Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Vocea intransigentului naţionale de Alex. Ştefănescu

Ce trebuia să se facă nu s-a făcut. Ce n-ar trebui să se facă se face. Aşa ar putea fi rezumată acţiunea de clarificare morală care a început acum optsprezece ani, după căderea co­munismului, şi care n-a dus până în prezent decât la o mărire şi la o instaurare pe termen lung a confuziei în societatea românească. Tonul a fost dat de modul grotesc în care s-a desfăşurat procesul soţilor Ceauşescu, mai impur din punct de vedere moral decât eventualul linşaj al celor doi într-un moment de furie dezlănţuită a mulţimii.
Iniţial, cei vinovaţi de dezastrul pe care l-a reprezentat comunismul pentru România au intrat în panică (unii dintre ei au şi stat ascunşi în sate sau s-au refugiat în străinătate), ceea ce dovedeşte că aveau sentimentul vinovăţiei şi, într-un fel, ar fi acceptat să fie judecaţi. În scurtă vreme, constatând că nu se întâmplă nimic, au revenit în spaţiul vieţii publice, ca politicieni sau oameni de afaceri, au distrus documentele care puteau fi folosite împotriva lor, au constituit reţele de sprijin reciproc, au trecut chiar la incriminarea şi persecutarea victimelor lor de altădată. Cu tehnici de dezinformare preluate de la fosta Securitate şi de la KGB, au manevrat opinia publică, prezentându-i de exemplu ca moşieri pe foştii deţinuţi politici şi ca salvatori ai ţării pe moşierii apăruţi peste noapte din rândul demnitarilor comunişti şi al lucrătorilor poliţiei politice.
Nu s-a organizat niciodată un proces al comunismului (s-a înregistrat doar, recent, o condamnare simbolică a comunismului, care este mai bună decât nimic, dar care nu poate duce la o renaştere morală a societăţii noastre). Nu s-a organizat nici măcar un proces moral al comunismului, care să angajeze, fie şi pentru o perioadă scurtă, într-o dezbatere clarificatoare pe toţi cei capabili şi dispuşi să gândească.
În schimb au apărut indivizi agresivi şi zgomotoşi care s-au specializat în acuzarea la scenă deschisă a unor personalităţi de colaborare cu autorităţile comuniste. Aceste rechizitorii satisfac de obicei plăcerea secretă şi josnică a mediocrilor (participanţi la ritual ca acuzatori sau spectatori) de a-i deposeda de prestigiu pe oamenii de valoare.
Asemenea acte de vandalism sunt justificabile (istoric, nu şi moral) numai în cazul unor revoluţii, care scapă la un moment dat de sub controlul oamenilor. Dar ele nu au nici o justificare, de nici un fel, în perioade de calm social, de funcţionare firească a instituţiilor. Esenţa lor este aceea a unor mineriade.
Totul este defectuos şi reprobabil în manifestările acestor acuzatori particulari (care în unele cazuri au şi un fel de angajamente de mercenari). Este vorba, în primul rând, de calitatea lor umană. Unii dintre ei se erijează în foşti disidenţi, deşi în realitate nu sunt decât nişte inşi recalcitranţi, puşi pe scandal, care în orice regim ar fi intrat în conflict cu autorităţile. Alţii, fără să pretindă că au fost disidenţi, se poartă ca şi cum Dumnezeu însuşi le-ar fi încredinţat misiunea sacră de a da note la purtare semenilor lor. Dacă cineva le-ar studia viaţa particulară ar descoperi că îşi bat nevestele sau că îşi neglijează copiii sau că fac combinaţii financiare veroase sau că îşi trădează prietenii ca să obţină funcţii avantajoase şi aşa mai departe. Buna-cuviinţă ne opreşte să săvârşim asemenea indiscreţii. În schimb, ei, lipsiţi de bună-cuviinţă, dar şi de sentimentul responsabilităţii, de răbdare şi bunătate în înţelegerea oamenilor, se grăbesc să acuze fulminant diverse persoane, bazându-se pe zvonuri, pe informaţii inventate sau pe informaţii reale folosite tendenţios.
Altă problemă o constituie alegerea celor care urmează să fie puşi la zid. De obicei sunt preferaţi oamenii de valoare, care nu pot fi întrecuţi într-o competiţie cinstită, sau pur şi simplu personalităţile care se bucură de o anumită vizibilitate. Marii vinovaţi, ascunşi în mediocritatea lor profesională ca racii în mâl, scapă mereu de biciul pedepsitor al procurorilor improvizaţi. În consecinţă, aproape întreaga elită intelectuală şi ideea însăşi de elită tind să se discrediteze în ochii populaţiei.
Dar mai grav decât orice şi cu totul intolerabil este faptul că procesul moral al comunismului este reprezentat, caricatural şi periculos, de aceste acţiuni punitive individuale, capricioase, lipsite de criterii şi declanşate adeseori de invidii sumbre, de complexe de inferioritate şi impulsuri viscerale. Vocea stridentă a ratatului cu veleităţi de justiţiar este terifiantă, ca un semnal al întoarcerii la sălbăticie, la "justiţia" spontană, practicată în junglă. Când are o anumită solemnitate, ea devine ridicolă, în genul discursurilor patriotarde şi moralizatoare ale lui Rică Venturiano. Dar, devenind ridicolă, nu devine şi amuzantă. Evaluarea morală a membrilor unei societăţi o pot face numai instituţiile, care au criterii şi acţionează sistematic. Putem considera că printre instituţii se numără, la figurat vorbind, şi opinia publică. Dar acţiunile individuale ale unor persoane vindicative nu trebuie acceptate pentru că sunt de un subiectivism deşănţat şi înseamnă o renunţare la achiziţiile civilizaţiei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara