Undeva sus, în stînga foii de calc pe care am primit-o cînd am văzut prima dată spectacolul "Crimă şi pedeapsă" de la Bulandra - programul de sală nu era gata atunci - sub numele lui Yuriy Kordonskiy, cel care pune în scenă propria dramatizare după romanul lui Dostoievski, scria: regizorul spectacolelor "Unchiul Vanea" şi "Căsătoria". Această emblemă mărturisesc că m-a emoţionat. Mi s-a părut cu mult mai mult decît un indiciu util pentru spectatorul căruia sigur i-au plăcut aceste spectacole, care mai vrea să vadă şi altele făcute de el şi, poate, nu mai ştie exact numele rusului, nume-ghid. Care a mai făcut şi "Sorry", tot la Bulandra, şi "Inimă de cîine" la Teatrul Naţional din Bucureşti. Numele, cu alte cuvinte, înseamnă ceva. Este un fel de garanţie, un făcut cu ochiul, discret, pentru cei care, alegînd în continuare montările sale, după modelul celor de succes, fac o opţiune corectă. Prezenţa lui Kordonskiy în teatrul românesc este un semn de normalitate. De coerenţă. Coexistenţa artiştilor importanţi este vitală pentru o cultură. Chiar şi minoră. Este o şansă să fie întreţinută cu adevărat curiozitatea, pofta, voluptatea. Omului şi artistului. Este contactul cu marile repere, cu spiritul lui Dodin, de pildă, cu un mod de a parcurge existenţa, este o respiraţie largă, generoasă în raport cu teatrul ca mod de a trăi, de a-ţi subordona destinul lui, de a te încărca mereu prin tot felul de experienţe ca să-l încarci pe el, ca să suferi şi ca să fi fericit, ca să cauţi, mereu şi mereu, taina vieţii şi a morţii, magia nopţiilor şi farmecul zilelor, forţa comunicării, a iubirii, a tuturor celor înţelese şi neînţelese din noi. Şi din asta de nasc întîlnirile şi ratările, din viaţă şi de pe scenă, deopotrivă. Atmosfera din "Vanea"... Credinţa şi performanţa actorilor, farmecul lor nebun pînă în subtilitatea profundă a detaliilor, furtuna din chioşc şi aburii samovarului, ludicul fără de sfîrşit ca şi tragicul, suma ratărilor, acel continuu du-te vino de pe scenă pe care îl practicăm şi noi în viaţă ca să fugim, întruna, de sinele incomod, ca să nu ne oprim şi să ne privim, să vorbim, să înţelegem... energia debordantă de pe scenă, fluidul invenţiilor, deşertăciunea deşertăciunii, toate sînt deşertăciune... În fine, atîtea şi atîtea m-au legat de acest spectacol, de spiritul în care a fost gîndit şi lucrat.
Am văzut "Crimă şi pedeapsă" de două ori. La o distanţă importantă în timp. În primul rînd, fiindcă există două distribuţii. În al doilea, pentru că am simţit nevoia să mă verific, să las ceva vreme ca povestea să se aşeze în actori, să descopăr dacă desenul spectacolului se poate încălzi cu emoţia jocului, să văd ce este în plus sau în minus şi cum s-au reglat excesele, să înţeleg unde şi de ce sînt fisuri, în special în dramatizarea lui Kordonskiy. Pentru că am vrut să fiu, iarăşi, atît de aproape de chilia-închisoare instalată de scenografa Tina Louise Jones pe scena Sălii "Toma Caragiu", să privesc, prin bucata de geam din faţa mea, zbuciumul, şoaptele şi ţipătul vinovăţiilor, să simt, prin pereţii dizolvaţi, coşmarul crimei. Concret şi imaginar. Să văd, în alb şi negru, iubirea, spaima, visul, coşmarul, să ascult, încă o dată - în varianta Sonia-Rodica Lazăr - parabola învierii lui Lazăr.
Vreau să spun de la început că, din punctul meu de vedere, construcţia regizorului se apropie mult mai tare de un exerciţiu, amănunţit, de şcoală de teatru. Pare un work-shop, un atelier de studiu, încheiat, apoi, sub forma unui spectacol. Care nu a topit, însă, în el, traseele exerciţiului, mecanicismul gesturilor, stările mai mult imprimate, induse şi nu dobîndite de actori. Mi s-a părut că jocul actorilor este automat, făcut, nu trăit, exterior, într-un fel, fără emoţie, fără strălucire, fără şarm. Ideea de a avea pe scenă, în acelaşi timp, trei dintre vocile semnificative din roman, trei dintre ipostazele recognoscibile ale lui Raskolnikov, trei dintre poveştile unei lumi văzută şi interpretată, în roman, şi de Razumihin, Svidrigailov, Lujin, trei din multele nelinişti filosofice pronunţate de Dostoievski mi se pare provocatoare. Mi se pare o idee majoră, de spectacol mare. Cred. În realitate, însă, îmi pare că ideea se rezumă la planul unui exerciţiu cu actori tineri.
Toată angoasa, precum şi problemele ce îl frămîntă pe Raskolnikov, şi nu doar pe el, în "Crimă şi pedeapsă", ar trebui să aibă, firesc, multă, multă emoţie, să mă neliniştească profund cînd totul se strînge pe o scenă, într-un spaţiu de puţini metri pătraţi, foarte aproape de mine, spectatorul. Cînd totul se petrece într-o cămăruţă ca o chilie, cu pereţii albi, îmbibaţi de frică. Frica de toate felurile şi de toate culorile ar trebui să ţîşnească cumva din actori şi să ajungă la mine, să-mi multiplice spaimele mele. Frica rămîne, din păcate, un concept, mai degrabă decît o stare concretă, emoţională, pe scenă. Spectacolul este construit tehnic, rece, întrucîtva, ca o analiză epurată de sentimente. Deşi, aici, tocmai despre învolburarea stărilor, a panicilor, a şoaptelor, a conştiinţei, a relaţiei cu Dumnezeu este vorba. Şi încă ceva. Descoperi prea iute şi concepţia regizorului, şi demersul său, şi schema dramatizării, pe de o parte reducţionistă, în raport cu temele romanului, şi, pe de altă parte, alcătuită din multe şi ineficiente redundanţe care lasă, la vedere, o oarecare inconsistenţă. Spectacolul durează trei ore, partea întîi este lungă şi trenantă, de pildă, partea a doua e mai densă. Cred că o formulă de o oră şi ceva, pe ideea mai sus amintită, ar fi scos, evident, în relief "citirea" lui Kordonskiy, ar fi strîns emoţia, tensiunea, povestea în sine pentru care a optat, din atîtea posibile, regizorul. Ar fi avut miză. Aşa, se diluează fără să spună cu mult mai mult decît o face în primele douăzeci de minute. Dacă pentru un exerciţiu cu studenţii acest tip de analiză este utilă, este un cîştig popasul în tehnică, de pildă, pentru un spectacol nu este suficient. Sprijinul actorilor în această colaborare este parţial. Nici unul nu m-a convins pînă la capăt. Şi m-am dedicat fiecăruia în parte încercînd să mă las surprinsă, prinsă în joc, motivată şi să nu obosesc pentru şi eu cred, cum a făcut-o şi regizorul, în fiecare dintre ei. Chiar dacă şi Richard Bovnoczki - care mizează pe înfăţişarea sa revoltat-apostolică şi care mi se pare, poate, cel mai aproape de ce a vrut Kordonskiy - şi Vlad Logican - angoasat de propria cîrteală rece şi lucidă - şi Marius Manole - pierdut uşor în pro­-
pria-i detaşare - şi Relu Poalelungi - într-o evidentă lămurire cu el şi cu personajul său - fiecare dintre ei, cele trei voci ce comentează raportul cu crima, cu sinele, cu Dumnezeu, defineşte o valenţă a personajului. Nici unul, sau pe fragmente mici, nu merge pînă la capăt. Nu devine complementarul celuilalt, nu degajă emoţie, poate lipsa pe care am resimţit-o cel mai acut. Fiecare pare să aibă resurse pentru personajul său şi, totuşi, acesta nu este împlinit. Nu am reuşit să înţeleg de ce nu se produce declicul resortului interior nici a doua oară cînd am văzut spectacolul "Crimă şi pedeapsă". Nu se iese din schemă, din gesturi ce, neacoperite, rămîn goale, în sine. Cumva în partea a doua, lucrurile se mai nuanţează. Poezia decorului, a costumelor simple ale Ninei Brumuşilă, poezia inteligentă a luminilor, devenite prin maestrul lor, John Care, aproape un personaj pe scenă, încarcă în absenţa vibraţiilor actoriceşti. Sorin Leoveanu în Porfiri este mai atent la personajul său. La ce înseamnă el în relaţie cu ceilalţi, la psihologicul pe care trebuie să-l jongleze destul de variat, la disimulările pe care trebuie să le facă neîncetat, la ce se petrece dincolo de cuvinte şi de încolţiri, la faptul că este stăpînul minţii şi subconştientului celorlalţi, al spaţiului, al vieţii. Şi el oboseşte pe alocuri sau se refugiază pe porţiuni de drum mai odihnitoare. Am preferat-o pe Rodica Lazăr Ancăi Androne şi în Aliona, şi în Sonia, chiar dacă în Sonia a fost ispitită, la prima intrare în scenă, de exagerări. Acum, se are sub control, în ambele roluri, şi încearcă, atît cît am observat, să-şi regleze relaţia cu personajele sale, cu ceilalţi protagonişti. Găsesc că spiritul de echipă, pe care l-am observat în tot ce a făcut Yuriy Kordonskiy la noi, este destul de amorţit aici, deşi sînt numai şase actori, tineri, pe scenă.
Cu alte cuvinte, am citit această propunere regizorală mai mult ca pe un exerciţiu, detaliat, al cărui plan este desfăşurat, cumva, pe scenă. Şi am încercat pe parcursul celor trei ore să îmi procur emoţia absentă din spectacol prin propriul meu raport cu Dostoievki, cu chilia de pe scenă, cu romanul "Crimă şi pedeapsă" şi cu ce cred că a vrut, poate, Yuriy Kordonskiy. Şi ar fi putut să obţină într-un alt timp, mai condensat, în care să simt şi filosofia, şi suferinţa, şi nelinştea, şi poezia, şi bucuria lumii lui Dostoievski.