Înapoi la pagina curenta

Cartea Românească:
Vântul în plete de Daniel Cristea-Enache


Un adevărat desant de prieteni, compus din Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi Marcel Tolcea, s-a ocupat de îngrijirea volumului Eu însumi de Ion Monoran: poet dispărut la patruzeci de ani, în decembrie 1993, cu puţin înainte de apariţia primei sale cărţi. După trei luştri de la acest debut editorial postum, recuperarea este pândită de un risc dublu: al amiciţiei neselective şi al co­memorării pioase, non-critice.

Nemaicitind nimic, până de curând, din versurile publicate sau nepublicate ale lui Ion Monoran, surpriza descoperirii unui poet pe cât de original, pe atât de proaspăt a fost una considerabilă. Nici una dintre pa­ginile volumului de faţă (având un cuprins eterogen, unele variante tatonante şi câteva secvenţe experi­men­tale) nu datează, deşi ele îl reproiectează pe Marcel Tol­cea "un­deva pe bordura umedă a anilor '70"... Contează mai puţin că, pe vremea aceea, poetul deja format frec­venta cenaclurile timişorene, după ce fusese exma­triculat din liceu şi trimis într-o unitate de muncă; în timp ce viitorul critic abia făcuse ochi. Im­portant este că poeme scrise cu patru decenii în urmă se desprind aproape complet de momentul redactării lor, livrându-se fără atele contextuale unui cititor din altă epocă socială şi literară.

Grupând texte inedite şi distribuindu-le în trei secţiuni omogene în interior şi cu diferenţe notabile între ele, Eu însumi e o antologie "arheologică", prin care etapele poeziei se regăsesc în vârstele omului care o scrie. Biografia impregnează de la bun început o operă în mişcare, opusă, cu obrăznicie programatică, producţiei patriotarde de după Tezele din iulie 1971; şi lirismului călduţ, convenabil. Prima ţintă o constituie Daciada culturală, Cântarea României lăţită în repertoriul "artistic" al epocii: "Bună ziua, poezie românească ar trebui să-ţi spun/ dar până una alta trebuie să mă resemnez la un bună seara./ Dar dacă vreţi să fiu optimist faceţi două ture de/ coniac şi-am să te laaaaud şi-am să te laaaaud.../ Să nu-mi spuneţi mie cuc dacă fraţii mei papagalii/ n-au să mă imite după ce oi scrie un ditamai poem cu rimă/ garnisit cu vreo trei-patru nume/ de voievozi, cu ţara mea de dor/ cu niscaiva lanuri de grâu/ după care voi jubila/ cu strămoşii noştri daci care în frunte cu Partidul i-au învins/ pe romani să contribui şi eu cu ceva la/ formarea omului nou, bogdaproste". A doua este madam Liric, ironizată crunt, în maniera de tinereţe a lui Geo Dumitrescu: "Madam Liric ah madam Liric/ la gară priviţi pe fereastră/ lăptarul tocmai cară la gară/ geamantanele cu cocori ale toamnei.// Cred că am să îmi aprind o mărăşască, madam,/ cu nasul roşu de pricolici/ încercând să observe ce se întâmplă/ dincolo de azurul transparentei dumneavoastră rochii cu buline// Şi totuşi cât de profund suspinaţi, madam, în aceste versuri/ în care prin chestii cu curcubeul/ poemul aproape că explodează de optimism în final.// Sunteţi de-a dreptul nemuritoare, madam.// Ascultaţi-mă pe mine/ de-a dreptul nemuritoare deîndată ce voi termina de scris/ aceste rânduri".

Fronda juvenilă se resoarbe într-o atitudine de poet angajat; dar nu în sensul culturii oficiale, ci tocmai împotriva direcţiei. Sunt un băiat furtunos, sună un titlu de poem asumat polemic, etalându-şi aproape revolta. "Pumnii mei au chef de bătaie", ne anunţă tânărul autor care ar fi trebuit domesticit în armată, la săpat de şanţuri; dar n-a fost să fie... "Acolo în armată - rememorează episoadele Ion Monoran într-un text autobiografic din finalul volumului - cred că au început să mă nemulţumească metafora şi sofisticările de orice fel". Pe un anumit interval, poetul se află la o intersecţie de stiluri, orientări, filiaţii şi prospecţiuni artistice. Fiul unei femei de serviciu şi al unui ceferist îi descoperă în adolescenţă pe Trakl, Rilke, Celan şi e puternic marcat de expresionism. Îi place şi Labiş, evocat în mai multe rânduri, ca o excepţie de la proletcultismul pustiitor; nu mai puţin, Eminescu, la care se întoarce des, inclusiv sub forma dialogului imaginar. Un poem este compus în stilul lui Mircea Dinescu, altele conţin asocieri insolite, frapante, în linia lui Ilarie Voronca.

În acest evantai de direcţii şi influenţe, tânărul cu "vântul în plete" şi cu pumnii ridicaţi propune monodersilismul: şcoală poetică nouă, avându-i ca profesori şi elevi, deopotrivă, pe el, Ion Monoran (mono), Adrian Derlea (der) şi Mircea Bârsilă (sil). Mai în glumă, mai în serios, primul dintre ei ajunge la ceea ce va fi obsesia structurantă a creaţiei sale: "adevărul personal îndurat", cuvântul, versul, strofa capabile să spună lucrurilor pe nume. Realitatea înconjurătoare pătrunde, prin biografie, în bibliografia lui Ion Monoran, în însuşi modul de constituire şi în combustia poeziei sale. Dragostea, ca sentiment "privat", toamna, ca peisaj melancolizant, şi esteticul, ca refugiu supraînălţat într-o lume sordidă, sunt abandonate fără mari regrete, în favoarea unei rezonanţe etice a discursului poetic: "Pur şi simplu aş vrea să scriu despre/ alţii, despre cuvintele care de multe ori/ se simt obligate să spună lucrurilor pe nume/ şi asta pentru că în unele cazuri nu-i totul adevărat într-un adevăr/ şi asta pentru că niciodată nu-i destul adevăr într-un adevăr". Astfel că mizeriile şi constrângerile vieţii vor da consistenţă şi gestică unei poezii veritabile, rareori previzibilă, adeseori surprinzătoare. Textele din Eu însumi se impun fie la modul impetuos, iconoclast, de-a dreptul insolent (mai ales în prima secţiune a volumului), fie, dimpotrivă, prin explorarea marginilor unei Singurătăţi esenţiale; fie prin autodefinire (artele poetice abundă), fie prin "călătoriile în afara eului". De oriunde ar porni, autorul ajunge la acelaşi adevăr încorporat scrisului, în regim de intensitate vizionară sau de înţelepciune stoică. Două exemple: "Poezia mea are nevoie de forţa unui taur ca să se impună/ ca şi cum apucând un taur de coarne acesta ar începe să scrie cu ele./ Poemele mele cer să fie scrise cu lopeţile şi târnăcoapele/ cu care în armată săpam gropi şi canale în decembrie/ dezbrăcat până la brâu şi n-aveam nici pe dracu./ În zadar aş încerca să scriu despre viori sau păsări exotice/ pe care nu le-am ţinut în mâini niciodată./ (...) Am să scriu despre strunguri dacă am fost învăţat să lucrez pe strunguri/ sau despre cazanele cu abur dacă prin asta câştig pâinea anilor mei de tinereţe/ tot aşa cum o felie de pâine nu este doar o felie de pâine/ nici braţele nişte simple braţe cu care să tragi cămaşa pe tine/ sau să mănânci îngheţată./ Şi chiar dacă versurile mele nu sunt decât nişte mănuşi/ de care mă servesc numai atunci când mi se face frig/ poemele mele sunt călătorii ale sufletului de foarte departe/ despre care oricine altcineva n-ar avea nimic de spus."; "În toate poemele mele/ sunt un băiat de şapte ani// care abia învaţă să taie pâinea/ cu cuţitul// viaţa a pătruns în mine/ o dată cu versul// poemele mele sunt ochii lui// gălăgioase/ şi/ albe// cenuşa după ce am ucis poezia// civilizaţia/ murdăria/ singurătatea// în care va trebui şi eu să dispar// altfel le-ar putea scrie/ oricine.".

Cu patru ani înainte de a muri, în decembrie 1989, Ion Monoran a oprit tramvaiele la Timişoara, în ceea ce avea să fie începutul Revoluţiei. Ai zice că acest poet adevărat şi-a dorit atât de mult, încât până la urmă a reuşit, să-şi pună literatura în aplicare.