Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
vitalie ciobanu - „Ideea-forţă pentru Centenarul Unirii în Basarabia: vorbim limba română, suntem europeni, aparţinem civilizaţiei occidentale“ de Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu: A fost sau n-a fost unirea Basarabiei cu România în 1918? Cum a fost? Întreb aşa, fiindcă peste un moment istoric se depun, în timp, multe straturi – iar unele sunt de uitare...

Vitalie Ciobanu: Dacă n-ar fi fost Unirea cu România nu ai fi purtat acest dialog în limba română cu cineva din Basarabia, dragă Cristian. Cei 22 de ani de aflare a provinciei dintre Prut şi Nistru în componenţa României au fost hotărâtori pentru menţinerea identităţii româneşti a acestui teritoriu tranzacţionat de mai multe ori de-a lungul istoriei. Fără această perioadă Basarabia ar fi pierdut legătură cu România, ar fi devenit un fel de „Transprutie“, ţinând cont de tăvălugul rusificării: sovieticii au eliminat elitele intelectuale – elitele din toate breslele! –, prin asasinate şi deportări în Siberia, au organizat foametea din 1946-1947 şi colectivizarea forţată, iar după moartea lui Stalin s-au concentrat pe propagandă şi educaţie comunistă. De aceea popoarele colonizate de ruşi se curăţă atât de greu de „scoria“ sovietică. Memoria Regatului, noi, cei care nu l-am prins, am păstrat-o din poveştile părinţilor şi ale bunicilor, din cărţile ascunse, ferite de ochiul vigilent al mancurtului din preajma ta şi al iscoadei securiste. Faptul că după 1991 Basarabia şi-a descoperit identitatea românească, numărând în sondaje între 25% şi 30% de adepţi ai Unirii, se datorează exclusiv perioadei interbelice. Identitatea românească a Basarabiei n-a putut fi distrusă, dar se află în suferinţă.

C.P.: De ce a durat aşa de puţin?

V.C.: Din cauza celor două totalitarisme care au prins în menghine România Mare: nazismul şi comunismul. Am fost o naţiune înfrântă în cel de- Al Doilea Război Mondial, chiar dacă graţie gestului curajos al Regelui Mihai din 23 august 1944 ţara a fost salvată de o catastrofă totală. Înţelegerile de la Ialta au plasat România de partea nefericită a istoriei, iar Basarabia a fost reînglobată în imperiul ruso-sovietic, suportând o dublă împilare: politică şi naţională. Când „ne-am unit“ cu URSS, nu s-a organizat un referendum, nu am avut un vot democratic. Am fost trataţi ca o pradă de război a ocupantului sovietic şi aşa am rămas în bună măsură şi azi.

C.P.: Cine au fost, atunci, marii prieteni ai ideii unirii Basarabiei cu România în 1918 şi cine au fost marii adversari ai acesteia?

V.C.: Ştim că la 1918 ne-a surâs norocul. Am intrat în război abia în 1916, alegând să luptăm pentru Transilvania, nu pentru Basarabia, pentru ca în final să obţinem ambele teritorii plus Bucovina, Banatul şi Crişana. N-a fost vorba însă doar de norocul invocat de P.P. Carp. În Basarabia, la ceasul dezrobirii, al destrămării Imperiului Rus, am avut oameni politici cu viziune: au militat mai întâi pentru o formă de autonomie a provinciei în cadrul unei Rusii post-ţariste, ulterior, pe 2 decembrie 1917, au proclamat Republica Democratică Moldovenească şi, în final, la 28 martie 1918, Unirea cu Ţara-Mamă, România. E uşor, privind retrospectiv, să dăm un lustru eroizant şi inexorabil acestor fapte, dar să ne gândim puţin: atunci, oamenii aceia, deputaţii Sfatului Ţării, trăiau cu necunoscutul în faţă. Nu cunoşteau „legităţile istoriei“, s-au bazat doar pe puterea minţii lor, pe curaj şi, desigur, pe nişte împrejurări favorabile. Apoi Conferinţa de Pace şi Tratatul de la Versailles din 1919 ne-au recunoscut noile frontiere, iar cele 14 principii ale preşedintelui american Woodrow Wilson, care statuau dreptul popoarelor la autodeterminare, ne-au făcut dreptate. Duşmanul Unirii a rămas acelaşi – Rusia, care nu s-a împăcat niciodată cu „pierderea“ Basarabiei şi a hărţuit România în întreaga perioadă interbelică, infiltrând agenţi şi sabotori de peste Nistru, organizând acte teroriste şi tot felul de răzmeriţe, botezate de istoriografia sovietică „răscoale populare“, cum au fost cea de la Hotin (1919) şi cea de la Tatarbunar (1924).

C.P.: Cum a trecut în istorie unirea Basarabiei cu România? Care sunt, din unghiul tău de vedere, cele mai pregnante naraţiuni istorice despre acel moment?

V.C.: Împrejurările în care s-a înfăptuit Unirea Basarabiei cu România sunt consemnate în diverse surse istoriografice, viaţa acestei provincii în interiorul Regatului transpare şi în memoriile unor foşti deputaţi din Sfatul Ţării, în frunte cu Pan Halippa, adresate guvernului de la Bucureşti, care cereau ameliorări şi o administraţie mai eficientă. Există însemnări ale ofiţerilor români încartiruiţi în Basarabia. Ceea ce surprindeau ei, la 1918 şi mai târziu, era „bula de timp“ în care trăiau românii de aici, vocabularul lor arhaizant, o limbă de dinaintea anexării de la 1812, şi târguri rusificate. Explicabil. Moldova dintre Prut şi Nistru nu a participat la episoadele aurorale ale formării conştiinţei româneşti moderne: a absentat de la Unirea Principatelor, nu a trecut prin Războiul de Independenţă, nu a cunoscut prefacerile din perioada domniei lui Carol al II-lea… Dintre mărturiile literare asupra realităţilor provinciei i-aş cita pe Geo Bogza, cu Basarabia, Ţară de Pământşi pe Mihail Sadoveanu cu Drumuri basarabene – cărţi în care cei doi scriitori şi-au adunat notele de călătorie în acest ţinut după Marea Unire. Urme basarabene – dar mai puţine – întâlnim şi în literatura română postbelică. De pildă, romanul Din calidor. O copilărie basarabeană de Paul Goma sau Cel mai iubit dintre pământeni, unde o avem pe basarabeanca Matilda – soţia năbădăioasă a lui Victor Petrini. Tema Basarabiei, aşa cum se ştie, era un tabu în România comunistă şi viceversa: România nu exista în discursul public din Moldova sovietică. Pot spune că noi, basarabenii, am fost expulzaţi din ţara noastră, România, exact cum a fost expulzat Regele Mihai de comunişti. Românii nu au dorit restaurarea monarhiei după 1989, la fel cum basarabenii, mulţi dintre ei, n-au acceptat Unirea după dispariţia URSS din aceleaşi motive de educaţie defectuoasă şi istorie falsificată. A respins-o şi regimul Iliescu în 1991, când Unirea s-ar fi putut face (iată, norocul n-a mai fost de-ajuns!) şi când, de asemenea, l-am fi putut readuce pe Majestatea Sa pe tron. Mi se pare semnificativ acest paralelism. Prin unirea cu Basarabia şi restaurarea monarhiei am fi avut o altă forţă, un alt chip, o altă demnitate în Europa.

C.P.: Un focus aici: cât timp a dispărut din manualele de istorie această idee, acest moment istoric?

V.C.: În Basarabia postbelică evenimentele de la 1918 erau tratate ca o cotropire. S-au scris sumedenie de cărţi de istorie, teze de doctorat la Chişinău despre cum gemeau basarabenii sub jugul moşierilor români, s-au făcut filme despre lupta eroică a ilegaliştilor sovietici moldoveni împotriva României cotropitoare... Unele din aceste personaje şi-au regăsit oportun românitatea după 1991, devenind chiar fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională în anii 1989-1991. Să le concedem acest drept, şansa redempţiunii. O judecată corectă asupra istoriei trece prin discernământ şi poate prin empatie (dacă nu şi simpatie). Să imaginezi o rezistenţă intelectuală în Basarabia după război era practic imposibil, e drept că şi colaboraţionismul ar fi putut fi mai mic... S-a rezistat individual prin lecturi, prin bătălia surdă pentru menţinerea limbii române în instituţiile de stat şi aş pomeni aici nu doar contribuţia scriitorilor, a oamenilor de cultură, dar şi a unor savanţi. Două nume: profesorul Nicolae Testemiţanu, într-o vreme ministru al Sănătăţii, şi profesorul academician Vasile Anestiade, care în postura lor de rectori ai Universităţii de Medicină din Chişinău au salvat această instituţie de rusificare, militând pentru reintroducerea predării în limba română.

C.P.: Punctual, te invit la un moment deopotrivă personal şi retrospectiv (poate chiar tuşat afectiv): cum ai învăţat în comunism despre 1918-Basarabia- România? Ce îţi aminteşti foarte pregnant din tribulaţiile acelei epoci?

V.C.: La şcoală am învăţat că România a ocupat mişeleşte Basarabia, profitând de slăbiciunile temporare ale Rusiei sovietice. Îmi amintesc muştruluiala de la facultate, fojgăiala securiştilor în grupele studenţeşti şi drumurile pe care le făceam cu trenul la Odessa, Kiev sau Moscova, de unde veneam cu cărţi româneşti – ele se vindeau în librăriile „Drujba“, consacrate literaturilor din „ţărilor frăţeşti“, comuniste. Aveam şi la Chişinău o asemenea librărie, chiftind de cărţi în vietnameză, chineză, coreeană… Noi ne-am format o cultură şi o simţire românească în pofida a ceea ce voia regimul să facă din noi. Eu, unul, am învăţat de timpuriu să deosebesc propaganda oficială de „adevărurile de acasă“. Am avut norocul unei biblioteci părinteşti bogate în carte românească, pe care tata – profesor de limbă şi literatură română („moldovenească“ se numea pe atunci, scrisă în chirilică) – şi-o adunase în anii scurtei liberalizări hruşcioviste, şi colecţiile de reviste – „Arici Pogonici“, pentru cei mici, şi „Gazeta literară“, la care era abonat, după care aceste publicaţii au fost interzise în perioada când Ceauşescu se dădea „independent“ faţă de Moscova, fără ca basarabenii să aibă de câştigat ceva din „burzuluiala“ asta a lui. Dimpotrivă, la noi represiunea s-a înteţit. Regimul vâna „naţionalişti“ peste tot: în şcoală, în instituţii şi întreprinderi de stat, în spitale. Zburai din Universitate doar pentru că te prindeau că ai pus flori la statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău. Azi toţi românofobii se înghesuie la soclul domnitorului, din care au făcut un fel de „proto-părinte al statalităţii moldoveneşti“, ostile României. Fenomenul acesta trebuie să-i sune cunoscut lui Lucian Boia: istoria aservită unor interese politice din prezent.

C.P.: Ce anume crezi tu că oferă bun / preţios faptul de a fi cunoscut, nemijlocit, comunismul în raport cu această temă – a unirii Basarabiei cu România?

V.C.: Singurul folos pe care mi l-a oferit această experienţă, vorbesc de comunism în general, e că pot depune mărturie despre „feţele Răului“ în cunoştinţă de cauză. Atât.

C.P.: Cum este această idee – a unirii – regulatoare / ordonatoare pentru spaţiul public din Republica Moldova? Cum ordonează ea diferitele discursuri?

V.C.: În mod diferit. Aş face o comparaţie cu obiectivul integrării europene. Din 2009 încoace, de când avem la putere partide declarat proeuropene, opţiunea pro-Vest a intrat în picaj la noi, în schimb s-au înmulţit simpatizanţii Estului. Explicaţia e simplă: Moldova a sărăcit, s-a afundat în corupţie, defilând sub steaguri europene, fără ca Europa, bineînţeles, să aibă vreo vină pentru acest derapaj. Dodon şi proruşii lui speculează problemele actuale pentru a promova alternativa rusă, modelul de „mână forte“ al lui Putin, şi conduc detaşat în sondaje. Vom avea un an, 2018, cu alegeri parlamentare foarte dificile în Republica Moldova. Guvernării îi convine „sperietoarea Dodon“, pentru că poate mai uşor şantaja Occidentul: „mai lăsaţi-o cu rigorile, cu standardele voastre enervante, nu vedeţi, suntem singurii voştri parteneri reali, singura alternativă la o invazie rusească în Moldova!“ Dacă nu ar fi fost aşa, Plahotniuc, patronul Partidului Democrat de la putere, nu l-ar fi ajutat pe prorusul Igor Dodon să câştige alegerile prezidenţiale în 2016. Cu Maia Sandu – candidatul Opoziţiei proeuropene şi antioligarhice – le-ar fi fost mult mai greu, pentru că aceasta le-ar fi cerut reforme reale, nu simulacre, le-ar fi cerut să respecte angajamentele asumate prin Acordul de Asociere cu UE. Şi cu ideea Unirii se întâmplă în ultimul timp un lucru ciudat. Regimul oligarhic de la Chişinău, care a capturat toate instituţiile statului, în special justiţia, foloseşte unele asociaţii unioniste pentru a dezbina electoratul pro-european, care ar vota partidele proeuropene şi antioligarhice. N-aş fi crezut niciodată că vom ajunge în acest punct: să vedem valorile naţionale, româneşti, târâte în mocirla politicianismului. Înainte tabloul era simplu: pe de o parte noi, dreapta liberală şi proromână, de cealaltă parte ei – stânga filorusă, kaghebistă. Acum lucrurile s-au amestecat. Vezi adepţi ai Unirii susţinând regimul cleptocratic de la Chişinău care se face că luptă cu Rusia, şi vezi proruşi care blamează „statul captiv, oligarhic Republica Moldova“. În aceste condiţii, de manipulare grosieră şi de asociere a Bucureştiului cu regimul de la Chişinău, urât de basarabeni, spune-mi, cum să apropiem idealul Unirii, mai ales că sărăcia şi corupţia îi alungă din Moldova pe cei mai buni, pe cei care ar vota pentru România şi pentru Europa?...

C.P.: Ce dă mai mult câştig în ultimele două decenii în Republica Moldova – să propui ideea unirii (altfel spus – să pledezi cauza unirii) sau să o combaţi?

V.C.: Discursul antiunionist, antiromânesc a avut mult timp câştig de cauză în Basarabia, bolnavă de reminiscenţe sovietice, supusă în continuare tirului propagandei ruseşti prin posturile TV care o retransmit – televiziuni controlate de Plahotniuc şi Dodon. Şi nu e vorba doar de emisiuni politice, de talk-show-uri care îl glorifică pe Putin, anexarea Crimeii şi care blamează „complotul“ Occidentului împotriva Rusiei. Sunt şi emisiunile de divertisment, sunt filmele care propagă modul rusesc de viaţă. Tinerii sunt mai imuni la propagandă, în şcoală totuşi se predă de ani buni Istoria Românilor şi limba română, nu „moldovenească“, iar de când au fost anulate vizele de călătorie în Uniunea Europeană, basarabenii, care mai profită şi de paşapoarte româneşti, cunosc lumea, învaţă, şi am văzut că diaspora occidentală a votat-o masiv pe Maia Sandu la alegerile prezidenţiale din 2016. Tocmai de aceea PD şi socialiştii lui Dodon au schimbat sistemul electoral, adoptând solidar – în ciuda divergenţelor lor geopolitice – sistemul mixt, care scoate diaspora din joc şi favorizează Transnistria separatistă...

C.P.: Cum sunt, în raport cu ideea Unirii, cei de la mijloc, cei aşa-zicând „echidistanţi“? Cu ce linii de discurs lucrează aceştia?

V.C.: Nu poţi rămâne echidistant în Basarabia când vorbim de „Est sau Vest?“. Cine nu înţelege asta este fie naiv, fie în slujba intereselor ruseşti, acoperite prin „statalism“. Există însă o categorie numeroasă de moldoveni care sunt pro-europeni şi se recunosc ca români, fără a fi neapărat unionişti. Când îi vezi pe socialiştii lui Dodon conducând în toate sondajele nu îţi permiţi să pierzi niciun procent de electorat. România trebuie să lucreze cu toată lumea în Republica Moldova, inclusiv cu minorităţile, să-şi sporească numărul prietenilor, să nu se limiteze doar la unioniştii declaraţi. Să nu se prezinte doar ca mamă-interbelică ce-şi caută copila basarabeană rătăcită, ci să fie un stat european, o interfaţă a Occidentului, să ofere Moldovei un model de modernizare. Aceasta este cartea câştigătoare.

C.P.: Chiar: ce e „mielul care suge la două oi“?

V.C.: Înseamnă a fi „şi cu unii, şi cu alţii“. E mentalitatea dominantă în mediile politice de la noi, să spui una şi să faci alta, să te imaginezi o „punte“ dintre Est şi Vest. Mitul „Moldova – Elveţia răsăritului“, în afara blocurilor militare (neutralitatea e fixată în Constituţie, dar este anulată de facto prin prezenţa armatei ruse în Transnistria). O atitudine ce sugerează laşitatea, duplicitatea, dezangajarea, turpitudinea clasei conducătoare din Basarabia.

C.P.: E suficientă ideea unirii Republicii Moldova cu România ca mit (re)fondator sau ea trebuie dublată / triplată ş.a.m.d. cu alte idei, puternice, purtătoare de viitor?

V.C.: Discursul identitar, singur, nu mai poate convinge. Azi, cel mai bun agent al Unirii în Basarabia este DNA, de aceea urmărim cu multă emoţie bătălia pentru independenţa justiţiei care se poartă azi în România. În mod semnificativ, partidele declarate unioniste de la Chişinău n-au luat împreună nici 3% la alegerile prezidenţiale şi la fel de slab stau şi în sondajele din 2017. Asta în timp ce în acelaşi sondaje adepţii Unirii urcă până la 25-30%. De ce nu sunt votate partidele unioniste? E o problemă de lideri, necredibili, compromişi, sau poate e şi o problemă de viziune?... Din 1991 am avut sloganuri şi multe gesturi simbolice, dar prea puţine fapte care să facă tangibil idealul Unirii. Trebuie să întoarcem ocheanul. Unirea trebuie să vină firesc, la capătul unui intens proces de reforme şi ajustări, de legături economice, de interconectări energetice. Nu poţi uni un stat membru al Uniunii Europene şi al NATO cu un teritoriu capturat de mafie, scufundat în corupţie şi fărădelege. Cuvântul de ordine în Basarabia este europenizarea. Nu doar faptul că vorbim limba română ne dă dreptul să ne unim cu România. Vorbim limba română pentru că suntem europeni, pentru că aparţinem civilizaţiei occidentale. Aceasta este ideea-forţă pentru Centenarul Unirii în Basarabia.

C.P.: Tu zici – şi eu vin lângă tine să întăresc această idee – că acum avem în faţă o mare dilemă. Aşa o formulezi în editorialul tău din revista „Contrafort“: „Întrebarea e despre adecvarea noastră, a românilor de azi, la idealul naţional, la sacrificiile, patriotismul şi inteligenţa politică a celor care au realizat Marea Unire de la 1918.“ Cum stăm în această privinţă?

V.C.: Cred că un răspuns implicit la această întrebare, un răspuns izbitor, aş spune, ne-a furnizat emoţia pe care am trăit-o la moartea Regelui Mihai – ultimul şef de stat comun pentru românii de pe cele două maluri ale Prutului. Am plâns în faţa catafalcului Majestăţii Sale pentru că ştiam ce-am pierdut – nu doar legătura cu România legitimă, cu România de dinaintea comuniştilor, dar şi accesul la viitor, accesul la o altă realitate, pentru care şiau dat viaţa tinerii din Decembrie ’89. Regele Mihai a salvat ţara de dezastru, actualii politicieni o bagă în dezastru. Aş vrea să ne gândim că avem în istoria noastră şi alte exemple – modele de onoare şi dăruire în serviciul public – decât jalnica privelişte pe care ne-o oferă actuala clasă politică. Regelui Mihai, înaintaşilor noştri de la 1918 le-a fost infinit mai greu decât nouă. De aceea nu vom avea nicio scuză dacă vom claca. 

Interviu de Cristian PĂTRĂŞCONIU

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara