Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de eseu:
Voluptatea fricii și alte eseuri de Adrian G. Romila

Învederat caragialean, Gelu Negrea a trecut de curând de la investigarea serioasă, specifică studiului critic, la respirația ușoară a eseului. Voluptatea fricii adună texte foarte diverse, pe teme care au constituit, probabil, preocupări de viață ale autorului. Ironia, volutele retorice, unghiul oblic și insertul autobiografic amintesc atât de acribia paginilor din mai vechile Dicționar subiectiv al personajelor lui I.L.Caragiale și Cine ești dumneata, domnule Moromete?, cât și de formulistica liberă din, să zicem, Secretul lui Don Juan/1001 aforisme. Cu alte cuvinte, avem dovada unei versatilități care poate decanta cu succes lecturile pretențioase în coperta mai transparentă a eseului. Nimic neobișnuit, până la urmă, la un autor așezat demult în lista criticilor literari onorabili. Difficiles nugae, în noul volum, dar nu în sensul peiorativ originar dat de Marțial, dimpotrivă. Nici chiar nugae, nici atât de dificilles. După legitimarea prin cărți de referință, eseul devine un fel de gen previzibil. Mai ales când eseul e unul de bună calitate, cum e cazul aici.
Cele 26 de texte subîntind o problematică eterogenă, de la chestiuni de literatură la cele de politică, filosofie și religie. Două dintre cele 6 secțiuni sunt, inevitabil, mai consistente: cea despre Caragiale și cea despre artă. Aici măsura discursului e cea mai înaltă și mai convingătoare. Celelalte cuprind, într-o perspectivă sumară, teme ce nu reprezintă, neapărat, specialitatea autorului. Sigur, asta nu-l delegitimează, doar îi sporește subiectivitatea și riscul tratării. Secțiunea ce dă titlul cărții, de pildă, extinde antropologia fricii înspre psihanaliză, istorie, biologie și sacru. Frica ajunge o constantă genetică justificativă pentru războaie, violență și accesul la putere. Într-o altă secțiune, autorul discută, pornind de la cunoscuta problemă a absenței râsului din comportamentul lui Iisus, chestiuni legate de creație divină și salvare; în alta – cea a timpului și a utopiei; în alta – necesitatea proiectului, în acțiunile umane majore. Toate implică, spuneam, un risc legat de fragilitatea persuasiunii, amplificat, poate, și de câmpul prea extins al referințelor culturale și al supozițiilor. Spun asta îndeosebi în comparație cu primele două secțiuni de care am amintit mai sus, mai coerente, mai apropiate de instrumentele intelectuale ale criticului de vocație. Altfel, dincolo de riscurile epistemologice, eseurile „generaliste” se susțin. Suntem, până la urmă, în interiorul unui gen literar destul de permisiv, teoretic vorbind.
Aș vrea să subliniez două dintre concluziile autorului, remarcabile, între altele, prin formulare și idee. Ele se află în Caragiale forever, respectiv în Cu arta pre viață călcând... După analogiile și diferențele între etosurile lui Preda și Caragiale, după clarificări privind data nașterii marelui dramaturg, după ipoteze legate de anume vocabule și de cenzura din epocă, de sinuciderea personajului Anghelache și de numerele „viceversa” ale celebrelor bilete de loterie, Gelu Negrea încheie secțiunea cu un text acroșant. El se referă la „nedreptatea” de-a fi văzut, în Caragiale, efigia exclusiv negativă a nației. Adevărul e mai nuanțat, în sensul în care conștientizarea răului național nu duce la asumarea eficientă a propriei condiții, ci la acuza Celorlalți (destinul, istoria, vecinii). Există și oaze de lumină în opera lui Caragiale, există și idealizări, dar noi avem tendința de a îngroșa negativul, de a caricaturiza excesiv, în delir, autodistrugându-ne cu plăcere, când ne facem autoscopia. Afirmă autorul: „Acceptăm mai degrabă să fim asimilați hidoșeniei generale pe care o edificăm cu sârg și o etalăm cu fariseice oftaturi resemnate decât să vedem lumina din noi și să ne angajăm viril întru biruința ei”. Oglindă fidelă, caragialismul ne ocupă diagnosticele, definitiv. Nimeni, în schimb, nu se recunoaște drept eminescian, cioranian, ionescian, nicasian etc., preferând mai degrabă să-și ardă substanța decât s-o transforme. Leg această idee de afirmația din cealaltă secțiune, pe care am menționat-o mai sus și care e inclusă într-o reflecție mai largă despre caracterul simbolic al incendierii Bibliotecii din Alexandria: „La modul propriu, fără așa-numitul sacrilegiu ignifug, mentalul viitoarei Europe intelectuale risca să încremenească în capcana ademenitoare a unei memorii culturale gigantice și strivitoare, care ar fi interzis, prin prestigiul său, orice pas înainte”. Din păcate, nici autodafé-ul nu pare a ne vindeca pe noi, caragialenii intratabili. Nouă incendierea cu pricina ne-a ars și memoria, și voința de-a o reface, salvând ce e de salvat, pentru a merge mai departe.
„Voluptatea fricii” e, în volumul lui Gelu Negrea, într-adevăr, un sentiment oximoronic. Ne e frică, dar a-nceput să ne placă. De citit și văzut!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara