Numărul curent: 42

Literatură:
Vladimir Streinu şi proza românească de Al. Săndulescu


S-a spus, şi poate nu fără dreptate, că Vladimir Streinu s-a impus în primul rând ca un critic prin excelenţă al poeziei. Studiile şi articolele sale despre Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, V. Voiculescu, Al. Philipide rămân piese de referinţă. În acelaşi timp, s-a minimalizat preocuparea sa, nu mai puţin importantă, de “mişcarea prozei” şi mai ales de roman, de tipologia romanului, spre a nu mai aminti dările lui de seamă privindu-i pe unii dintre cei mai mari şi semnificativi prozatori, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu, V. Voiculescu, şi monografiile consacrate lui Ion Creangă şi Calistrat Hogaş. Autorul Paginilor de critică literară a urmărit îndeaproape, ca un cronicar ce a fost, evoluţia unor mai vechi scriitori, ca N. Iorga, I. Al. Brătescu-Voineşti, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, Ion Petrovici, dar şi cărţile recent apărute de la Felix Aderca şi Emanoil Bucuţa la Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Anton Hoban, I. Peltz, de la Dinu Nicodin şi Teodor Scorţescu la Octav Şuluţiu, la Radu Tudoran şi mai aproape de noi, la Marin Preda şi D. R. Popescu. Şi încă nu i-am amintit pe toţi câţi au avut privilegiul de a fi comentaţi de Vladimir Streinu.

Sigur că textele, aş zice capitole, sunt mai întâi studiile lui de sinteză, din păcate, rămase cam în umbră, în comparaţie cu cele privind poezia. Astfel, în cel intitulat Romanul roman, criticul constată că literatura noastră se găseşte pe calea maturizării după afirmarea ca romancier a lui Liviu Rebreanu. Curând, are loc o “lirizare a epicii”, o “lirizare a ideilor”, specifice “romanului analitic sau subiectiv”, în perioada interbelică acesta fiind considerat superior celui epic. Vladimir Streinu distinge între epicul pur, mai exact, romanul de acţiune în care “evenimentele, gonite trepidant, nu au răgazul să se întemeieze psihologic” şi romanul modern, unde autorul “ţine în loc năvala faptelor prin felul acesta de dispozitiv au relenti al analizei.” Odată cu Proust, romancierul intercalează în opera sa eseul, nu se mai mulţumeşte cu expunerea stărilor de conştiinţă, ci le aprofundează printr-o dezbatere ideatică. “Introspecţia, notează criticul, ca metodă psihologică, ia locul intuiţiei ca mijloc artistic”, astfel încât citim “adevărate autobiografii”. Parcă pe urmele lui Ibrăileanu, Vladimir Streinu vede lucrurile echilibrat, ambele formule având îndreptăţire într-o construcţie armonioasă. Comentatorul “va observa frumuseţea «etern actuală» a romanului roman (de acţiune, n.m.), dreapta cumpănire adică în sinteza creaţiei, a dinamicii interioare cu aceea exterioară”.

Într-adevăr, evoluează mijloacele de investigaţie ale prozei, dar în acelaşi timp, în strânsă conexiune, şi stilul (Note despre stil). Mai întâi, acela al criticilor. “Sinceritatea”, “naturaleţea”, “adevărul” devin “autenticitate”, “unitatea-organicitate”. Vechea terminologie critică s-a perimat. Şi combătând o mai veche prejudecată, Streinu aruncă o privire asupra romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu, unde “stilul suferă în fiecare pagină”. Ea “scrie incorect, fără stil, şi totuşi criticul se vede silit a-l lăuda... în aceeaşi măsură cu, de pildă, simţul preciziei analitice, atât îl serveşte de bine să pătrundă în miezul glorios al operei”. Stilul e o expresie a epocii: “Din Filimon şi chiar H. P.-Bengescu se va putea afla totdeauna cum trăia, dar şi cum vorbea «protipendada» Bucureştiului de la 1820 sau la haute volé de la 1935”. Se referă la oralitatea urbană a mai tuturor personajelor. “Aşadar, conchdie Vladimir Streinu, exactitatea psihologică este numele adevărat al incorectitudinii scrisului Hortensiei Papadat-Bengescu”. Stilul ei serveşte “materia degradată, insană şi respingătoare” a operei.

La remanierea vechiului vocabular critic a contribuit în mare măsură şi Camil Petrescu; el a impus, cum se ştie, termenii de “autenticitate” şi “anticalofilie”. Autorul Ultimei nopţi de dragoste... crede că “talentul nu trebuie să existe ca preocupare” şi că “stilul frumos e opus artei”. Ideea venea de la A. Gide; la el “instinctul expresivităţii pe care-l respinge apare totuşi şi în frază”. Nu mai puţin la Camil Petrescu, adăugăm noi.

Pornind de aici, Vladimir Streinu marchează deosebirea între stil şi stilistică, între scriitorul care “scrie numai cu preocuparea de a fixa tipuri de oameni şi face stil fără să vrea” şi cel care “lustruieşte cuvintele, împodobeşte frazele cu adaosuri din afară, le cultivă, le grădinăreşte şi face stilistică”. Marii scriitori, ca Balzac, Dickens, Tolstoi n-au fost stilişti la fel de faimoşi.

Un alt studiu fundamental, inclus în culegerea de faţă, este Tipologia literară. Observând cu acuitate literatura română, dar şi pe cea universală, Vladimir Streinu procedează la o interesantă şi sugestivă clasificare tipologică: ambiţiosul, arivistul, eroul tenace cu o energie neînfrântă în acelaşi scop al parvenirii, omul fără voinţă, apaticul, sentimentalul pasional, cerebralul. Demonstraţia criticului apelează la numeroase exemple bine individualizate şi caracterizate cu fineţe, mereu atent la nuanţe, ca şi la înrudiri. Aşa, Mihai Aspru din Donna Alba e “un Julien Sorel din Le Rouge et le Noire”. Împreună cu Andrei Pietraru din Suflete tari de Camil Petrescu, el reprezintă acelaşi tip de umanitate. Amândoi sunt dominaţi de eros, însă el nu se constituie ca singura trăsătură. Iată portretul interior al lui Mihai Aspru: “E voluntar, inteligent, stăruitor, susceptibil, e mândru şi egoist, pare însufleţit câteodată numai de gândul parvenirii, dar obsesia erotică e totuşi resortul principal”. Cu totul alt fel îi apare Tănase Scatiu, “omul-căpuşă, care se umflă pe măsură ce victima se sleieşte de putere” şi mai ales Dinu Păturică, având un relief mult mai accentuat. Acesta pare pus în mişcare de un suflu demonic, “spurcă tot ce întâlneşte”, se gudură slugarnic, înşeală, fură, îşi trădează stăpânul şi cauza naţională, numai spre a se pune bine cu noua putere. “Cum viaţa lui se înfiripă ca a mucegaiului pe descompunerea altor vieţi – notează în continuare criticul – Dinu Păturică semnifică alt tipar omenesc, ca şi Scatiu, dar cu totul deosebit de acela al orgolioşilor Sorel, Pietraru şi Aspru, deşi lipit de al lor”. Eroul lui Filimon se găseşte mai aproape de Gore Pirgu, “stârpitura morală din Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale, iasma putreziciunii şi fatalitatea Crailor”. Portretul lui de o mare plasticitate ni se impune ca unul dintre cele mai reuşite din câte a conturat Vladimir Streinu în studiul pe care-l discutăm: “Atâta cumul de viciu, sminteală şi boală, nu găsim nici în cele mai cumplite pagini ale lui Dostoievski, deşi către acesta ni se îndreaptă gândul, închizând Craii de Curtea-Veche”. Şi urmează strângerea într-un mănunchi a particularităţilor definitorii ale noului şi dezgustătorului tip, stabilindu-se şi asemănările lui cu cei de mai înainte, fără însă a-i confunda: “Gore Pirgu, Tănase Scatiu, Dinu Păturică, Lukian Timofeievici Lebedev (din Idiotul, n.m.) constituie una din acele serii omeneşti despre care am vorbit. Este tiparul omenesc al turpitudinii, care se află lipit de acela al parvenirii plebeului incult, după cum acesta e vecin la rândul lui cu al celeilalte parveniri – a plebeului cult”.

Spre a fixa şi mai exact profilul lui Ion al Glanetaşului, expresie a ascensiunii materiale ţărăneşti, însufleţit de o mare voinţă şi energie, Vladimir Streinu simte nevoia să se raporteze la personaje ale lui Balzac, Zola şi Reymont. Tipul opus (ca într-un diptic) este al eroului caracterizat prin moleşirea energiei vitale, al apaticului, care-l aminteşte pe Oblomov al lui Goncearov. Multitudinea de exemple trimite la nuvelele şi romanele lui Duiliu Zamfirescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Hortensia P. Bengescu, Mateiu Caragiale şi

E. Lovinescu. Oprindu-se la Bizu, eroul romanului cu acelaşi nume, criticul bagă de seamă că lui, ca şi întregii serii, “îi lipseşte vertebraţia voinţei”, “este un infirm moral din naştere”. Filiaţia şi asociaţiile comparatiste urcă până la Oberman, eroul lui Sénancour, la René al lui Chateaubriand şi până la Hamlet, cu toţii croiţi pe acelaşi tipar. În continuare, Vladimir Streinu se referă la tipul pasional (Werther) din care descind Adolphe al lui Benjamin Constant, şi la noi, mult mai târziu, doctorul Codrescu din Adela lui Ibrăileanu şi de tipul intelectual, ilustrat de A. France, Rémy de Gourmont, Valéry, Huxley. Aceşti eroi cerebrali sunt văduviţi de erotism, “secătuiţi în puterea de a trăi cum trăiesc oamenii de rând”, alcătuind “o elită de infirmi, fiind vecini sufleteşti, în parte, ai lui Hamlet şi cu deosebire ai preaînvăţatului Faust înainte de întinerire”.

Ideile dintr-un asemenea studiu savant şi plin de nuanţe, oferindu-ne definiţii cât mai exacte şi, în orice caz, sugestive, ale tipologiei literare, precum şi din citatele Romanul roman şi Note despre stil se regăsesc în bună măsură în cronicile lui Vladimir Streinu, confirmându-i, dacă nu cumva orientându-i punctele de vedere şi judecăţile de valoare. Astfel, despre N. Iorga, “fire eruptivă şi vulcanică”, în care vede “cel mai complex suflet al nostru de azi”, afirmă că este “singurul dintre naţionaliştii noştri, care atinge patetismul eminescian al ideii de naţiune”. Şi: “De când scrie el, limba noastră a fost trecută prin cuptoare de simţiri, care au făcut-o să sfârâie şi să frigă”. Această inspirată metaforă spune aproape totul despre marele memorialist, cel din Oameni care am fost. În romanul Adela al lui G. Ibrăileanu, criticul identifică o variantă narativă a cugetărilor cuprinse în volumul Privind viaţa, o disimulare romantică, doctorul Codrescu fiind un erou wertherian; îl impresionează autoanaliza plină de delicateţe a sentimentului platonician şi “poezia cu foşnete şi mătăsuri”, simbolizând însăşi feminitatea. Foarte curios. Vladimir Streinu, un adept al modernităţii, apreciază “literatura cuviincioasă”, eticismul nuvelisticii lui I. Al. Brătescu-Voineşti considerat “un mare povestitor” (?!). Acest articol, precum şi cel despre

C-tin Kiriţescu, eternul secretar general moralist al Ministerului Instrucţiunii, par să fie o concesie de gust care venea din partea profesorului de liceu Nicolae Iordache.

Dar criticul îşi concentrează atenţia către prozatorii de primul rang. Mihail Sadoveanu i se relevă ca un fabulos talent”, unitatea operei lui fiind perfectă. Scriitorul este mai interesat de colectivitate şi mai puţin de drama individuală. De aici, clasicismul său pe care de obicei critica îl prezintă ca pe un romantic. Trecând peste tardivele şi tristele alegaţii conformist-conjuncturale despre romanul realist-socialist Mitrea Cocor (le va rosti şi despre Un om între oameni de Camil Petrescu, şi despre Marin Preda), merită a fi reţinute (spaţiul nu ne-o permite) câteva citate profund semnificative şi substanţiale, exprimând efectiv admiraţia criticului faţă de marele scriitor. Să reţin doar pe acela, în care, comparat cu Eminescu, i se reliefează dimensiunea poetică şi caracterul specific naţional: “Ei sunt, unul în versuri, altul în proză, cei mai cuprinzători poeţi ai literaturii noastre”... “Căci Eminescu şi Sadoveanu sunt laturile cele mai lungi ale tradiţiei noastre literare”.

Despre Hortensia Papadat-Bengescu, Vladimir Streinu a înscris observaţii esenţiale în studiul Note despre stil şi nu revin asupra lor. El a recenzat romanele Rădăcini şi Logodnicul, accentul căzând mereu pe forţa analitică a autoarei, pe îndrăzneala ei în sondarea psihologiilor celor mai obscure: “Niciodată un condei românesc n-a înţepat colţuri sufleteşti mai ferite de lumina inteligenţei, mai întunecate şi totodată mai vii”. În Logodnicul, ca expresie a morbidităţii şi a unei “cumplite violenţe morale”, ajunge să identifice un adevărat paradox pe care-şi întemeiază cam exagerata apreciere: “Căci în definitiv, cine a mai scris la noi un roman ca Logdnicul, atât de imoral fără a fi revoltător, atât de neconstruit, fără să fie haotic, şi cu fiinţe omeneşti atât de neunitare şi totuşi vii?” La Rebreanu despre care mai venise vorba în Romanul roman, ca şi în Tipologia literară, Vladimir Streinu remarcă marea varietate a formelor, permanenta ambiţie de a se înnoi, ceea ce îl apropia de Balzac. Spre deosebire de majoritatea comentatorilor, el socoteşte Amândoi, drept unul dintre cele mai subtile romane prin caracterul său detectiv, dar şi prin satirizarea acestei formule.

Ne amintim cu ce admirabil simţ al plasticităţii l-a caracterizat pe josnicul parvenit Pirgu. Acele consideraţii păreau desprinse dintr-un context mai larg şi acesta îl reprezintă chiar cronica despre Craii de Curtea-Veche. Mateiu Caragiale i se înfăţişează lui Vladimir Streinu, “ca cel mai bizar scriitor român”, individualizându-se prin “imaginaţia somptuoasă, gustul pentru bogăţia decorativă, viziunea decadenţei măreţe”. Criticul surprinde cu fineţe profilul original, singular în literatura română al eroilor (Pantazi şi Paşadia) care “transportă într-un mediu social vătămat o anume subţirime, fiind adică desfrânaţi fără trivialitate şi nesăţioşi de spurcăciune, fără a fi vulgari... măsura degradării le este seniorială, dezgustul – măreţ”. Sunt propoziţii de o deosebită pregnanţă”.

Vladimir Streinu a fost receptiv nu numai la poezia lui Arghezi, dar şi la proza lui. A scris despre Cimitirul Buna Vestire, Ce-ai cu mine, vântule?, Manual de morală practică, notând că de fiecare dată autorul rămâne în esenţă poet, unda lirică prelungindu-se în fantastic, şi că dimensiunea cosmică a poeziei argheziene se află în aceste poeme în proză (Ce-ai cu mine, vântule?). Nu este ignorat, bineînţeles, pamfletarul, în textele veninoase ale căruia “cuvântul ustură şi viziunea schilodeşte”.

Atenţia criticului s-a îndreptat şi către “noua generaţie”, Mircea Eliade, cu Nuntă în cer, Octav Şuluţiu, cu Ambigen şi Mihail Sebstian, al cărui roman Accidentul mi se pare supraevaluat. Privirea lui a ţintit şi mai încoace, semnalând pe tinerii de atunci Sorana Gurian şi mai ales pe Radu Tudoran despre care spunea: “Suntem în faţa unui romancier deosebit de original şi a unui glorios început de carieră”.

Poate niciodată nu a scris Vladimir Streinu cu mai mare entuziasm ca despre Povestirile lui V. Voiculescu, în paginile cărora se bucură să remarce că “delirul cromatic se împerechează cu explozia de viaţă”. Superlativele se succed într-un fel de crescendo: “Sezon mort este astfel o capodoperă a prozei româneşti narative şi chiar a prozei narative universale”. De asemeni, Pescarul Amin, Lostriţa, Ciorbă de bolovan, Căprioara din vis. Lor “nu le lipseşte... decât o bună traducere în limbile de mare circulaţie”. Criticul îl preţuia pe bună dreptate pe scriitorul care “a dat povestirii româneşti o altă vârstă”.

Vladimir Streinu a elogiat pe cei mai de seamă prozatori sau cel puţin remarcabili, dar a ştiut să şi critice (în sensul de a obiecta) şi chiar să respingă. Lui Ionel Teodoreanu îi reproşa lirismul de album (Fundacul Varlaamului), cu oricâte menajamente, maestrului său E. Lovinescu, deficienţa analizei psihologice şi caracterul livresc din romanele Mite şi Bălăuca şi chiar multele scene artificiale, “de placaj”. Eros în mănăstire de Damian Stănoiu reprezintă o greşeală grosolană contra gustului”, Ion Iovescu, numit în mod exagerat “un Creangă al Munteniei” de către mentorul “Sburătorului”, nu era decât autorul “unei compuneri pur şi simplu penibile.” Şi lista se mai poate prelungi.

Multe articole din această cuprinzătoare ediţie, alcătuită de George Muntean, sunt reproduse din cele cinci volume de Pagini de critică literară, primele două apărute în timpul vieţii autorului, celelalte postume, sub îngrijirea aceluiaşi devotat editor. Au fost incluse în sumar şi recenzii sau mici articole ocazionale, adunate din presă. Aş fi simţit nevoia să fie menţionată la fiecare data apariţiei, pentru că în felul acesta, ne vine mai greu să fixăm, istoric vorbind, prioritatea sau concomitenţa în epocă a unor importante idei ale criticului. Dar şi aşa, ediţia lui George Muntean este utilă, readucând în circulaţie mai complet pe Vladimir Streinu, în calitatea lui de comentator deopotrivă de avizat al prozei româneşti.