Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Virginia Woolf în traducerea lui Petru Creţia de Grete Tartler

Virginia Woolf Doamna Dalloway,
traducere din engleză de Petru Creţia,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012

Virgina Woolf, Valurile,
traducere din engleză de Petru Creţia,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2012


„Era iunie. Şi pretutindeni, deşi era încă atât de devreme, se auzea un tropot, o vînzoleală de ponei în galop, ciocniturile croselor de crichet… şi chiar acum, bătrâne doamne discrete ţâşneau în automobilele lor după treburi de taină; iar negustorii nu-şi găseau astâmpăr în spatele vitrinelor lor cu imitaţii şi cu diamante veritabile, cu adorabile broşe vechi verzi ca marea, în monturi din secolul al opsprezecelea...” O recunoaşteţi pe regina modernismului britanic, pe indomptabila feministă, rafinata eseistă Virginia Woolf (1882-1941) în aceste rânduri „victoriene” din primele pagini ale romanului Doamna Dalloway ? Pare că scrie anume pentru a face reclamă anglicităţii Crose de crichet, câmpuri verzi ca smaraldele negustorilor, Cymbeline de Shakespeare, străzile Londrei, fantasmele Indiei plutind peste florăriile cu „lanuri de garoafe, trandafiri, irişi”, candelebrele de la Buckingham, mănuşi galbene până la cot, eleganţa primirilor în casele seniorale ale Angliei, „un domn bătrân cu un terier de Aberdeen”, chipuri tăiate în impasibilă piatră, nu sunt toate acestea pur spirit britanic? Să nu uităm că, deşi educată doar acasă, cu profesori aduşi în biblioteca tatălui ei (în timp ce fraţii fuseseră trimişi la Oxford şi Cambridge, de unde femeile erau excluse - ceea ce ia ascuţit resentimentele împotriva patriarhalităţii britanice), Virgina a predat o vreme literatură engleză la un colegiu şi a scris recenzii despre literatura clasică şi contemporană, iar la moartea ei, un proiect de Istoria literaturii engleze se afla printre hârtiile pe care-i cerea soţului, printr-un ultim bilet, să le ardă. Ştia deci foarte bine ce efect au convenţiile victoriene într-o introducere. Dar victorianismul e numai o mască de început. Foarte curând, odată cu transparenţele pervers-zănatecei Sally, o atmosferă ireală se strecoară. Ceea ce părea definitiv aşezat se răscoleşte, ameţitor.

Întrebată mai târziu, când era deja celebră, „dacă femeile scriu altfel”, răspunsese: da, marile autoare scriu feminin. În A Room of One’s Own (O cameră separată, 1929), imaginează ce s-ar fi întâmplat cu o femeie care in Shakespeare’s days ar fi avut geniul lui Shakespeare. N-ar fi fost posibil să aibă acel geniu, căci n-ar fi fost cultivat. N-ar fi mers la şcoli, n-ar fi citit. Dar ce s-a ales de toate miliardele de femei care n-au făcut decât să pregătească prânzul şi cina, să spele pahare, farfurii şi copii, să-i trimită la şcoli şi în lume? „Nicio biografie sau istorie nu spune o vorbă despre ele. Iar romanele mint, inevitabil”. Pentru a păstra ceva din acele vieţi obscure, „trebuie în primul rând să-ţi luminez propriul suflet, cu adâncimile şi golurile sale”.

Doamna Dalloway (1925), în care personajul principal o întrupeză pe mama autoarei, este o astfel de incursiune în lumea inegalităţii dintre bărbat şi femeie (Virginia Woolf însăşi, prin căsătoria cu Leonard Woolf în 1912, n-a găsit „un egal”, cum spera). Dar tema războiului, prezentă aici, ca şi în Camera lui Iacob (1922) şi în Spre far (1927) dă o forţă deosebită romanului şi îi păstrează acuitatea. Critica patriarhalismului se îndreaptă şi împotriva militarismului.

Traducerea lui Petru Creţia pare atât de vie, încât aş putea s-o compar cu un arc încordat (de experienţă, talent) care „nu se lasă”. Iată descrierea unui moment de glorie, poate ultimul, al unei femei pe cale să îmbătrânească: „Şi acum Clarissa îşi escorta primministrul spre ieşire, dezinvoltă, scânteietoare, cu distincţia părului ei cărunt. Părea că lunecă pe valuri... să fie; să existe; să însumeze totul într-o clipă a trecerii [...] Totuşi, uşor, vârsta o atinsese cu aripa ei. Iradia o aură de tandreţe; severitatea, afectarea, rigiditatea ei erau acum străbătute de o căldură lăuntrică şi, urându-i rămas-bun omului acela îndesat, cu fireturi de aur, care, Domnul aibă-l în paza lui, se silea din răsputeri să pară important, Clarissa avea o inefabilă demnitate.... da, deşi lucrurile acestea îi făceau plăcere, deşi simţea furnicătura şi aţâţarea lor, toate aceste aparenţe, aceste triumfuri aveau ceva găunos; erau în afară, tangibile, dar nu erau în inimă...”

Cât despre capodopera Virginiei Woolf, Valurile, 1931, în care monologurile a şase personaje cu alcătuiri temperamentale diferite se aud în ritmul valurilor mării, ritmul apelor amniotice şi al morţii (căci, da, Virginia Woolf şi-a pus mai târziu capăt zilelor înecându- se, umplându-şi buzunarele cu pietre şi înaintând în valuri), ea prilejuieşte traducătorului recompunerea unei simfonii de referinţe culturale. Sunetele trec dinspre zgomot, dizarmonie, spre împăcare, căci „năvodul e tras tot mai sus”, până la urmă toţi suntem aduşi la mal: „Ce cântec se aude? De bufniţă, de privighetoare, de pitulice? Se aude sirena unui vapor; pe şina tramvaiului se aprind scântei de lumină; copacii se înclină cu gravitate şi se îndoaie spre pământ. O boltă de lumină stă deasupra Londrei. Nu trebuie să ne scape niciun sunet, nicio mişcare”. Concordanţele între ritmurile răsăritului, miezului zilei, apusului, întunericului, şi ale vieţii oamenilor (copilăria, vârsta şcolii, în care „trimestrele treceau unele după altele”, vârsta călătoriilor şi a vânătorii, în care „o pânză purpurie acoperă ziua”…) se suprapun într-un acord perfect. Stilizarea extremă a originalului se regăseşte în traducerea lui Petru Creţia: „Mi-am spus: Slavă Domnului, nu avem nevoie să facem din prozaica noastră viaţă o spumă de poezie. Limbajul nostru simplu, familiar, e suficient. Fiindcă priveliştea largă şi limpede care mi se întindea dinaintea ochilor părea să nu ridice nicio piedică, ci să îngăduie vieţilor noastre să se desfăşoare tot mai departe, dincolo de acoperişuri şi de hornuri, până la marginile ei trasate fără cusur”.

Strategia ceva mai recentă a Editurii Humanitas Fiction de a republica marii autori cu serii de capodopere mi se pare o idee extrem de fertilă. Astfel poate fi urmărită fidelitatea traducătorului faţă de propria metodă, dar mai ales poate fi testată longevitatea unei traduceri. Faust-ul lui Nerval rămâne neegalat în franceză, maqamat-ele traduse de Rückert n-au mai fost abordate niciodată de altcineva în limba germană, căci la ce bun o variantă apteră, chiar dacă ţinând, să spunem, de altă generaţie? Greu de crezut că îşi va mai încerca puterile cineva, multe decenii de acum înainte, cu performanţele lui Petru Creţia – şi nu mă refer doar la traducerile din latina medievală, ci şi la cele din Marguerite Yourcenar, T.S. Eliot, Graham Swift, Virginia Woolf. Sunt texte în care poetul-traducător îşi poate demonstra virtuozitatea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara