Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Visul ca dublă existenţă de Constantin Cubleşan

Structural, Călin Vlasie este un romantic ce-şi cenzurează stările de reverie intimă sub presiunea tehnologizării lumii, într-un moment în care existenţa umană pare a-şi transfera stările afective în rigiditatea creaţiei obiectuale:„ văd/ cum/ spaimele/ coboară/ din/ om/ în/ lucrurile/ sale” (văd…) sau, chiar mai mult, resimte cum în propriul sine se insinuează sisteme artificiale de fiinţare:„existenţa:/ un/ electrod/ înfipt/ în/ corpul/ meu” (era ca existenţă…).

Originalitatea poeziei rezultate dintr-o astfel de stare atitudinală constă tocmai în liricizarea trăirilor, într-o ordine a viziunilor micro (sau macro) cosmice:„Planete mici de wolfram./ Incerte şi contradictorii/ ondulaţii./ Dar raze ar putea recompune/ visul./ Trebuie să ai o poftă nebună/ de a focaliza inconstantul/ de a dezamorsa temple.// Luna este o memorie a zilei/ dar fără a exprima ziua/ în totalitate” (Recompunerea zilei). În acest sens, volumul de poeme Neuronie se impune ca ilustrativ. Există aici o dramatică asumare a lucidei reflecţii asupra propriei condiţii umane. Discursul e concis, adesea aforistic, rezonând în metrica liberă a unui haiku adaptat la posibilităţile de exprimare lingvistică românească. De pretutindeni însă, transpar efuziunile emoţionale bine temperate de o conştiinţă severă a prezenţei poetului într-un azi mereu tensionat de nevoia adaptării la condiţiile conceptualizării stărilor fiinţiale primare. Melancoliile, ce-i marchează sentimentalismul visceral, au ceva din vibraţia pură, dar aridă a unui freamăt lăuntric, transferat din artificialitatea rezonanţei erotice produsă cerebral: „Dintr-un ecran adânc apare/ iubita mea./ Nervuri de fosfor o/ înconjoară: cu/ o logică minuţioasă/ lumina mestecenilor/ ascunde astrele care/ tremură acum în părul/ ei./ O aştept de 573 de ani în/ realitate. Ritmând tăcerea/ moartea îmi pare/ imposibilă şi abstractă” (Dintr-un ecran adânc apare). Adresarea în favoarea unei fiinţe apropiate, iubite, e ceremonioasă, evocatoare, în limitele relaţionării cu universul depresiv căruia îi aparţine:„Tăcerea îţi biciuia/ nervii/ Orele se scurgeau/ ca o scriere arabă/ Tăcerea te părăsea/ lăsându-ţi nălucirea/ şi insomniile/ Lumea începea să se mişte/ avidă şi grea/ Tăcerea nu mai voia/ să vină în sufletul tău/ Iar sufletul tău începea/ să se mişte avid şi greu” (Clar de Terra).

Ceva din experienţa avangardistă contaminează lirica lui Călin Vlasie, în subsidiarul ei, altfel tonalitatea versului rămâne formal constantă în ritmica şi în armoniile atonale, atât de specifice pastelurilor moderne, devoalând astfel căldura contemplaţiei afective:„Cum stau aşa în spatele/ perdelei mi se pare/ că totul se desprinde/ de mine/ E o zi de vară şi mi se pare/ că nimic nu s-ar mai/ putea schimba/ Decât privirea mea/ Care m-a inventat pe mine/ Care mă trădează fiecărui/ lucru în parte (Emisiune). Într-o lume fabulosabstractă se regăseşte proiectat cu propria-i simţire:„Mi se întâmplă foarte rar să-mi văd sufletul/ aşa cum ai vedea desenul clar/ al unui pachebot/ pe care apasă 3 km de ocean// Să ne înţelegem sufletul nu este egal/ cu acest tablou inspirat/ Este posibil să existe legături insesizabile// Este posibil ca suma tuturor tablourilor/ să exprime mai complet starea mea/ sufletească// Dar eu continui să privesc tabloul/ care acoperă o uriaşă gaură/ în perete” (Camuflajul). Tocmai de aceea visul apare ca o dublare a existenţ ei, ca o lume în care poetul ar fi vrut să-şi identifice sensul existen- ţialităţii, paradoxal, reale:„Mi-ar fi plăcut să spun:/ visul este o parte a existenţei/ este chiar esenţa existenţei” (Existenţa întrece visul).

Plasat în contextul generaţiei optzeciste, căreia îi aparţine (după clasificarea propusă cândva de Laurenţiu Ulici), Călin Vlasie se individualizează fără echivoc, fiind poate singurul care exprimă atât de tranşant angoasa trăirii sub efectul unei realităţi încarnată în cerebralitate („grădini/ de/ raze./ nu/ mai/ ştiu/ rostul./ rămân/ numere/ pustii” – grădini de raze…), rămânând, totuşi, în esenţa firii sale, un romantic discret, sensibil şi chiar şăgalnic, atâta cât să nu alunece niciodată în desuetudine. Poezia este confortabilă, în tonalităţi (false) de lied, iar lamentoul discursului e tulburător prin sinceritatea mărturisirii de sine, frizând duplicitatea visării:„Ploaia cu miros de amital/ (Relaxează-te!)/ Stau întins într-un pat/ în mica sală/ din micul spital/ al unui mic oraş/ peste care curge/ o ploaie de toamnă/ Timpul este frumos curat/ Eu nu exist (îmi închipui)/ Nu există nici o sală/ nici o clădire/ şi nici un oraş” (Totul este frumos).

Poet cultivat, intelectual, într-un registru dramatic, de expresie abstractă, Călin Vlasie propune o lirică modernă, cu verbul metaforizat intens, rostit fără ostentaţie însă, într-un firesc al trăirilor viscerale, pe coordonatele prezentului unei lumi ce pare din ce în ce mai aridă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara