Am văzut recent spectacolul pus de regizoarea Ana Mărgineanu la Teatrul Foarte Mic. Se numeşte Vitamine, textul este scris de o tînără de douăzeci şi patru de ani, Vera Ion, este trecut prin dramAcum2, un fenomen interesant şi productiv în prima fază, pe care am urmărit-o atent, inventat de tinerii regizori şi profesorii lor de la U.N.A.T.C. Etapa a doua, oarecum nouă, are îndemnul semnificativ: "Trece-ţi graniţa! Depăşeşte-ţi limitele! Scrie un text dramatic din care să iasă un spectacol. Căutăm texte exportabile, agresive, adevărate, nesimţite, demente, implicate!"... Mă rog. Scenariul Verei Ion este lucrat şi prelucrat, probabil, cu toată trupa de realizatori, regizor, actori, scenograf, compozitor etc. Aşa cum se face peste tot cînd autorul este viu şi mobil şi se poate alătura echipei. Trebuie să spun din capul locului că, dincolo de amuzamentul uşurel şi punctual, în ceea ce mă priveşte, nu am plecat extrem de convinsă de experiment. Util, probabil, ca orice experiment.

Am urmărit-o pe Ana Mărgineanu din studenţia ei,

m-a atras ceva din fiinţa ei de creator tînăr şi neliniştit,

i-am admirat forţa, determinarea pe care o are, tenacitatea, dincolo de înfăţişarea ei gracilă, de un tip de sensibilitate ce poate să funcţioneze ca un obstacol în societatea noastră simpatică şi originală. În tot ce am văzut făcut de ea am găsit interes, o palpitaţie adevărată, profundă, am simţit că-i pasă, am descoperit spaţiul în care se mişcă, în care se conturează un stil, un profil de creator. Am mers pe mîna ei pînă la capăt la spectacolul 89.89... fierbinte după '89, de exemplu, m-a surprins plăcut vigoarea cu care a tăiat şi asamblat scenariul după piese ale unor dramaturgi contemporani, m-a emoţionat perspectiva ei faţă de istoria noastră comunistă ca şi felul în care a lucrat cu actorii, impulsul pe care i l-a dat lui Gheorghe Visu, de pildă, de a se elibera de nostalgia călătoriilor făcute în rolurile de altădată. Alcătuirea unui scenariu solid între comic şi dramatic, mereu pe muchie de cuţit, echilibristica făcută ca să se evite şabloanele din orice plan, lucrul amănunţit cu actorii, unul şi unul, ipostaze noi în care au apărut pe scenă, profunzimea gîndului şi a abordării lui, contrapunctul comic, să spunem, au funcţionat impecabil în 89.89....

Punctul nevralgic în Vitamine, care plasează şi spectacolul într-o zonă confuză, este textul. Subţirel. O demonstraţie naivă la nivelul scriiturii, la nivelul abordării poveştii, că bombardamentul televiziunii, şi nu doar, cu lucruri cel puţin îndoielnice este un tip de intoxicare al cărei grad de nocivitate este în creştere, că ispita derizoriului, a societăţii de consum este patologică, îmbolnăvirea minţilor şi sufletelor neţinînd cont de vîrste şi generaţii. Ce propune acest text ca problematică a prezentului imediat mă interesează. Inconsistenţa este în planul lui "cum". Nu

m-am dumirit de ce a ales Ana Mărgineanu această piesă sau scenariu, nu ştiu exact ce este. Mă interesează să văd cum freamătă o generaţie tînără, diferită de a mea, la ce se întîmplă, cît aplaudă, cît dispreţuieşte, cît este atracţie şi cît este dezgust faţă de agresivitatea, neobosită, a unei societăţi de consum, cum spuneam. Mă interesează să înţeleg cum funcţionează mecanismul tentanţiei, al seducţiei, al negării, cît atrage, cît respinge din ispita mai binelui. În lumea noastră în care se trăieşte superficial este întreţinută continuu iluzia că cineva, nu tu, nu Dumnezeu, îţi poate da mai mult, mai bine, că cineva din afară îţi poate aduce fericirea, într-o secundă, într-un platou de televiziune, că acolo cineva îţi poate rezolva viaţa. Schimbarea job-urilor fără să se ţină cont de pregătire, de specializare, înseamnă putere de adaptare. Eşti puternic, eşti cool, şi nicidecum slab. Vitaminele, toate, toate, te ţin în formă, tu nu trebuie să faci nimic, fac ele totul. Plasticul e mai bun ca lemnul, ca orice, dacă te-am convins, poţi să convingi şi tu pe alţii şi, nu azi, dar sigur poimîine, te îmbogăţeşti. Publicitatea comercializează şi ea, în doze mai mici, dar eficiente ca picătura chinezească, fericirea... Un atac permanent la fiinţă, la diversitate. Aneantizarea, uniformizarea, ale lor sînt vremurile! Cu alte cuvinte, tînăra autoare Vera Ion vrea să cuprindă totul în textul ei, necuprinsul însuşi. Să fie şi puţin psihologică povestea, şi puţin moralizatoare, şi cool, şi trendy etc. M-am gîndit de ce nu se scrie şi la noi ceva ca Plastilina lui Sigariov, atît de dureros, de acut de contemporană?...

Dincolo de glumiţele din piesă, de citatele din prezent pe care le poţi ori nu descifra ca spectator, nu toţi avem acelaşi background, nu sîntem în egală măsură toţi la curent cu toate reclamele sau emisiunile tv, cu muzica şi noile vedete, spectacolul este posibil în cele două ore datorită inventivităţii regizoarei Ana Mărgineanu. Care face ceva din aproape nimic. Care dă sens unor situaţii, unor replici, unor relaţii, care încarcă emoţional pe ici, pe colo. Şi datorită actorilor Maria Ploae şi Gheorghe Visu care joacă fără să apese pe pedale, cu farmec, cu umor, cu ironie şi chiar autoironie, cu detaşare, dînd măsura exactă întregii poveşti. Toate astea cumva şi în prelungirea afectivă a lui 89.89..., spectacol în care sînt doi dintre protagonişti. Dacă acolo interpretările sînt sensibil egale, aici, distanţa între Gheorghe Visu, Maria Ploae şi restul distribuţiei este considerabilă. În timp, experienţa şi vitaminele pot ajuta.