Lumea regizorului Dragoş Galgoţiu este o lume complexă şi specială. Bîntuită de inteligenţa unui om legat de cuvînt şi de vulnerabilitatea sensibilităţii unui artist inventator de imagini- stări, de emoţii estetice. Relaţia dintre text, plastică şi culoare este una solidă. Profundă. Care ţine de formarea lui ca artist, mai întîi, de felul în care închipuirile prind trup pe scenă şi capătă consistenţe. Şi un anumit fel de poezie. Stranie, abstractă. Pentru Dragoş Galgoţiu, spectacolul este şi o succesiune de desene, de schiţe şi tablouri care povestesc, într-un alt cod, despre raportul dintre textul pe care l-a ales şi el însuşi într-un anumit moment existenţial. Sînt variaţiuni pe tema eu-lui filtrat şi prin ficţiunile unui "celălalt". În general, orice punere în scenă are o determinare interioară. Este dorinţa unei confesiuni artistice şi nu numai. E drept, însă, că, în ultima vreme, lucrurile sînt tot mai întîmplătoare. Tot mai puţini regizori îşi urmăresc povestea, frămîntările, nu-şi mai caută neapărat actorii pe care să dorească să-i pună în valoare altfel, să ne surprindă cu o interpretare sau alta, cu schimbări de registre şi de apariţii. Nimeni nu are cum să garanteze succesul în artă, iar în secunda în care el devine mai important decît creaţia, un scop în sine, ceva este putred în Danemarca teatrului. Or, în ultimii ani, se întîmplă să avem multă vîlvă şi marketing impecabil şi tot mai puţină creaţie. Un spectacol pornit din confesiune, din nevoia acută de a spune ceva atunci şi nu altădată, nu are nici el cum să garanteze succesul - nu aceasta este miza - dar are un ce, o tensiune, o energie. Şi, în orice caz, o căutare lăuntrică consistentă. Adevărată.
În ultima vreme, montările lui Dragoş Galgoţiu, şi mă gîndesc în primul rînd la Portretul lui Dorian Gray după Oscar Wilde şi la Hamletmachine de Heiner Muller, au fost sub semnul barocului. Al sincretsimului şi al unui tip de filosofie. În aceste spectacole coexistă limbaje diferite, altfel decît în Cafeneaua după Goldoni, de pildă, coduri investigate, sînt sondate mentalităţi, subiecte tabu, anumite raportări la societăţi, la actualitatea şi visceralitatea lor. Sînt spectacole dense care îşi pun în valoare artiştii - scenografi de cotă ca Doina Levinţa şi Andrei Both, actorii trupei de la "Odeon", foarte tineri balerini şi nume mari. Mergînd tot pe sensurile filosofiei, cercetînd teme ca boala, moartea, devoţiunea, însingurarea, alienarea, Dragoş Galgoţiu a făcut la Teatrul Maghiar din Cluj, în stagiunea trecută, un spectacol tuşant. Un spectacol care numai acolo se putea face aşa, în zona performanţei. Societatea de vînătoare după Thomas Bernhard este, cred, una dintre cele mai tulburătoare confesiuni teatrale. Este o transă poetică, vizuală şi emoţională în care toate limbajele folosite îşi trec protagoniştii-actori prin emoţie, nelinişte şi armonie. I-am privit, a cîta oară?, pe actorii aceştia care nu au uitat smerenia, şi teama, şi îndoiala din meseria lor. Şi modestia, şi lucrul riguros, atent, pregătirea zilnică, ca aceea din muzică sau dans. Nimic la voia întîmplării, nimic superficial. Văzînd atîtea şi atîtea spectacole de aici şi de aiurea, acesta mi se pare pericolul dramatic care a contaminat, grav, breasla noastră. Suficienţa şi autosuficienţa. Toată lumea este mare, importantă, toată lumea are certitudini şi deţine adevărul suprem. Fatal pentru artă!
De curînd am fost la Teatrul Metropolis pentru spectacolul lui Dragoş Galgoţiu cu Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare. Din punctul meu de vedere, cred că sînt două săbii în aceeaşi teacă. Există un palier să-i spunem al experimentului - şi regizoral, şi artistic - care se duce mult spre facil şi comercial, care nu m-a convins deloc. Mi s-a părut că este o fractură în comunicare, între intenţie şi realizare, între regizor, limbajul şi universul lui şi cea mai mare parte dintre actori.
Dragoş Galgoţiu a căutat şi actori tineri şi foarte tineri, a căutat prospeţime, energie, dar le-a găsit numai teoretic, să spunem. Cea mai mare parte din distribuţie este una tînără, dar jocul este mecanic, pe o singură coardă, altminteri, obositoare. A experimentat şi în zona costumelor de scenă. Lipsa totală de experienţă de teatru a Mariei Marinescu se traduce printr-un risc vizual, prin kitsch de-a dreptul. Cu excepţia costumelor celor patru Meşteri, nici unul dintre celelalte costume nu este gîndit pe personaj, sînt folosite materiale şi accesorii pe care scena le respinge. Actualitatea înseamnă altceva în limbajul scenografiei de teatru. Tînăra artistă pare că a navigat de una singură, fără nici o îndrumare. Formula barocă, în care prezenţa "tabloului-oglindă" de o parte şi de cealalta a scenei este un autocitat, un semn purtat în ultimele montări, este accentul explicit pus pe senzaţia puternică a iluziei. Dar este o formulă greoaie pentru spaţiul intim de la Metropolis. Ideea de a avea doi Puck, unul bătrîn, decrepit, osos, sec, şi celălalt tînăr, pur, inocent, zglobiu, mi se pare valabilă şi provocatoare de-a dreptul. Dar se susţine numai teoretic, nu şi pe scenă. Rămîne în sine, autonomă. Din acest palier lipsesc două elemente fundamentale: ludicul şi eroticul. Mă gîndesc la perechile de îndrăgostiţi. Şi nu numai, desigur. Discursul scenic al actorilor din această parte a montării este linear, monocrom, paralel, este doar "iritat", revoltat, nu se "înmoaie" nici o secundă, este fără urme, măcar, de senzualitate, de dorinţă, deşi, cam despre asta este vorba în noaptea magică a Sînzienelor. Despre abandonarea identităţilor, despre iluzie, despre spaţiul în care se poate visa şi se poate petrece orice. Absolut orice. Un spaţiu dominat de erotic. Aşa cum am crezut că va fi şi spectacolul, pus, doar la început, sub semnul tangoului incitant, halucinant.
Există şi un alt palier. Simplu, consistent, riguros. Al lucrului profund, căutat, subtil, al comunicării adevărate între regizor şi artişti, cu nuanţe actoriceşti, cu actorie de mare clasă, cu mijloace atent abordate şi perfect mînuite. Palier în care l-am regăsit cu bucurie pe Dragoş Galgoţiu. Este vorba despre scenele cu Meşterii. Care fac toţi banii. Este vorba despre felul în care a lucrat, impecabil, în registrul comediei, cu patru actori. Minunaţi. Împreună şi fiecare în parte: Marian Râlea, Ionel Mihăilescu, Marian Ghenea şi Gabriel Spahiu. De cînd intră, ca patru străni de loc şi de obiceiuri, picaţi din cer şi pe lumea asta, şi în povestea cu teatrul. Ca nişte pinguini speriaţi din celebre desene animate, ca un Charlot multiplicat în stări şi infinite expresii, cei patru intră, temător şi înduioşător, în cea mai teribilă aventură a vieţii lor. Ei sînt singurii care visează, iar visul, pentru ei, devine cea mai palpabilă realitate în care talentul şi masculinitatea sînt prelungirea firească şi dintotdeauna a fiinţelor lor. Transformarea de la anonimi şi bieţi meşteşugari, la artişti-staruri este un prilej de actorie de cea mai înaltă clasă. Gesturile, expresiile, detaliile fiecărui actor în parte sînt vulnerabile, emoţionante, realizate minimalist, cu o fantezie bine controlată. Am rîs cu lacrimi la fiecare apariţie a lui Ionel Mihăilescu, un actor cu totul şi cu totul special, la atîtea nuanţe pe care le găseşte şi le schimbă ameţitor de iute, corpul lui, fiecare parte a corpului, faţa, ochii, plastica de mim nobil. Jocul pe muchie de cuţit al lui Marian Râlea, metamorfoza lui Fundulea în Bottom, sentimentul exprimat subversiv, prin muşchii feţei, prin jocul năucitor din ochi, felul în care şopteşte parcă tot timpul în barbă că el este Actorul şi nimeni altcineva, că el este Garry Cooper însuşi, că arta actorului nu are nici un secret pentru el, bărbatul tuturor visurilor, momentele de comedie fină personalizează teribil apariţia sa în spectacol. Marian Ghenea şi Gabriel Spahiu transmit emoţie fantastică prin inocenţa pe care o degajă personajele lor fără încetare. Dincolo de stîngăciile căutate cu mare grijă, de giumbuşlucuri, de mersul ezitant, caraghios, fiecare relaţie cu cuvîntul, fiecare mirare, cădere pe gînduri este plină de umor, de performanţă.
Pentru mine, acesta este Visul lui Galgoţiu. Mai presus de orice experiment, la care arta, la urma urmelor, ne obligă.
