Un text al dramaturgului Tankred Dorst, scris în 1994, vorbeşte suprarealist despre însingurare. Retragerea din lume, din viaţa soaalăîn propria carapace personalizată, înseamnă un univers populat cu tot, dar cu tot ce te poate defini, cu tot ce te preocupă, cu acele obiecte care sînt prelungirile eu-lui.

„Herr Paul" este o piesă care povesteşte, cu încetinitorul, ca într-un film, despre lumi paralele, despre cum se construieşte în realitatea mare, o realitate mică, după modelul celebrelor păpuşi ruseşti. De la mare spre mic, mai mic. Poate pînă aici să nu fie nimic ieşit din tipare. În fond, mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi caută cumva să clădească o asemenea construcţie atunci cînd agresiunea exteriorului devine sufocantă. Autoizolarea temporară sau secvenţială nu conduce neapărat şi imediat spre însingurare. Se păstrează poteci de acces către realitate, către zbuciumul cotidian, atîta vreme cît sîntem angrenaţi în el şi cît alimentează sursele de existenţă. Dar Paul şi sora sa Luise au tăiat legăturile. Trăiesc singuri pe insula lor, o locuinţă minusculă, ciudată, un soi de spaţiu apocaliptic în dimensiuni reduse. Şi asta le este suficient. Vîna de scriitor al lui Tankred Dorst alege de data asta miniatura. După revărsările şi fantasticul fluviu din „Merlin", în „Herr Paul" merge pe linii mici, trasee mici, repetitive, spaţiu mic, închis, cocoşat de obsesii şi de aglomerarea lor în obiecte. Aş spune că aceste piese sînt cei doi poli ai operei lui Dorst, extremele, dacă vreţi, care îl particularizează. Arta dialogului naşte mici poeme, imagini ce zboară ca nişte fluturi, ieşind din orice tipare. Ludicul se amestecă cu o tehnică specială a absurdului, iar desenul este perfect suprarealist. Poate că aici, în acest text, se simte cel mai tare, pe decupaje, structura absurdului, apropierile de Beckett sau de Ionesco. Poate că aici, în acest text, se simte cel mai tare că viaţa, agonia, moartea coexistă şi joacă tare, fiecare.

Am fost surprinsă, într-un fel, cînd am aflat că regizorul Radu Afrim a hotărît să pună în scenă această piesă al lui Tankred Dorst. Nu mi s-a părut, la prima citire, să i se potrivească. M-am înşelat. Am privit şi am trăit cu emoţie această citire şi interpretare a piesei. Din toate punctele de vedere. Am descoperit scenografia de autor a Iulianei Vâlsan, un lucru tot mai rar. Am observat cum asamblează remarcabil Afrim o lume din piese mici, mici ca într-un puzzle ce descompune întregul în cele mai minuscule ingrediente. L-am urmărit pe Cezar Antal - un artist complex, special, care se mulează minunat după tipicul regizorului cu care lucrează - cum îl înfăţişează publicului pe Paul, personajul său, şi cum se joacă şi cu acesta, şi cu spectatorii în egală măsură, păstrînd mereu în colţul gurii cinsimul personajului, iar în ochi, ceva din zîmbetul lui hîtru. Am revăzut-o, după ani, pe Lucreţia Mandric în Luise, o interpretare care m-a lăsat cu gura căscată. O bătrînă aparent plutitoare, cu un rînjet tîmp pe faţă, cu o gură spurcată, însă, care rosteşte, ca un bufon, ce nu e de spus, care prinde în formule scurte, acide, sordidul, grotescul, absurdul locului, al vieţilor lor. Relaţia dintre cei doi actori este lucrată perfect de regizor. Şi este susţinută fără fisură de amîndoi. Un cuplu care funcţionează pe complementaritate, pe simulare şi disimulare, pe clişeele unor bătrîni de pe altă lume. La propriu şi la figurat. Doi bătrîni care stîrnesc compasiune şi dispreţ. În acelaşi timp. Care par inofensivi şi care te devorează instantaneu dacă le cazi în capcană. Sub aparenţa unei devitalizări profunde şi definitive, Paul şi Luise îşi sînt indispensabili unul altuia, cum esenţială este dorinţa exterminării celui sau celor ce le calcă teritoriul. Aşa cum se întîmplă cînd proprietarii doresc să transforme zona în care se află universul fraţilor. Din realitatea cea mai palpabilă, din vocabularul uzual şi colocvial, se alunecă în tenebre şi în absurd. Iar cum filtrează acest absurd Radu Afrim şi Iuliana Vâlsan merită văzut de orice spectator pentru care teatrul mai înseamnă ceva.

Fabulosul există în text în cantităţi mici, totul este orientat spre un soi de interiorizare - totul creşte pe dinăuntru - de atenţie infinită pe fiecare componentă de spectacol, pe partituri actoriceşti dificile, într-un registru minor, de cameră, vulnerabil, pe un spaţiu bine exprimat de autor, cu mii de amănunte, un spaţiu capcană pentru protagonişti, dar, în acelaşi timp, şi pentru regizor dacă nu are flerul unei evadări spectaculoase. Şi asta a avut, pe lîngă multe altele, Radu Afrim. Aşa cum Dorst explorează în „Herr Paul" un alt stil dramaturgic şi scriitoricesc, în sens mai larg şi mai profund, şi Radu Afrim îşi exprimă apetitul pentru o nouă poziţionare faţă de propriul stil. Dimensiunile show-ului său se reduc, parcă totul intră la apă, se esenţializează, păstrîndu-şi intangibilă forţa invenţiilor, a ieşirilor bruşte din şablon, ca un contrapunct necesar ca să poată parcurge apele acestei scriituri complicate, asupra căreia nu intervine major, ca de cele mai multe ori. Textura filosofică, ţesută cu umor negru, pe muchie de cuţit îl incintă şi pe el să se redefinească. Sînt situaţii ce ies din cea mai concretă realitate care deviază spre absurd, care îşi modifică desenul ca formele din oglinzile măritoare. Realitatea alunecă în absurd şi este turnată în cu totul alt fel de calapoade. Spectacolul „Herr Paul" de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ mi s-a părut multiplu performant. Este o bijuterie mică, pe care nu te saturi să o priveşti pentru că îi descoperi, continuu, detalii infinite. Nu este prima punere în scenă a acestui text pe care o văd. Dar este, pentru mine, cea mai particulară, cu o fascinaţie ce nu-şi epuizează resursele. Deşi, ca şi la Beckett, indicaţiile sînt mai mult decît riguroase şi, în consecinţă, imaginile, obiectele, chiar chipurile actorilor pot semăna teribil. Şi povestea asta l-a determinat pe Radu Afrim să şlefuiască serios, migălos fiecare parte din universul şi din delirul interiorizat, revărsat în habitat-ul intim de fraţii Paul şi Luise.

Aş spune că spectacolul are patru piloni: regizorul Radu Afrim, scenografa Iuliana Vâlsan, actorii Cezar Antal şi Lucreţia Mandric. O apariţie specială este aici Andreea Gavriliu, flexibilă ca o plastilină, un rezoneur emoţionant, care exprimă cu corpul, cu măştile feţei universul domnului Paul şi, în acelaşi timp, propriul univers amputat de frustrări şi neputinţe. Ceva din plastica sa, din desenul personajului ei non verbal m-a dus cu gîndul la ce făcea Ofelia Popii în „Cumnata lui Pantagruel" a lui Purcărete cînd sugera, la un moment dat în spectacol, o găină. Jucat cu publicul pe scenă - o formulă care face viaţa mai lungă unor montări la teatrele din provincie şi pentru că numărul de locuri la o reprezentaţie este mic, dar perfect argumentat aici - spectatorul poate intra, încet-încet, în spaţiul atipic al lui Paul. Sîntem captivi într-o cameră din poveşti(horror), din „Hansel şi Gretel". Tot aşa par protagoniştii şi proprietarii, Paul şi Luise. Într-o locuinţă fără sursă directă de lumină, întunericul se joacă cum doreşte cu chipul celor doi, cu tenebrele. La început, ai sentimentul unui lăcaş devitalizat, împietrit, rămas pe loc. Ca şi cum ai vizita la Muzeul Antipa o grotă pre-istorică. Ochii se plimbă şi descoperă halucinaţiile: copaci care coboară din tavan, rădăcinile lor ramificate pe peretele de deasupra capetelor noastre, furculiţele din dotare înfipte ici şi colo, ornînd nu mesele tradiţionale, ci becurile din tavan, zeci şi zeci de obiecte incredibile, manufacturate, care se înghesuie unele în altele, pe pereţi, pe dulapuri, care cresc, cumva ca nişte buruieni, peste tot. Maroniul de scoarţă de copac bătrîn, osificat domină cromatica peisajului. Undeva în stînga scenei, un pat de pitici. Acolo, îngropate la propriu în somn-veghe, două arătări. Li se văd capetele imediat lîngă tălpi. Ca în desene animate. Ca în teatrul de păpuşi. Două personaje intrate la apă. Doi pitici. În fiecare zi, Paul şi soră-sa Luise, se extrag din patul-covată şi încep să mişune prin locuinţa-văgăună. Paul este cocoşul, ţanţoş ca cel împăiat şi înrămat, expus ca o emblemă a familiei şi a spaţiului. Aici se intră tîrîş. Uşi secrete, oglinzi care ascund ieşiri, un loc pe care îl controlează numai domnul Paul. Aşa fragil, inofesnsiv şi plutitor cum pare. Păsări împăiate, obiecte vechi şi nobile de interior, veioze frumoase, fel de fel, stau laolaltă cu orori şi bazaconii fabricate de mîna domnului Paul. Delirul este completat de pianina sa, discretă piesă în peisaj. Care îl scoală din amorţire, îl face macho, viril, seducător, un dirijor magic.

Spectacolul acesta mă urmăreşte. Mă gîndesc la felul în care aplecarea spre retragere şi însingurare ne bîntuie, uneori. Mă gîndesc la filosofia tulburătoare cu care Dorst îşi alimentează textul şi personajele. Mă urmăresc obiectele mici, miniaturile Iulianei Vâlsan, un artist care îşi trage vîna din expresivitatea detaliului. Trec în revistă, selectiv-subiectiv, spectacolele lui Radu Afrim. „Cheeck to cheeck", „Şi Byon, of course", „Boala familiei M.", „Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate ziele", „Omul pernă"... „Herr Paul" li se alătură acum. Şi mă bîntuie, din cînd în cînd, ca propriile mele obsesii şi nelinişti.