Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Vocile și tăcerea scriitorului de Dana Diaconu

S-au împlinit anul acesta o sută de ani de la nașterea lui Juan Rulfo, cu numele complet Juan Nepomuceno Carlos Pérez Rulfo (16 mai 1917, Apulco, statul Jalisco, Guadalajara – 7 ianuarie 1986, Ciudad de México), primul mare narator latino-american, care deschide calea către faima internațională a povestitorilor latino-americani, recunoscut ca „maestru al generației boomului“ și precursor al realismului magic. Evenimentul a fost marcat în Mexic și în Spania, prin manifestări și acțiuni omagiale, conferințe, întruniri, expoziții, apariții editoriale. Printre acestea din urmă, ediția centenarului cuprinzînd practic întreaga operă a autorului, textele „definitive“ ale povestirilor (El llano en llamas, Cîmpia în flăcări) 1953 și romanului (Pedro Páramo) 1955, cărora li s-a adăugat o antologie compusă din diverse proze mai puțin cunoscute, un scenariu de film și textul mai amplu, considerat de autor roman sau povestire, care dă și titlul volumului, El gallo de oro y otros relatos (Cocoșul de aur și alte povestiri). Au fost lansate și două importante biografii ale scriitorului, Juan Rulfo. BiografIa no autorizada -o actualizare a celei publicate de scriitoarea argentiniană Reina Roffé într-o primă ediție în 2012- și Noticias sobre Juan Rulfo (2017), semnată de Alberto Vital și autorizată de Fundația Rulfo, în care sunt dezvăluite documente inedite din corespondența și arhiva privată a autorului.
Circumstanța aniversară a pus în evidență actualitatea lui Juan Rulfo și a profilat tendința unei redimensionări a operei sale, pentru recuperarea adevăratei sale valori prin noi posibile interpretări. De pildă, prin organizarea unor expoziții cu fotografiile realizate de scriitor ca materialul documentar destinat Institutului Național Indigenist și inspirate, ca și textele literare, de peisajul, cultura, tipurile umane din Jalisco, s-a sugerat o abordare interdisciplinară a operei artistice în ansamblu, din perspectiva relației între cele două arte. Creator complex și original, Juan Rulfo a îngemănat arta naratorului și poetului cu aceea a fotografului, bunăoară în componența perspectivei și a discursului artistic literar, pentru a dezvălui, în mod subtil și insolit, realități ale existenței, mentalității și destinului uman pe care le considera specifice Mexicului, „milenara sa cultură și sărăcia ... din toate timpurile“, în condițiile coexistenței celor 53 de grupuri etnice cu limbi, obiceiuri și culturi diferite, „al căror aport pluricultural face parte din această țară“. Nu doar documentare, imaginile fotografice realizate de Rulfo au înalta valoare artistică apreciată în mod deosebit de renumitul fotograf francez Cartier- Bresson. Prieten și colaborator, acesta l-a însoțit în una dintre călătoriile sale în Jalisco, unde a realizat fotografiile prezentate ulterior la Paris, în catalogul acelei expoziții, din1984, figurînd un text 25 semnat de Juan Rulfo, de unde sunt extrase citatele de mai sus.
Cu o operă literară de mică întindere, de aproximativ 300 de pagini, Juan Rulfo dobîndește un impresionant succes și prestigiu internațional, pe care trecerea timpului nu a făcut decît să-l consolideze cu noi argumente. Pedro Páramo, mai întîi, și ulterior El llano en llamas (reevaluată după ce prima ediție trecuse neobservată) cuceresc admirația specialiștilor, și a publicului larg. Márquez și Borges îl recunosc drept predecesor, iar creația sa se impune pe plan internațional la nivelul marilor renovatori ai literaturii secolului XX, Joyce, Faulkner, Woolf. Pentru complexitatea viziunii sale autoriale, originalitatea universului literar și a limbajului artistic, destinat „a numi tăcerea și absența“, în Spania i se acordă distincția literară Principe de Asturias, în 1983. Era recunoașterea oficială a valorii estetice, modernității și universalității operei sale literare, confirmată de altfel și de numărul apreciabil de traduceri din opera sa în diverse limbi, ediții și variante, realizate de traducători diferiți. Autorul devine, în ciuda, și uneori tocmai din pricina, dificultăților de transpunere într-o altă limbă și cultură, cel mai tradus dintre scriitorii mexicani. Pentru prima dată, în Germania, unde se bucura de admirația și prietenia lui Günter Grass. Aici opera sa înregistrează cel mai mare succes, în versiunile celor trei cărți ale sale, realizate de Mariana Frenk. Pedro Páramo, publicată în 1958, este primită cu elogii și declarată cea mai bună primă transpunere într-o limbă străină, spre deosebire de versiunea franceză, apărută un an mai tîrziu și întîmpinată cu critici pentru omisiuni, greșeli sau exces de cuvinte mexicane în original, netraduse cu intenția de a păstra culoarea locală. Un asemenea reproș, și nici vreun altul, nu poate fi adus versiunilor de care dispunem în limba română1, realizate cu perfectă empatie, finețe lingvistică și expresivitate de reputații traducători și hispaniști Andrei Ionescu și Ileana Scipione, cărora le datorăm și prefețele – prea des neglijate în vremea din urmă –, concepute cu profesionalism, pentru a oferi cititorului informația și orientarea necesare unei lecturi la nivelul complexității și farmecului aparte ale scriiturii și textului rulfian.
Inspirat de natura, ambianța, tipologia umană și viața comunităților din partea occidentală, așa-numita tierra caliente, a provinciei mexicane Jalisco, bine cunoscută scriitorului din frecventele sale călătorii, universul literar din cele două cărți emblematice ale sale, nu lipsit de note lirice și dramatice, creează cititorului o puternică impresie de autenticitate și fatalitate. La aceasta contribuie performanțele inconfundabile pe care le atinge autorul în arta narațiunii, atît în genul scurt al povestirii cît și în cel romanesc, ingeniozitatea compoziției, flexibilitatea perspectivei, forța expresivă, concentrarea și tensiunea discursului, expresivitatea limbajului și a tăcerilor. Cu precădere povestirile și în parte, romanul, păstrează conexiunea cu realitatea și o perspectivă realistă, pentru a dezvălui formele de viață, mediul social și natural, evenimentele istorice (revoluția), politica statului și impactul acesteia în viața comunității sătești și a individului. Totodată, tipologia umană – țăranul (asuprit, aservit sau revoltat), stăpînul (cacique), femeia, sluga, preotul –, revelă un mod de viață, o mentalitate și o psihologie aparte, marcate de familiaritatea cu moartea și de sentimentul orfanității, manifestări specific mexicane, comentate de Octavio Paz într-un celebru eseu și constituind de altfel pentru Juan Rulfo o experiență traumatizantă din copilărie, cînd rămîne orfan de ambii părinți, uciși în împrejurări violente. Tematica din povestiri – călătoria, iubirea, căutarea, identitatea, actul justițiar, răzbunarea, moartea – revine într-o nouă abordare, contextualizate și resemantizate în Pedro Páramo, roman contrapunctic, dialogic și coral, cu o narațiune secvențială și salturi în timp, alternînd viziunea realistă și realismul magic, prezentul și trecutul, protagoniștii (Juan Preciado, fiul și Pedro Páramo, tatăl).
Debutul romanului pare a ne situa în limitele realității, cu o temă nu lipsită de ecouri universale și conotații multiple. Călătoria fiului (Juan Preciado) în căutarea tatălui (Pedro Páramo) are dublă semantizare, ca datorie sacră, de îndeplinire a promisiunii făcute mamei în clipa morții și totodată acțiune justițiară, de recuperare a identității. Dar ajuns în satul Comala, ținta călătoriei sale, Juan Preciado află mai întîi că tatăl său murise și apoi descoperă treptat un ținut și o lume cu totul diferite de meleagurile idealizate în relatările mamei, a cărei voce îi revine mereu în memorie. Departe de a fi paradisiace, acestea sunt mai curînd un infern. Aspectul exterior al caselor, aparițiile fulgurante și ciudate ale locuitorilor, făpturi umane cu nume și atitudini stranii, murmurul vocilor și spusele lor relatînd istorii din vremea în care o cunoscuseră pe mama sa, toate acestea configurează un lăcaș straniu, mai curînd tărîm al morții. Pentru Juan Preciado, statutul personajelor care se perindă mereu neliniștite în aparițiile lor neliniștitoare devine tot mai incert, situat între viață și moarte. Presupusul sat, cu ecourile, sunetele și tăcerea lui, îi creează protagonistului vedenii și confuzie. „Dumneata ești vie, Damiana? –se întreabă el –. Credeam că femeia aceea era nebună. N-am mai crezut apoi nimic. M-am simțit într-o lume îndepărtată și m-am lăsat sorbit de ea.“
Rezonanțele mitice și ambianța magică, împletirea fantasticului cu stranietatea, concură la crearea toposului mitic Comala, devenit paradigmatic în literatura latino-americană și universală, alături de Macondo al lui García Márquez și Santa María a lui Juan Carlos Onetti, din romanul El astillero2. Fantome, umbre, șoapte, murmure, voci care cu greu se percep sau nu se aud, aparținînd unei umanități în derivă, cu statut incert, suspendată între viață și moarte, constituie o imagine vizionară care generează întrebări și neliniște privind posibilele ipostaze ale omenirii în cea mai stringentă actualitate și în viitorul apropiat.
Succesul internațional al operei lui Juan Rulfo, evaluată ca fiind fundamentală pentru literatura hispano-americană modernă, a fost urmat de neașteptata și iremediabila tăcere editorială a autorului pentru tot restul vieții sale. Comentată printre alții și de scriitorul catalan Enrique Vila- Matas, în ingeniosul său roman, Bartleby y compañía, publicat în 20063, agrafia sporește faima lui Juan Rulfo. Inconfundabila voce a scriitorului amuțise, dar rămînea privirea fotografului. Cu personalitatea sa dificilă, enigmatic, surprinzător, interiorizat, retras și complicat, autorul lui Pedro Páramo se refugiază în frecvente călătorii prin ținutul natal, însoțit de aparatul de fotografiat și se rezumă la publicarea cărților de antopologie pentru Institutul Indigenist unde lucrează. Înclinat spre fabulări, nu și confesiuni, se învăluie în mister, este rareori dispus să acorde interviuri sau să facă dezvăluiri în legătură cu propria persoană, biografia ori proiectele literare, asupra cărora pune un văl de ceață, precum cel din ficțiunile sale. După ce a dat voce personajelor, se creează pe sine ca protagonist al unui mit de fabricație proprie, în care amestecă realitatea și fantezia sau oferă date false privind unele etape și aspecte ale vieții sale, inclusiv data reală a zilei sale de naștere. Astfel de dificultăți par însă a fi stimulat curiozitatea publicului și interesul cercetătorilor, avînd în vedere numărul apreciabil de biografii apărute antum și postum, fără a fi adus pe deplin lumină asupra multor etape din viața scriitorului din Jalisco. Aceasta rămîne încă de explorat, ca și opera sa literară. O operă care, sub două titluri și în puține pagini, cuprinde, cum sugera prietenul său Augusto Monterroso în mult citata sa micropovestire, El zorro es más sabio (Vulpoiul e mai înțelept), o incomparabilă și irepetabilă perfecțiune. Iar aceasta stimulează, precum Don Quijote al lui Cervantes în borgesiana copie a lui Paul Ménard, mereu alte interpretări la fiecare nouă lectură. Pentru că semnificațiile inepuizabile conduc la o lectură infinită. „Ascultă Juan, știi ceva? – îi mărturisea scriitorul mexican Fernando del Paso prietenului său, în admirabila epistolă imaginară pe care i-o adresa în 1986 – m-am pus ieri să recitesc Pedro Páramo și Cîmpia în flăcări. Cărțile tale sunt subțiri ca tine, Juan, care ai fost întotdeauna cam pirpiriu. Dar încă o dată mi-am dat seama că nu le termini de citit niciodată.“ E bine spus, așadar, că triumful scriitorului peste timp este acela de a fi dăruit posterității sale, în puține pagini, o lectură infinită, care acoperă cele trei decenii de tăcere din viața și toate celelalte din posteritatea sa.

________________
1 Pedro Páramo, în românește de Marieta Pietreanu și Andrei Ionescu, Editura Univers, Colecția Meridiane, București, 1970; Pedro Páramo, Editura RAO, 2006, traducere de Ileana Scipione; Cîmpia în flăcări, traducere de Andrei Ionescu, editura RAO, 2006.
2 Șantierul fantomă, traducere de Ileana Scipione, Editura Nemira, 2006.
3Bartleby & Co, traducere de Ileana Scipione, Editura Rao, 2005.