Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Vise cu ochii deschişi de Liana Tugearu

Uneori, cărările care duc în aceeaşi direcţie se încrucişază neaşteptat. Astfel s-au încrucişat pentru mine, în aceleaşi zile, pagini citite din cartea Ioanei Pârvulescu, Viaţa începe vineri, cu spectacolul Nesomn, al lui Arcadie Rusu, de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, prezentat de curând în premieră.

Şi cartea, şi spectacolul ne îndeamnă să visăm cu ochii deschişi la o lume posibilă şi să ne întrebăm cât de real ar putea fi visul cel din vis, dar şi visul vieţii noastre. Băieţelul Nicu, unul dintre cele mai pregnant conturate personaje ale cărţii, se întreabă la un moment dat: „Dar dacă ar fi adevărată lumea din vis şi dacă e vis acum, când i se pare că s-a trezit?” Cam la fel îşi spune şi coregraful Arcadie Rusu: „Sunt un vis care are vise, se poate că şi visele mele le au pe ale lor.”

Desigur, tema este veche de când lumea, dar ea ne va atrage mereu, prin fiorul gândului înaripat care încearcă să pătrundă dincolo de contururile aparent ferme ale acestei realităţi. A mai abordat-o şi Sergiu Anghel în Visul din vis, cu Compania Orion, şi acum Arcadie Rusu pătrunde şi el în această lume cu graniţe fluide, căreia încearcă şi reuşeşte să-i dea contur, pe mai multe planuri: prin cuvintele sale din program, un poem despre felul cum visăm, ne visăm, suntem vis, prin sunetul saxofonului la care cântă, însoţind unele secvenţe de mişcare, dar, în primul rând, prin dansul care prinde formă pe scenă şi ne poartă în acest univers imaginat de el. „Omul este un vis frumos şi în egală măsură grotesc, tulburător, neprevăzut ”, ne mai spune prin cuvinte autorul spectacolului Nesomn. Aşa sunt şi apariţiile stranii din secvenţele sale de dans, în care accentul cade pe tulburător şi neprevăzut şi nu pe frumos. Ajutat şi de costumele create de Cristina Barbu, în culori tranşante – negru, roşu, alb, uneori cafeniu – şi cu linii bizare, care fac adesea să dispară capul, partiturile coregrafice au parfumul unor secvenţe suprarealiste, întru totul adecvate temei. Coregraful este preocupat nu numai de raporturile care iau naştere între perechile care evoluează la sol, ci şi între altele, în care unul dintre parteneri este urcat pe picioroange – procedeu folosit cu ingeniozitate şi în alte spectacole ale sale – sau între perechi formate dintr-un adult şi un copil. Când nu cântă la saxofon, coregraful este el însuşi interpret în unul dintre cupluri, în secvenţe cu tentă explozivă, în care corpurile se caută, se aruncă unele peste altele, se împletesc între ele, par a zbura unul peste capul celuilalt, răsucite de partener. Ioana Marchidan şi Galina Bobeicu, pe care le-am urmărit şi în penultiul spectacol al lui Arcadie Rusu, de la Teatrul Foarte Mic, şi alături de ele Ramona Bărbulescu, fetiţa Elisabeta Mihai şi actorul Ştefan Lupu, au pus deplin în valoare compoziţiile corporale gândită de coregraf. Ştefan Lupu are chiar o mişcare care îmbracă forme de o remarcabilă plasticitate, în secvenţa în care corpul său se frânge din diferite încheieturi, în timp ce el vine cu spatele către spectatori, de nicăieri către nicăieri, sau în partea prefinală a spectacolului, când se zbate în apa de pe podeaua scenei, antrenând prin mişcarea sa o mulţime de stropi de apă – apa somnului, o frumoasă metaforă scenică, folosită plenar.

Finalul spectacolului este deosebit de sugestiv pentru visul în care este prins personajul aproape nud de pe podeaua plină de apă, apă în care şi-a muiat corpul şi care i-a însoţit mişcările prin stropii ei. Rămas imobil, prin faţa şi prin spatele său trec toate personajele din spectacol, dar şi multe altele, de staturi diferite, ca nişte fantome, târându-se sau trăgându-se unele pe altele, de-a lungul întregii scene şi revenid mereu şi mereu, până când şirul lor dispare odată cu visul, prin stingerea luminii.

Lăsând deoparte spectacolul lui Gigi Căciuleanu, Oui, Ba Da, prezentat în acest an la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, deoarece coregraful aparţine altei generaţii, cu state vechi de creaţie, altui punct de pornire şi deci unei alte formaţii, doi tineri creatori au spart zidul compact al exprimării prin nondans. Prima breşă a făcut-o Andreea Tănăsescu, cu spectacolul ei, inspirit de viaţa şi creaţia lui Barbu Fundoianu – Benjamin Fondane, Exil în pământul uitării, iar a doua breşă o face acum Arcadie Rusu, cu Nesomnul său. Cei doi coregrafi, ambii de factură contemporană, desigur personalităţi distincte, au priceperea de a-şi pune în operă ideile prin folosirea capacităţii de expresie a corpului în mişcare, adică prin dans.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara