Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Visul unor nopți de iarnă de Alex. Ştefănescu

În februarie 2017, în plin ger, uneori sub ninsoare și viscol, sute de mii de cetățeni ai României, dovedind că merită înaltul titlu de cetățeni, au demonstrat în fiecare noapte, săptămâni la rând, în București și în alte orașe ale țării, împotriva abuzurilor noului Guvern al României.
S-a scris pe larg despre implicațiile politice al acestui protest spontan, pașnic, de mare anvergură, al societății civile din România. (Cea mai recentă și clarvăzătoare analiză a apărut, sub semnătura lui Nicolae Manolescu, în ziarul „Adevărul” din 10 martie.) Eu vreau să mă refer la altceva și anume la inteligența, creativitatea și farmecul de care au dat dovadă demonstranții.
Am avut prilejul să văd o Românie cu oameni frumoși, așa cum mi-o imaginez pe cea dinainte de război și așa cum visez să fie cea de mâine. Am simțit o mare satisfacție, satisfacția că realitatea îmi dă dreptate. În discuțiile – transformate adeseori în dispute – cu diverși cunoscuți ai mei, am susținut întotdeauna că poporul român are o vocație a bucuriei, o demnitate lipsită de emfază, o inventivitate zâmbitoare, generoasă, care îmi merg la suflet. Și că tot ceea ce merită admirat în felul său de a fi este estompat – dar nu anulat – de manifestările zilnice ale unei mari părți a populației, degradate de comunism (și de reziduurile de comunism de după 1989).
Am fost acuzat că sunt naționalist. Nu sunt. Prin poporul român eu nu înțeleg o comunitate etnică (și nici, Doamne ferește, o frăție de sânge, o unitate tribală etc.), ci un număr de oameni care trăiesc de mai mult timp în același spațiu și au amintiri comune, greu inteligibile de către străini. Cea mai prețioasă amintire comună este însăși limba română. Dar sunt multe alte elemente unificatoare în memoria noastră colectivă, existențială și culturală. Împreună am suferit de urâțenia vieții în comunism, regim sumbru care ne-a fost impus de o putere dinafară și care nu se potrivește deloc cu firea noastră voioasă. Împreună am plâns de fericire când, cu sacrificiul celor mai buni dintre noi, s-a prăbușit comunismul, în 1989. Împreună l-am descoperit pe Eminescu, care ne-a fermecat și ne-a făcut educația sentimentală. Împreună am deplâns soarta lui B. Fundoianu, poet de mare sensibilitate, pe care naziștii, incapabili să se bucure de existența lui, l-au ucis la Auschwitz, în ziua de 3 octombrie 1944, și l-au ars în cuptoarele lor infernale. Împreună am deplâns soarta lui Vasile Voiculescu, scriitor remarcabil și medic generos al săracilor, întemnițat la 74 de ani de regimul comunist și bătut bestial, pentru „vina” de a fi religios.
Am mai fost acuzat că n-am simțul realității, că idealizez poporul român. Nu-i adevărat. Îl iubesc, nu-l idealizez. Și mă bucură orice succes al lui, orice dovadă că are resurse să renască. Unii dintre apropiații mei, structural sceptici, recunoscând că au fost și ei impresionați de amploarea și decența manifestărilor, au adăugat că sutele de mii de manifestanți sunt totuși o minoritate în comparație cu milioanele de români lipsiți de o minimă cultură politică și de o conștiință cetățenească. Le-am replicat că în judecarea unui popor contează nu criteriul statistic, ci acela al reprezentativității. Ne interesează ceea ce este esențial într-o țară, ceea ce tinde ea să devină, nu rezultatul numărării mecanice a caselor cu WC-uri în curte sau a cutiilor de detergenți folosite într-un an. În sfârșit... Punând una peste alta, se poate spune că demonstrațiile antiguvernamentale recente, și în mod special aceea din Piața Victoriei din București, i-au redus la tăcere măcar pentru un timp pe cei care și-au făcut o plăcere vicioasă din disprețuirea la scenă deschisă a propriului lor popor.
În seara zilei de duminică 12 martie, când scriu aceste rânduri, în București are loc o nouă demonstrație, cu mii de protestatari care se îndreaptă spre sediul Parlamentului României. Unii reprezentanți ai partidului de guvernă- mânt se întreabă de ce, după anularea Ordonanței nr. 13, care provocase valul de indignare, și după demisia ministrului Justiției, demonstrația a continuat. Este un mod meschin de a interpreta faptele. Mie îmi este foarte clar că nemulțumirea nu se referă doar la anumiți oameni politici și la acțiunile lor reprobabile, ci la un stil de a administra România, în care se amestecă obiceiuri comuniste cu practici mafiote. Oamenii de bună calitate din România, educați, competenți în profesiile lor, cunoscători ai modului de viață din Occident, sau săturat de comunismul rezidual de la noi, de ignorarea legilor, de simularea democrației. Au tot așteptat timp de 27 de ani să se schimbe ceva în bine, au mizat când pe un om politic, când pe altul, au înființat firme și asociații ca să contribuie direct la modernizarea țării, dar totul a fost în zadar.
Am colecționat sloganurile folosite de demonstranți și le recitesc în acest moment ca pe un folclor inedit, ca pe o filosofie morală improvizată cu grație. O frază remarcabilă prin umor, dar și prin exasperarea pe care o exprimă era scrisă pe un carton atârnat la gâtul unui câine: ÎMI VINE SĂ URLU. Subtilitatea jocurilor de cuvinte, care dă impresia de cordialitate, nu trebuie să ne inducă în eroare. De fapt, starea de spirit generală constă în refuzul categoric de a mai trăi ca până acum. PSD NE VREA BINELE. SĂ NU I-L DĂM!
Iată și alte extrase din colecția mea de strigături citadine de dată recentă:
ÎN DEMOCRAȚIE, HOȚII STAU LA PUȘCĂRIE
IEȘIȚI DIN CASĂ, DACĂ VĂ PASĂ
ȘI ION CREANGĂ A PLĂTIT PENTRU CĂ A FURAT CIREȘE
MUSTĂCIOARA LUI, PANA HOȚULUI
N-AI TU FIRE ÎN MUSTAȚĂ CÂȚI NE ADUNĂM ÎN PIAȚĂ
LIVIU DRAGNEA NU FI TRIST, LA JILAVA AU DENTIST
CIORDACHE BRAMBURACHE
DE LA IAȘI PÂNĂ-N BANAT, ȚARA N-ARE SARE, PENTRU CĂ OCNAȘII SUNT LA GUVERNARE
PORUNCA NR. 11: NU FURA PESTE 200.000 ron!
CEAUȘESCU N-A MURIT, ȘI-A LĂSAT MUSTAȚĂ
PSD – CIUMA ROȘIE
AM VENIT ÎN SCHIMBUL DOI, SĂ LUĂM ȚARA ÎNAPOI
RO – MÂNIA
HOȚII LA-NCHISOARE, NU LA GUVERNARE
DNA / SĂ VINĂ SĂ VĂ IA!
NU VREM BANI, NU VREM VALUTĂ, VREM CODRUȚA SĂ VĂ F...
CEREM BISERICII ORTODOXE ROMÂNE SĂ SCHIMBE PRIN ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ A 8-A
PORUNCĂ „SĂ NU FURI” în „SĂ FURI”
PENTRU A SE PUNE DE ACORD CU LEGISLAȚIA CARPATO-GRINDEANOPONTICĂ MAI AM UN SINGUR DOR, DRAGNEA SCRIITOR
Editura Curtea Veche a avut inițiativa și promptitudinea de a publica un album cu fotografii de excepțională valoare documentară și artistică de la demonstrații, intitulat Proteste împotriva OUG/ 2017 și purtând în partea de sus a copertei numele unui autor mai puțin obișnuit: # rezist. (Din acest album am preluat, de altfel, fotografiile cu care îmi ilustrez articolul.) Imaginea sutelor de mii de protestatari, cu lumini misterioase în mâini, te face să te gândești la o noapte a Învierii. Sunt interesante și pozele cu pancarte, pentru că evidențiază modul cum se realizează mesaje expresive prin combinarea textului și imaginii. Ne aducem aminte că fostul ministru al Justiției folosea o formulă stereotipă la o conferință de presă pentru a-și ascunde nervozitatea: „Altă întrebare!” O pancartă îl reprezintă pe acest demnitar îmbrăcat în haine vărgate, de pușcăriaș, și plasat după gratii, iar cuvântul „întrebare” este ortografiat astfel: „între-BARE”.
Multe sloganuri cuprind, după cum se vede, aluzii la viața noastră politică și la... literatură. Stilul aluziv este folosit, de altfel, pe scară largă, nu pentru disimularea revoltei, ca în timpul comunismului, ci pentru a sugera că autorii sloganurilor mizează pe existența unui fond comun de referințe, pe o solidaritate morală și culturală. Mi-aduc aminte că pe timpul lui Ceaușescu, într-o seară, pe o stradă întunecată din București (ca toate străzile în acea perioadă), o bătrână s-a împiedicat de o bordură și a exclamat cu năduf: „Să-l ia dracu’!”. Ceilalți trecători au înțeles imediat despre cine era vorba și i s-au asociat bătrânei: „Să-l ia”!
Dacă aș fi în locul lui Liviu Dragnea n-aș ignora această solidaritate discretă a demonstranților; pare inofensivă, dar este mai înfricoșătoare decât aruncarea cu cokteiluri Molotov. Aș merge chiar și mai departe și m-aș strădui să mă fac prețuit de asemenea oameni minunați, care când votează chiar votează, nu ca naivii cuceriți cu promisiuni puerile.
Să ajungi să fii votat de oamenii frumoși pe care am avut prilejul să-i vedem în această iarnă pe străzi și în piețe – iată adevăratul triumf al unei cariere politice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara