Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Visul unor nopţi de vară de Marina Constantinescu

Există locuri minunate care, nu ştiu de ce, nu-mi spun mare lucru. Există locuri care nu au pătruns în circuitul universal, dar care fac pentru mine mai mult decît universul. Sînt locuri bîntuite de celebritate care mă pot inhiba sau, dimpotrivă, locuri adorate de toată lumea cărora le adaug adoraţia mea. Unul dintre acestea este şi Avignon-ul. La cîţiva anişori cîntam dezinvolt, ca toţi copiii, celebrul sur le pont d’Avignon... şi habar n-aveam ce înseamnă asta, unde se află şi, cu atît mai mult, dacă am să calc vreodată pe acolo.  În 1996, priveam din apropierea podului fără un capăt spectaculosul joc de artificii închinat Zilei Franţei. Am petrecut la Avignon o lună de vis în care trupul meu a inhalat teatru prin toţi porii, iar mintea mea s-a încărcat de miracolul acestei arte la fiecare pas. Zi şi noapte. Am trăit în mijlocul acestui miracol care se cheamă Festivalul de la Avignon una dintre cele mai extraordinare experienţe profesionale şi umane, deopotrivă. Am văzut spectacole mari, am cunoscut oameni mari, mi-am nuanţat cîteva dintre prietenii, am hălăduit noaptea şi m-am trezit tîrziu dimineaţa, împotriva structurii mele matinale, am bătut cu piciorul fiecare străduţă, am poposit ore şi ore în tîrgul africanilor, purtînd discuţii interminabile despre tradiţie şi specific, am învăţat să negociez şi am crescut în ochii lor, m-am împrietenit cu cîţiva localnici, dintre puţinii care rămîn pe perioada Festivalului în Avignon şi care îşi oferă nenumărate servicii voluntare la dispoziţia acestuia şi a invitaţilor săi, am înţeles, din interior,  ce înseamnă o asemenea manifestaţiune  şi cum se completează, mereu, valenţele ei, l-am cunoscut pe B.F.A.-ul, adică pe Bernard Faivre d’Arcier şi ceva din felul său de-a fi, am priceput prin cît efort se traduce prezenţa în Festival, în selecţia oficială, a unei montări şi a actorilor ei urmărind de aproape travaliul celor din Danaidele, un proiect amplu şi important – şi pentru mine – la realizarea căruia Festivalul s-a implicat ca producător, am cules levănţică, am învăţat să gătesc provençal şi să mă bucur de frumuseţile din sudul Franţei. Pentru mine Avignon înseamnă Vară, Teatru, Bucurie.

În zilele sfîrşitului de iulie, am primit de la George Banu ultimul număr din Alternatives théatrâles realizat  de el şi de Bernard Debroux, co-directori ai revistei, despre intervalul de aproape un sfert de secol al Festivalului condus de Bernard Faivre d’Arcier şi Alain Crombecque. Este un număr excepţional despre istoria unei instituţii şi a unor artişti. Un număr care marchează nu doar sfîrşitul unui mandat, ci istoria lui, a unui loc, a celor care s-au perindat pe acolo din 1980 încoace, atunci cînd erau deja nume importante sau se lansau, spectaculos, la Avignon, ca un pariu cîştigat al selecţionerilor.  Este o analiză, poate subiectivă, cum mărturisesc realizatorii ei aflaţi în faţa unui edificiu cultural ridicat de doi oameni pentru care Avignon-ul înseamnă performanţă şi teatru şi, nu în ultimul rînd, aproape douăzeci şi cinci de ani din viaţa lor impregnaţi în cetatea Papilor. Ce m-a impresionat, dincolo de cuvinte şi imagini, este faptul că şi mandatul lor a rămas, într-un fel, fără sfîrşit, fără capăt, ca şi podul celebru. Ediţia de anul acesta nu s-a mai ţinut. Ea însemna, pe de o parte, despărţirea celor doi directori de Festival şi, pe de altă parte, un nou început, un nou mandat, ce va fi asigurat de Vincent Baudriller şi Hortense Archambault.  Greva intermitenţilor din Franţa - despre care aţi putut citi şi în revista noastră - amplă şi cu un profund sentiment de solidaritate într-o cauză, a determinat anularea tuturor festivalurilor. Singurul lucru palpabil despre ediţia Avignon 2003, care n-a mai avut loc, este acest număr din Alternatives théatrâles. El pune punct unei istorii, trage cortina şi, privind înapoi cu melancolie,  provoacă analize, discuţii, comentarii, confesiuni, evaluări. Este o antologie a teatrului în evoluţia lui semnificativă pentru acest interval, dar şi pentru acest festival, o antologie de texte şi de imagini superbe,  alcătuită cu emoţie de George Banu şi Bernard Debroux, alături de colectivul redacţional de la Bruxelles, din Belgia, care editează această revistă. “Festivalul de la Avignon – o «mitologie» a teatrului, nu numai locală, naţională, ci europeană, internaţională. ş...ţ Avignon-ul – un loc al memoriei.” Nu cred că există specialist sau, pur şi simplu,  iubitor al acestei arte care, dacă a poposit cîndva acolo, să nu subscrie la acest pasaj decupat din cuvîntul introductiv al autorilor acestui periplu prin timp, prin aventura însăşi a regizorilor, actorilor, scenografilor şi a spectacolelor lor.   

Evenimente, fidelităţi, descoperiri este subtitlul numărului 78-79 al revistei amintite. “Acest număr reuneşte, într-o manieră subiectivă – puteţi să ne-o reproşaţi? – traseele evenimentelor, fidelităţilor şi descoperirilor care au marcat intervalul petrecut de cele două figuri în fruntea Festivalului. Imagini comentate de către martorii acestei aventuri, ca la sfîrşitul lor să putem oferi schiţa unui muzeu imaginar. Muzeul acestei mitologii franceze care este Festivalul de la Avignon.” După această introducere sînt publicate cîteva dintre declaraţiile de acum mai bine de douăzeci ale celor doi manageri. Aşadar, putem citi, la început, cu ce gînduri şi cu ce intenţii s-a plecat la drum, pentru a comenta în singurătate apoi efectele,  ce promisiuni s-au transformat în realitate, şi cum, ce a rămas doar un vis.  Amîndoi îşi aduc omagiul marelui artist şi animator Jean Vilar, fără de care, probabil, acest loc şi-ar fi oprit celebritatea la bizarul pod Saint-Bénézet. Ţinînd cont de investiţia morală şi artistică a lui Vilar, cei doi au reuşit, aşa cum şi-au propus, să lege numele Avignon-ului de modernitate, de tendinţele ei variate, dinamice, de numele regizorilor care au determinat evoluţii şi modificări majore pe scenă şi în modul de receptare al spectatorilor, care au adus, dincolo de teatrul popular promovat de Vilar, teatrul modern, experimental, teatrul experimentelor şi tuturor inovaţiilor estetice, pînă la spiritul elitist al lucrurilor rafinate şi chiar preţioase. Ca efect de-a lungul timpului: la fiecare ediţie, i-am întrebat mereu pe cei întorşi de acolo CE AU V|ZUT, am cumpărat revistele care au relatat amplu evenimentul, ziarele franţuzeşti cu cronici şi comentarii, am urmărit pe ARTE reportaje. Şi asta o fac toţi cei care nu pot vedea cu ochi proprii spectacolele pe care s-a mizat, şi şi-au confirmat premisele, sau pe acelea care au devenit revelaţia unei ediţii. Întotdeauna au existat şi răsturnări spectaculoase, şi decepţii de proporţii, dar, mai ales, lucruri formidabile. Răsfoind paginile acestui album, în fond, îmi aud paşii pe străzile oraşului, mă văd la Biroul de presă procurîndu-mi biletele rezervate pentru cele mai minunate şi diferite forme de spectacol, de la cele lectură, la cele considerate favorite şi găzduite în curtea interioară, în Curtea de Onoare a Palatului Papilor, la cele din spaţii neconvenţionale, la cele de la Teatrul Municipal, la spectacolele de dans, de gest, de circ. La Avignon s-a putut lua pulsul tendinţelor teatrului şi dansului francez. Ariane Mnouchkine, Jean-Pierre Vincent, Peter Brook, Antoine Vitez, Georges Lavaudant, Pina Bausch, Maguy Marin, Karin Saporta... La Avignon au putut fi văzute producţiile celor mai importanţi artişti din Europa Centrală şi de Est, în frunte cu Tadeusz Kantor.  Printre ei, şi Silviu Purcărete. De două ori consecutiv invitat la Festival: în 1995 cu Titus Andronicus, cu Teatrul Naţional din Craiova şi cu Ştefan Iordache în rolul titular, spectacol jucat la Teatrul Municipal şi în 1996, cu Danaidele,  prezentat în douăsprezece reprezentaţii la Cariera Redland-Boulbon, un loc magnific introdus în circuitul Festivalului în 1985, cînd Peter Brook îl alegea pentru Maha-bharata sa. Răsfoiesc albumul şi-mi retrăiesc emoţiile şi imaginile păstrate în memoria mea afectivă şi subiectivă. Le cri du cameleon al lui Joseph Nadj, un spectacol la frontierele dintre teatru şi circ, în care îi regăseam pe Bruno Schulz şi pe Tadeusz Kantor în cea mai fascinantă şi expresivă demonstraţie a ludicului, a unei debordante şi de neuitat lecţii de actorie; Livada de vişini a bulgarilor Margarita Mladenova şi Ivan Dobtchev şi dialogurile-dezbateri conduse cu inspiraţie de George Banu; Ascensiunea lui Arturo Ui, un spectacol regizat de Heiner Müller, cu un actor extraordinar, Martin Wuttke. Nu continui. Despre toate am scris, la timpul cuvenit, în paginile României literare. Inclusiv cum m-am dat peste cap la Paris ca să obţin bilete la Opera equestre de Zingaro cu formidabilul Bartabas, un spectacol de circ, unic, care a făcut epocă la Avignon în 1987, în ’89, în ’91. Cum l-am văzut lucrînd la Limoges, la şcoala de teatru condusă de Silviu Purcărete, pînă anul acesta, şi de Paul Chiribuţă pe Eimuntas Nekrosius, en-vogue-ul regizor lituanian pentru că mă impresionase enorm Hamlet-ul lui. Care, nu ştiu de ce, n-a prins la Avignon, în vreme ce, în Italia, şi nu numai, a avut mare priză, mare succes.

Fascinaţia Avignon-ului vine, fără dubiu, din frumuseţea oraşului, din istoria lui, din mirajul sudului Franţei în care este amplasat şi din al căror parfumuri mă îmbată şi astăzi cel de levănţică. Dar toată această frumuseţe este înnobilată de cea a teatrului. El augmentează toate datele formidabile ale cetăţii. Am văzut Avignon-ul şi toamna. Răvăşitor de trist şi de solemn. Din punctul meu de vedere. În liniştea nefirească de pe străzi, de pe terase, m-am aşezat cu un pahar de vin roşu în faţă şi am încercat să-mi anim peisajul. Am început să umplu golul cu viermuiala din amintirile mele, să completez spaţiile extraordinare, dar reci cu personaje ca cele întipărite în mintea mea, ancorată definitiv în atmosfera Festivalului.

Cîtă agitaţie în capul meu, ce linişte în jur... 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara