turcului, care nu scapă niciun prilej pentru a o atinge şi pentru a-i capta atenţia. În mod paradoxal, bărbatul care la începutul voiajului avea dubii legate de continuarea căsniciei are, în urma neplăcutei experienţe, revelaţia dorinţei de a rămâne împreună cu aceasta.

Celelalte poveşti de dragoste sunt ceea ce s-ar putea numi relatări din timpul al doilea al unei relaţii de iubire. Dragostea a luat forma unei căsnicii aşezate în care a apărut şi un copil, pasiunea arde la cote mult mai ponderate pe altarul unei vieţi cotidiene destul de serios afectate de rutină. Experienţele limită pe care le trăiesc personajele produc însă mutaţii în tectonica sentimentelor (nu este foarte clar dacă ele vizează resuscitarea iubirii sau zgândăre doar orgoliul, sentimentul posesiei), agită brusc destine ce păreau intrate în amorţire.

Una dintre cele mai solide proze ale volumului este Cu mai mulţi kilometri în urmă. Aterizat de la Londra, eroul face autostopul pentru a ajunge la Iaşi. Este luat de şoferul unei dubiţe care transporta cărţi. Prilej minunat pentru autor de a pune în evidenţă lipsa de comunicare dintre cei doi oameni proveniţi din lumi diferite. Toate eforturile de socializare ale generosului şofer se izbesc de răspunsurile monosilabice, aproape jignitoare ale pasagerului, scufundat în propriile-i gânduri. Mai rău decât atât, acesta îşi răspunde în gând la întrebări după ce îl expediază în două vorbe pe omul de lângă el: "- Auzi, m-a întrebat imediat, da' în Londra măcar parcuri trebuie să fie, nu? Mă gândesc că-s mari, nu? / - Nu prea, i-am zis. De fapt, cred că da, or fi mari. Nu ştiu./ S-a uitat iarăşi neîncrezător, iar eu am simţit din nou că mi-e jenă. Dar ştiam că, dacă începeam să-i povestesc despre Green Park mă va chestiona iarăşi şi iarăşi. Şi-apoi, la drept vorbind, Green Park-ul nici nu mă impresionase prea tare. Chiar mă gândeam, în timp ce mă plimbam pe-acolo, că, dacă ar fi fost logodnica mea cu mine, aş fi glumit pe seama Green Park-ului" (p. 161). Tot acest drum cu discuţia dintre şoferul care se chinuie să converseze pentru a-şi face mai agreabilă scurgerea timpului şi călătorul taciturn şi indiferent pare şi este, până la un punct, o reuşită scenă de teatru absurd. Finalul cade însă ca o ghilotină în momentul în care maşina celor doi trece pe lângă locul unde tocmai a avut loc un cumplit accident de circulaţie: "N-a scăpat nimeni, mi-a spus el. La cum arăta maşina, praf s-au făcut cei dinăuntru. N-au avut nicio şansă, nu crezi?/ Am dat din umeri. Credeam. Dar ăla s-a uitat la mine, pentru că eu am dat din umeri fără să-i răspund. Probabil îi păream nepăsător. Nu eram, nici n-aveam cum să fiu. Şi n-aveam cum să fiu mai ales pentru că, înainte cu o lună de plecarea la Londra, logodnica mea avusese un accident tot pe drumul ăsta. Venea tot dinspre Bucureşti, unde trebuise să-şi rezolve nişte probleme personale, tocmai pentru că urma să plecăm apoi la Londra împreună. Şi maşina ei se răsturnase, la fel ca maşina aceea cu număr spaniol, iar ea, logodnica mea, n-avusese într-a­devăr nici o şansă. Doar că asta nu se întâmplase aici, ci undeva mai în urmă, cu mulţi kilometri mai în urmă" (pp. 165-166). Tragica întâmplare (evocată sporadic şi în alte povestiri ale cărţii) pune într-o cu totul altă lumină replicile şi stările de spirit ale celor doi parteneri de călătorie. Blocajul de comunicare dintre şofer şi călător are cauze mult mai complexe decât diferenţa de orizont cultural dintre cei doi, aşa cum păruse să fie cazul în primul moment.

Cea mai valoroasă povestire a volumului mi se pare însă a fi Tramvaiul care cântă, aproape o sinteză a temelor şi situaţiilor din cuprinsul volumului: lipsa de comunicare (prietena naratorului vs. prietenii din cartier), situaţia limită cauzată de femeie (inevitabilitatea bătăii cu temutul Sticlosu), teama, frica de penibil (în faţa iubitei sale, dar şi a prietenilor) sunt excelent puse în pagină. Până la urmă, rudimentarul Sticlosu se dovedeşte mult mai înţelept decât s-ar fi putut bănui, aşa că printr-o minune naratorul iese întreg şi cu onoarea intactă în urma simulacrului de bătaie. Relaţia cu iubita sa a suferit însă o fisură iremediabilă.

Lucian Dan Teodorovici este un excelent povestitor. Volumul său Celelalte poveşti de dragoste este cea mai bună carte de proză scurtă pe care am citit-o în ultimii ani.