Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Virgil Nemoianu şi implicările religiei de Marian Victor Buciu

Unele dintre textele adunate în Jocurile divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu (ediţie îngrijită de Ioan I. Ică Jr., Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997), au fost rostite la Radio „Europa Liberă”. Limbajul este unul direct, familiar, plastic, cu simplităţi şi gesturi de modestie.

Autorul discută cu „un pumn de cititori”. Îşi reduce sau moderează reflecţia: „însăilez câteva gânduri”. Se contaminează verbal de stilistica predicii religioase: „mai râvnic sau mai zăbavnic”. Aluziv, îl numeşte pe N. Ceauşescu un „conducător scofâlcit şi bâlbâit”. Are ceva-n comun cu cerchistul admirat – în definitiv, laolaltă cu ceilalţi membrii de club literar – N. Balotă: se referă la rod sau roade ale spiritului de orice speţă.
Divinul este marele jucător acceptat şi imitat de V. Nemoianu în postura largă de filosof al culturii, a unei culturi prospere numai în sol celest, religios. Termenul religare îi spune că „religia este legătura reînnoită a părţilor anterior separate!” Legare la spate, constată altundeva. Revelarea religiozităţii îşi are un timp privilegiat, care se cuvine descoperit şi urmat: „fundamentul religios al existenţei” ne apare în „momente esenţiale”. Religia exprimă sensuri, înţelesuri, scopuri, nu procese şi legi, ca ştiinţa. „Religiozitatea” e naturală şi necesară ca erotismul. Teologia ajunge şi o „etică socială”. Religia şi etica să fie predate alternativ, dar nu obligatoriu, în şcoli. Rolul bisericii este unul de „călăuzire corectivă”.
Nemoianu defineşte post creştinismul drept integrare a modernităţii în creştinism, cale pe care el însuşi o urmează fără abatere conştientă. Reia o expresie, la origine un clişeu util în multe domenii, folosită de Papa Ioan Paul al II-lea, care spune că ortodoxia şi catolicismul sunt plămânii creştinătăţii. Civilizaţia Apusului este creştină, orientată cu încrederea că Duhul Sfânt purcede deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul (filioque), cum cred şi scriu Bulgakov, Florenski, ori chiar Blaga. Acestuia îi trece sub tăcere reacţia primită, mai cu seamă, din partea lui Stăniloaie.
Ortodoxia rămâne slab implicată social. E ezitantă, dar totuşi angajată „în cultură şi în prezent”. Ortodox, cum se recunoaşte, publicistul (eseistul) e obiectiv cu ortodoxia românească. Are în ceea ce o priveşte uşoare cusururi de arătat. „Ortodoxia românească, deşi bazată pe o doctrină riguroasă, se manifestă în practică adesea numai prin stări de spirit, atmosferă, misticism difuz, participare pasivă la acte sacrale.” Esenţa îi este eminamente bună. „Ortodoxia în România are o identitate a ei şi are valori afective şi spirituale proprii de mare preţ, ea este un vehicul al mântuirii.” Indexează un gol bibliografic românesc: lipsa unor monografii religioase.
Pluralismul religios îi apare, fireşte, natural. Există chiar şi la V. Nemoianu o limită a identităţilor, substituţiilor, confuziilor. Critică, de pildă, politizarea ortodoxiei de după 1989. În comunism nu fusese o politizare prin represiune şi denaturare doctrinară? Din istoria totalitarismului românesc de tip sovietic reţine că „perioada 1963-1965 a fost formidabilă” pentru cei tineri. Imediat în postcomunism, în 1992, veştejeşte valoarea membrilor Academiei Române, între care va pătrunde Doinaş, poetul suprem admirat. Dar religia, în comunism, ar fi trecut testul, până atunci absent, al suferinţei. Iată o constatare care s-ar cuveni să nu fie prea uşor acoperită.
Vorbitorul la radio ori articlierul mai ia în seamă protestantismul puritan american vechi de trei secole. SUA este mediul pe deplin potrivit. Un reper de spirit şi (con)vieţuire. „Mai mult decât în orice ţară occidentală, în America religia este întreţesută cu viaţa publică.” Pledează cauza democraţiei creştine, în capitalismul nelipsit de aspiraţii morale. Unele notaţii suplinesc lipsa conjuncturală a predicii religioase. Aflăm şi de la Nemoianu, convins de o „gândire creştin-democrată”, cum „căutătorul misticii poate cădea în păcatul trufiei” ori că „menirea supremă a omului este mântuirea sufletului său”. Concentrarea gândului său rămâne pe existenţa şi întărirea unui umanism creştin, pivotând el însuşi într-o cuprinzătoare armonie.
Pe cale sigură, metodic, Nemoianu pune în perspectivă (expresia preluată aparţine lui Kant), la scară istorică, în deplină modestie: „nu sunt filosof al istoriei”, notează, de altfel, abrupt. Metodele recunoscute de el sunt doar căi spre adevăr. Filolog şi filosof, el încearcă să nu se înstrăineze de ştiinţă, organizată şi aceasta estetic, literar. Se referă la „noua naraţiune a ştiinţei” de Robert Angros şi George Staicu. Sau atacă direct teoria haosului, pe care o califică drept parţial valabilă. Ştiinţa se integrează şi ea religiei.
Nu pare a avea inhibiţii ori tabuuri, măcar până la anumite niveluri. Nu ezită să sancţioneze „prostia” lui G. Călinescu şi Al. Piru, care scriu „băşcălios” despre paginile religioase ale lui E. Poteca. Şi nici să exalte pe C. M. Ionescu, „distinsul comparatist”.Prozatorul şi eseistul, pe moment marginal, secundar, A. D. Munteanu, îi trimisese în timpul regimului comunist un articol despre „religia ca forţă iluminatoare”. Nu tot acolo ajung M. Eliade şi Joseph Campbell, cu scrierile lor agreate de New Age ca „religiozitate uniformă”. Şi Nemoianu este un comprehensiv şi un tolerant, cu unele treceri critice spre „lateral”. Admite dialogul şi dialectica dintre sacru şi religios, la Eliade şi Blaga. Laudă „creştinii luminaţi de pretutindeni”. (A)trage-n encomion ortodoxia română. Între teologii români ortodocşi mai noi, are bun cuvânt pentru D. Stăniloaie şi Al. Elian. O apropiere rară şi surprinzătoare. Râvneşte şi dezveleşte demnitatea omului trăind în „ambele tărâmuri”, desigur terestru şi celest. Utopizează o „unire religioasă (…) mondială”. Rămâne şi un particular, unul „crescut într-o tradiţie mai spiritualizată a religiei”.
Şi-n filosofie deschide la maximum compasul doctrinar şi, ca-n orice creaţie, începând de la aceea literară, agreează elanul combinativ, unificator, aproape „baroc” şi ambiguu. Mihai Şora, apreciat şi aprop(r)iat, face „sinteză între existenţialism, marxism şi neotomism”.
Literatura şi religia deţin pentru Nemoianu o relaţie majoră, mereu prezentă, dar mai cu seamă cu vechime de neignorat. Pentru literatură. Dar istoriile literaturii române nu acordă importanţa trebuitoare relaţiei literatură-religie. Până la 1821, totul e religios în literatura română. Criticul spiritualist găseşte „fior religios” şi la I. L. Caragiale. Arghezi îi apare mistic ca Rilke, Péguy, Hopkins. Chiar şi Ion Barbu este calificat drept un poet „profund religios”.
Cunoaşterea estetică, precum şi aceea religioasă îi apar, deopotrivă, raţionale şi iraţionale. Esteticul şi religiosul comunică până la identificare mutuală. Estetica e religioasă, cum religia permite atributul estetic. Estetica poeziei ajunge aproape mistic-spirituală. Pentru că „fiorul estetic e strâns înrudit cu smerenia religioasă, cu extazul mistic, cu apropierea de Dumnezeu”. Esteticul rămâne primordial, în şi peste toate cele ce sunt. Întrucât „esteticul şi frumosul guvernează alcătuirile cele mai intime ale universului…”. În pofida unui fapt stânjenitor: creştinismul primar era văzut ca primejdios pentru estetic. (Co)relaţia mistică-estetică-poezie îi apare naturală.
Implicarea literaturii şi a criticii literare în religie o consideră ca fiind ceva şi „prea” şi „nu destul”. Regăsim şi acum tezele de bază ale curentului – cu adieri neuniforme – romantic: „miezul idealismului romantic era, aşa cum au sugerat istoricii, o secularizare a intrigii biblice creaţie-cădere-mântuire”. „Marele critic literar M. H. Abrams a descris proiectul romantic drept o «secularizare a intrigii biblice» a schemei: inocenţă- cădere-mântuire transformate într-un model pur istoric.” Un reabilitat, contra lui G. Călinescu şi Al. Piru, Eufrosin Poteca (1786-1858) – „acest romantic este şi un prudent iluminist” –, ajunge, iată, ilustrativ pentru două grele paradigme culturale. Romantismul Biedermeier, numit în mod curent „îmblânzit”, aici e fixat în sinonimul „strunit”. Barocul oratoriei sacre franceze este constat la E. Poteca, arhimandritul „exilat în Oltenia de Vest”, la Mănăstirea de la Gura Motrului, romanticul şi iluministul, un autor complex, iată, aproape complet ignorat nu doar ca atare, dar oricum.
Nemoianu crede că nici în comunism nu prea există literatură blasfemiatoare, când prozatorii reiau în operele lor unele pilde evanghelice. Câţi critici şi istorici literari mai gândesc aşa pe la noi? Constată, deloc neutru, disputa de azi, între creştinism şi naţionalism. Nu există şi un amestec al lor? Nemoianu înaintează spre un vădit ecumenism. Spiritualizează cu sârg sau osârdie hotarele între religie, filosofie şi chiar politică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara