Blocul de locuinţe a devenit, spun sociologii şi antropologii, o marcă a vieţii moderne. Aşa o fi. Dar înainte de a fi "marcă", "însemn", "trăsătură distinctivă", blocul e o fatalitate. Indiferent că e plasat în Manhattan (unde, de altfel, ca şi la Oneşti, nici nu există decât "blocuri"!) sau în gulagul siberian, el instituie o anumită mentalitate. Fagurele de beton leagă indivizii între ei cu o infinitate de fire, aducându-i la acelaşi numitor. Viaţa la bloc te obligă să păşeşti în ritmul celorlalţi, să faci sau să nu faci anumite lucruri în funcţie de dorinţa "majoritarilor". Un incubator al democraţiei, s-ar zice. Oare?

Înafara copilăriei şi a adolescenţei, petrecute "la casă", în ultimii douăzeci şi opt de ani am trăit exclusiv "la bloc": la căminul studenţesc, într-un apartament minuscul de două camere, apoi într-unul, ceva mai decent, de trei. Aici locuiesc şi în momentul de faţă. încerc să descifrez ce fel de modificări s-au produs în mintea şi în conştiinţa mea în cei aproape treizeci de ani de când mă frec zilnic de aceiaşi pereţi semi-soioşi, de când păşesc pe resturile de mâncare, pungile de plastic, bucăţile de hârtie lăsate de vecini (sau chiar de membri ai familiei mele), şi, mai nou, în escrementele câinilor de apartament.

Încerc să-mi imaginez cum ar arăta viaţa mea dacă aş ajunge acasă de la serviciu călcând pe trotuare normale, şi nu prin ghemul de fierăraie ruginită ce se iţeşte obraznic printre crăpăturile betonului botezat cu exageratul nume de "pavaj", dacă fostele răsaduri cu flori n-ar fi o sursă nesecată de prăfăraie şi infecţie, dacă tencuiala zidurilor, căzută pe jumătate, n-ar fi fost opera, vorba lui Chandler, "a unui dement eliberat pentru bună purtare" şi dacă băncile n-ar fi ocupate, de la răsăritul soarelui până binişor după apus, de eterna grupă vigilentă a pensionarilor. Ca-n poveştile cu paranormali, deşi se mai întâmplă să moară, ei rămân nemuritori la punctul de observaţie!

Cititorul sătul de nesfârşitele mele cârteli se va întreba: "Dar ce ai făcut tu ca să schimbi toate acestea?" Mulţumesc de întrebare! Ceva-ceva am făcut. De pildă, vreo două sezoane am săpat, am însămânţat iarbă, am fixat în jurul dreptunghiului verde un gărduleţ de sârmă, am udat micul spaţiu ecologic şi, pentru o vreme, am ameliorat, pe vreo douăzeci de metri pătraţi, hâdoşenia compactă a străzii. Nutrit cu rousseauisme şi rudimente de teorii privind "psihologia maselor", îmi imaginam că nu va trece mult până când frumosul meu exemplu va fi preluat de celelalte scări şi că vom face respirabilă atmosfera din întreaga comunitate.

Consecinţa? Mai întâi, cineva mi-a lăsat în cutia poştală următorul bilet: "Ce faci, domnu? îngrădeşti trecerea? "Pui cătuşe florilor"? Ce-i aici, Auşviţu?" Am decodat atât aluzia culturală cât şi îndemnul s-o las mai moale cu protejarea spaţiului. într-adevăr, impulsul meu ecologic îi obliga pe vecini să ocolească vreo trei metri pentru a ajunge în dreptul casei scărilor. Dar cei trei metri fuseseră prevăzuţi de constructorul care sistematizase zona! în scurtă vreme, dreptunghiul verde a fost mutilat de cinci brazde bătătorite, indicând direcţiile de deplasare ale vecinilor. Va rămâne una din enigmele vieţii mele rostul potecuţei ce se oprea exact în mijlocul spaţiului verde.

Un timp ce mă uitam, zilnic, de-a lungul blocului sperând în van să-mi descopăr emuli, am mai constatat un lucru: tot mai mulţi locuitori de la alte scări veneau să-şi petreacă timpul pe banca din faţa micului petic de verdeaţă - lăsându-şi, evident, inubliabilele urme ale trecerii prin zonă: capete de aţă de la împletituri, cotoare de măr, cutii de chibrituri, seminţe, chiştoace de ţigări, ba chiar şi un toc de pantof şi un prezervativ. Toată agitaţia mea cu stropitoarea, mătura şi foarfeca de tăiat iarba nu impresiona pe nimeni. O singură persoană, o admirabilă doamnă de la etajul întâi, mi s-a alăturat în acest efort din ce în ce mai clar acoperit de ridicol. Din când în când, câte un binevoitor arunca dezinvolt pe geam resturi menajere - ca să pună în evidenţă naivitatea, prostia şi chiar pericolul la care ne expunea măruntul nostru civism.

A fost nevoie să slăbesc puţin vigilenţa pentru ca revenirea la haos să se producă în numai câteva săptămâni. Ceea ce începeau oamenii ziua, desăvârşeau câinii seara. în scurtă vreme, răsadul cu iarbă a devenit locul favorit al adunării posesorilor de patrupede. Devenisem, pesemne, foarte populari, pentru că nu doar întregul bloc, dar şi inşi de pe străzile vecine îşi aduceau simpaticele animale pentru necesităţile fiziologice. Tot răul spre bine - din această experienţă m-am ales cu un câştig cultural: în timp ce-i urmăream de după perdea, blestemându-l pe Candide al lui Voltaire, măcar am învăţat numele unei infinităţi de rase. De-acum, nu mă înşală nimeni: simt şi prin pereţii bucătăriei dacă firul de iarbă e necinstit de-un labrodor aerodinamic sau de-un amărât de caniş. Dacă smocurile au fost smulse de colţii câinelui lup sau de cei ai pitbull-ului. Dacă urma adâncă a labei provine de la un Rotweiller sau de la un Saint-Bernard. în fine, dacă sârma gardului a fost roasă de şorecari, de-un amărât de "comunitar" sau chiar de cei doi Schnautzeri pitici, locatari de seamă ai apartamentului meu.

M-am remarcat şi printr-o altă ispravă: nu numai că am reparat banca antediluviană pe care-şi odihneau oasele şi-şi ascuţeau vigilenţa locatarii de vârsta a treia, dar am şi vopsit-o, ca străvechi UTA-ist ce mă aflu, într-o frumoasă combinaţie de alb şi roşu. Am recoltat laudele a vreo două babe, dar şi blestemele câtorva doamne ce s-au aşezat înainte ca vopseaua să se fi uscat complet. Astfel ferchezuită, banca a devenit, însă, obiectul unui neaşteptat diferend: un invidios şi-a adus aminte că, de fapt, ea se aflase iniţial în dreptul scării vecine şi că trebuie schimbată cu aceea - schelet pur - ce atârna semi-îngropată în pământ la vreo zece metri de a noastră. Cu multă diplomaţie, am ajuns la compromisul istoric: am încercat să le explic "revendicatorilor" că am cimentat picioarele băncii şi că ea nu mai poate fi scoasă decât cu mare greutate. în schimb, le-am promis că o să repar şi banca din dreptul scării lor. Au acceptat pe loc, deşi eram hotărât, în sinea mea, să nu mai mişc un deget pentru binele obştesc. Partea nostimă e că, de atunci încoace, absolut nimeni nu mi-a reproşat că nu mi-am ţinut cuvântul. în schimb, banca a rămas la loc. Atât că au dispărut leaţurile vopsite în roşu.

Prietenii mă întreabă, câteodată, de unde-mi iau informaţiile despre viaţa politică şi cum de "nimeresc" pronosticurile privind evoluţia înaltei politichii naţionale. Ce surse de informaţii am? Nici una! Cum nu prea citesc ziarele şi nici nu mă prea uit la televizor, îmi petrec câteva minute pe zi discutând cu vecinii. Adevărul este că viaţa la bloc valorează cât studiul unei enciclopedii. Mai ales a unui bloc românesc, unde omogenizarea forţată a adus împreună tot spectrul social şi, mai nou, politic: au trăit şi continuă să trăiască laolaltă profesori universitari şi muncitori, doctori şi precupeţe, ofiţeri şi zilieri, securişti şi şomeri, activişti de partid de grad inferior şi ingineri, turnători şi foşti deţinuţi politic, curve şi popi, peremişti şi liberali, ţărănişti şi pesedişti, artişti şi, mai ales, "simpli spectatori" .

În mod normal, acest articol ar fi putut fi un elogiu amuzat, autoironic, al vieţii la bloc. Dar nu e. Măcar pentru că, din cauza restanţierilor, a rău-platnicilor, a neplatinicilor şi a administratorilor necinstiţi (admiraţi, vă rog, spectrul infracţional!), de vreo două luni şi jumătate ni s-a tăiat apa caldă. Peste o săptămână suntem ameninţaţi să ni se suprime gazul, iar peste o lună apa rece. Culmea incoerenţei e că principalii autori ai jafului sunt un peremist şi o udemeristă! Aşa încât, duplicitarul Voltaire, care pe de-o parte făcea elogiul "cultivării propriei grădini", iar pe de alta pregătea otrava revoluţiei comuniste, ar face bine să se ducă naibii!