Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Virgil Nemoianu: „De aici începe întristarea: Europa se sinucide“ de Sorin Lavric

În 2015 Virgil Nemoianu a publicat la Editura Spandugino Note de călătorie, acoperind mai bine de trei decenii de umblat prin lume. Tomul e masiv şi însumează două secvenţe distincte: Străin prin Europa, prinzînd intervalul 1983-1992, şi Buimac pe cinci continente, despre călătoriile din afara Europei în perioada 1982-2007. Fiind însemnări făcute la faţa locului, sub impresia clipei şi la cheremul întîmplării, în ele chipul cărturarului e altul decît cel al teoreticianului sobru cu care ne-am obişnuit din celelalte cărţi. Aici Nemoianu e cînd înflăcărat, cînd posac, cînd încîntat de împrejurări, cînd maliţios pînă la dezgust faţă de apropiaţi. În plus, prin chiar repeziciunea cu care aruncă d´emblée gîndurile în pagină, Nemoianu are o alură francă, de o sinceritate uneori periculoasă sieşi. Vezi cum un savant bate centrele universitare, vizitează muzee, citeşte ziare locale, face vizite de prietenie, participă la o puzderie de conferinţe, mănîncă meniuri tradiţionale, bea whisky cu bere, se ceartă cu colegii – totul ca într-un ritual modern de agitaţie culturală, şi cu toate acestea ceva în fiinţa lui nu aderă la realităţi. E impresia stăruitoare cu care am rămas din Note de călătorie, că un cap atît de erudit e apăsat de un balast sufletesc de care nu scapă niciunde, indiferent de anturaj sau de decorul citadin. În afară de familie, Nemoianu pare să nu aibă aliaţi definitivi, prieteni de neîntors sau simpatii netulburate. Întrebările pe care i le-am pus s-au ivit spontan în cursul lecturii, cînd un detaliu mă frapa sau mă nedumirea. Ce a ieşit e un portret al cărturarului făcut prin mijlocirea unor comentarii pe care el însuşi le face la propria carte. E un portret prin ricoşeu, după cum Virgil Nemoianu îmi acceptă sau îmi respinge observaţiile. (S.L.)

Sorin Lavric: Domnule Nemoianu, dacă v-aş judeca numai după jurnalul de călătorie, aş spune că aţi fost un răsfăţat: conferinţe peste conferinţe, comitete peste comitete, cunoscînd o armată de intelectuali şi bătînd mai toată lumea. Dar cînd privesc şicanele de care aveaţi parte dinspre colegi, şi mai ales lipsa de efect cultural a proiectelor pe care le dospeaţi în şedinţe, încep să vă compătimesc. E o tentă de zădărnicie ce răzbate din bilanţul deceniilor de viaţă universitară. Ce s-a ales din toate?

Virgil Nemoianu: Da, ai perfectă dreptate. Înfrîngerea e soarta omului. Rar vezi învingători pe lumea asta. Cum se spune la Paul Claudel, Dumnezeu ne-a poruncit nu să biruim, ci să nu ne lăsăm învinşi. În profesie cred că aproape 20 de ani am reuşit să ţin lucrurile în loc, am întîrziat şi zăgăzuit putrezirea. Am ajutat pe unii din „cei buni” să-şi croiască o cale, le-am pus piedică la „cei răi” cît de cît, pentru o bucată de vreme măcar. Am susţinut norme valorice. Cum zice Apostolul: am dus lupta cea bună. Deci nu am regrete şi nici nu mă ruşinez, chit că nu mă pot făli cu mare lucru.

Îngăduiţi-mi o observaţie critică: în Străin prin Europa aveţi aerul unui turist care fuge de el însuşi. Amănuntele de viaţă interioară lipsesc, dar abundă detaliile privind pictura, arhitectura, vremea sau bucătăria locului în care vă aflaţi. E parcă o voinţă de a epata cultural prin invocarea a numeroase nume, stiluri sau motive. Păreţi un japonez hotărît să bifeze în agendă toate obiectivele pe care şi le-a propus să le viziteze.

Are Oscar Wilde o butadă nu numai spirituală, dar şi plină de înţelepciune ingenioasă: „Critica literară este singura formă civilizată de autobiografie“. Aşa şi eu: n-are rost să mă alint sau să mă lăfăi în sentimentalisme şi subiectivisme. Ieşi în afara ta, te odihneşti părăsindu-te. O călătorie caută inevitabil alteritatea. Schiţezi cîte ceva din cele necunoscute, nu intri în detalii, mai ales nu vorbeşti despre tine însuţi, că dacă era peaş a, stăteai acasă, nu? Pentru mine această „alteritate“ era şi rămîne memoria, trecutul – privit cu melancolie pe de o parte, dar şi sporind şi întărindumi bucuria propriei origini. Muzeele? Pentru mine au fost prilej de a mă şcoli, că mare educaţie artistică nu prea aveam; o privire atentă asupra textului ar dovedi că eu descopăr acolo lucruri năzdrăvane, insolite, iar nu „marile valori“ ferme, canonice. (Asta ar fi partea „autobiografică“, poate nu prea uşor de descifrat). Cit despre bieţii japonezi, ei sunt foarte des, aşa i-am observat eu, plictisiţi, transpiraţi şi hăbăuci, sper că nu semănăm cu ei.

Sînteţi un portretist concis, dar cu simţ de observaţie. E izbitor cum lui Jean-Luc Marion îi vedeţi tăietura de la bărbierit pe gît. Fenomenologul francez mi se pare supralicitat, fiind un iscusit mînuitor al unui jargon gol, cu care pînă la urmă nu spune nimic nou.

Am văzut şi recenzia ta la Prolegomene la caritate, n-am fost de acord cu ea. Întîi că fenomenologia este o legitimă şi substanţială mişcare de gîndire. Printre alţii m-a convins de acest adevăr Monseignor-ul Robert Sokolowski, colegul meu de facultate, care a scris mai multe cărţi combinînd tomismul cu fenomenologia, într-un limbaj de o claritate de cristal. Acuma eu admit că Marion scrie cam prea mult. Cele mai bune au fost cărţile sale de început, de pildă studiile despre Descartes ca teolog (adaptarea acelei gigantice teze de doctorat pe care o cere Sorbona), sau Dumnezeu fără fiinţă, o excelentă variantă a apofaticului în idiom filosofic modern şi altele. Dincolo de asta, Marion face parte din şcoala filosofică religioasă, care practic se află în fruntea filosofiei franceze recente: oameni ca Pierre Manent, Philippe Nemo şi mai ales Remi Brague, pe care îl socot un adevărat geniu.

Citesc în Străin prin Europa că aţi bătut în 1988 nu doar Rothenburgul, ci şi Bamberg-ul, Würzburg-ul şi Ansbach-ul, rămînînd cu un gust aparte, de Germanie încă nealterată de UE, de la salutul „Grüss Gott!“ şi pînă la specialităţile culinare. Azi lucrurile s-au schimbat în rău, nemţii nemaiputînd să-şi păstreze suveranitatea în faţa unei politici sinucigaşe privind emigranţii. Ce va mai rămîne din Franconia dragă dumneavoastră?

Vai de capul nostru! Eram îndrăgostit de Rothenburg încă din adolescenţă, fără să-l fi văzut cu ochii mei. Călătoria aceea prin Franconia (pe „ruta romantică“ cum e zisă uneori), de la nord la sud, a fost superbă. Am auzit că unele din orăşelele de acolo sunt şi centre ale saşilor ardeleni expatriaţi (sau repatriaţi). Oricum, o splendoare! Ce va fi de-acum înainte, cine poate ştii? Uniunea asta europeană, aşa cum a fost ea pusă în practică după 1992, a fost o pacoste: distructivă ca un război mondial; tot astfel penibila monedă artificială (euro) a făcut mult rău: vreau să sper că ţări precum Polonia sau România nu vor face eroarea de a adopta această piază- rea. În 2015 a sporit enorm şi invazia extra-europeană, primită cu mănuşi şi cu servile încovoieri (vezi şi „moscheea Bucureşti“). Mi-e teamă că mare viitor nu prea mai are această sărmană Europă. (Am auzit că Neagu Djuvara ar fi vorbit răspicat şi convingător pe această temă.) După mine, una din cauzele principale este dezastruoasa ruptură în două a continentului, refuzul de a recunoaşte complementaritatea celor două părţi. Am impresia că Germania mai ales va avea enorm de suferit, avînd şi „conducători“ de ultimă speţă calitativă. Cam în toată „Europa“ aşa este; ultimul conducător vest-european bun a fost spaniolul Aznar. În genere, instaurarea unei ideologii tot mai apăsătoare care nimiceşte familia, continuităţile, tradiţiile, valorile este o treabă malignă. Mai ales că pînă la urmă tocmai libertatea şi democraţia se văd diminuate în favoarea uniformităţii. Să adăugă m şi interdicţiile verbale („corectitudinea politică“). Un spectacol trist. Mai supravieţuiesc insule de normalitate, dar cîtă vreme?

Există o deosebire frapantă între Străin prin Europa şi Buimac pe cinci continente: în prima carte sînteţi portretist, în a doua peisagist. În Europa, dincolo de aplecarea spre detalii de arhitectură şi pictură, surprindeţi lapidar, cel mai adesea caustic, însuşirile oamenilor: fizionomie, talie, caracter. În schimb, în America sau Canada (deci în Buimac pe cinci continente) atenţia e avidă de natură, iar oamenii sînt lăsaţi pe planul al doilea. Nu cred că aţi făcut-o premeditat, dar în paginile despre Europa natura e ca inexistentă, sau oricum o neglijaţi drastic, fiindcă o evocaţi foarte rar, aproape accidental.

Formidabilă observaţie! Nu, sigur că n-a fost intenţionat, nici nu mi-am dat seama. Mare păcat! Ar fi fost multe figuri de zugrăvit, cît de cît. Pe de altă parte, se confirmă astfel vederile mele despre natură în Europa în contrast cu alte părţi.

Aveţi cîţiva autori predilecţi, cu ale căror cărţi călătoriţi peste tot: Chateaubriand, Balthasar, Montesquieu, Donoso Cortés. Pe ultimul nu l-am întîlnit pomenit decît la Carl Schmitt, altminteri sînteţi primul autor în jurnalul căruia numele lui Cortés e invocat în chip laudativ.

Lumea nu ştie în genere, dar Spania s-a bucurat de o adevărată pleiadă de autori conservatori. Poate cel mai însemnat, la începutul secolului 19, a fost Gaspar Melchor de Jovellanos, echivalentul spaniol al lui Burke. (Şi bun prieten cu celebrul Goya, care l-a şi portretizat.) Aproape contemporan cu el a fost genialul călugăr Jaime Balmes, liberal-conservator să zicem. Dar se pot adăuga aici Canovas, Antonio Maura, Maeztu, pînă la superînvăţ atul Menendez y Pelayo (un fel de Iorga al Spaniei). Mai aproape de zilele noastre l-aş cita pe Fraga Iribarne, care a început ca un cvasidizident franchist, a fost autorul principal al Constituţiei actuale şi unul din întemeietorii Partidului Popular, cel mai mare partid din Spania, dar care a rămas guvernator al Galiciei natale şi senator acolo. Ei, Donoso Cortés (descendent al celebrului conquistador, marchiz de Valdegamas şi ambasador la Paris) a fost printre toti aceştia cel mai profund, un teoretician cu nimic inferior unor Tocqueville sau Guizot. De fapt, este binecunoscut de specialişti.

Din Notele de călătorie reiese că sînt trei oraşe a căror înfăţişare vi s-a insinuat în suflet pînă la pragul pasiunii: Bruges, Verona şi Rothenburg, ele alcătuind prototipul de frumuseţe citadină. Greşesc?

Da, aceste trei oraşe mi-au plăcut enorm, aş mai adăuga Edinburgh-ul din 1983 (cine ştie cum o fi în ziua de azi? – un prieten bun, profesor în Scoţia, îmi spunea acum vreo 10 ani: „Omule, mai vino şi-n Anglia, cîtă vreme mai există o Anglie!“ – cinic, dar nu neadevărat). Acuma lucrurile sunt mai complicate. Există şi oraşe în care vrei mereu să te întorci, oraşe atît de complexe şi măreţe încît nu le epuizezi, aşa ar fi sigur Parisul şi Roma. Îmi place Parisul? Nu cred că e expresia cea mai potrivită, „îmi place“ sună chiar diminuant. Nu rezolvă problema, să zic aşa, e reductiv. Oraşul trece dincolo de „îmi place“. Îmi vine să pun în această categorie şi München-ul. Cel al amintirilor, cine ştie cum va fi peste 2-3 ani. Să adăugăm Viena.

E uimitoare tenacitatea cu care vă întoarceţi la Urs von Balthasar, ale cărui cărţi le citeaţi în timpul drumurilor prin Spania, Franţa sau Germania. Ce vă atrage la teolog?

În adevăr, a avut o mare influenţă asupra mea. Mi-o explic astfel: în fond, eu nu mă socotesc un priceput în ale teologiei şi ale filosofiei; cel mult un om cu o anume cultură generală. Dar am constatat un proces îngrijorător şi neplăcut. Pînă în secolul XIX, poate chiar pînă la începutul secolului XX, filosofia admitea trei ramuri: epistemologia, etica şi estetica; respectiv studiul Adevărului, Binelui şi Frumosului, ca un fel de aplicaţie evolutivă a teoriilor platonice. Ei, de la un moment dat încolo, au rămas doar primele două, studiul Frumosului a fost tot mai marginalizat. Proastă treabă. Şi-atunci cînd vine cineva şi accentuează importanţa Frumosului în raport cu religia, dar şi în raport cu celelalte două încrengături ale filosofiei, normal că sar în sus de bucurie. Nu e von Balthasar cel dintîi care s-a direcţionat astfel, există minunate tradiţii, de gînditori catolici şi ortodocşi, atît în patristică, cît şi în scolastică. Şi fiindcă veni vorba, să mai pomenesc şi faptul că dintre marii gînditori catolici ai veacului XX, von Balthasar e cel mai apropiat de vederile ortodoxe (de pildă, prin revenirea la Părinţii primului mileniu); nu e puţin lucru, e ceva atrăgător şi vrednic de lectură, normal ca am încercat să citesc şi să învăţ cît mai mult. În fine, să mai spun că potrivit iezuitului Henri de Lubac (viitor cardinal), Urs von Balthasar era „omul cel mai cult din lume“. Tare cred că era adevărat.

De unde atracţia dumneavoastră pentru dezlegarea cuvintelor încrucişate? O adevărată manie la propriu. Le dezlegaţi în avion, în tren, pe terasă sau în dormitor.

Asta e poveste lungă. Există anume zburdălnicii ale minţii: eu am fost de foarte tînăr atras de şah, table, precum şi de cuvinte încrucişate (aveam în bloc un unchi şi o mătuşă care se îndeletniceau cu treaba asta). Apoi într-o zi mi-a spus distinsul şi regretatul coleg Dan Duţescu: „Ştii cînd poţi spune că eşti bun cunoscător al unei limbi străine? Cînd rezolvi în ea cuvinte încrucişate!“ Asta m-a pus la ambiţie. În plus, am auzit că în limba rusă cuvintele încrucişate au fost inventate de marele Vladimir Nabokov, el (în exil, în Germania) ar fi compus primele careuri. Oricum, am constatat că rezolvarea cruciverbelor are un efect bun, liniştitor asupra mea, contracarează nervozităţi, anxietăţi şi altele asemenea. Mai mult. De pildă, am de corectat un teanc de teze. Lucrez, apoi fac o pauză şi mai mă aplec asupra careurilor; sau tot aşa dacă am de citit o carte mai „grea“, fac pauză şi iau un caiet de „încrucişate“ în mînă. (Mult mai elegantă era metoda admirabilului coleg de la filosofie, azi decedat, Tom Pruffer, care se ducea cu teancul de extemporale la muzeul de artă – dimineţile, unde e foarte comod, te poţi întinde pe bănci de marmură şi e lume puţină – corecta ce corecta, apoi făcea pauze şi contempla tablourile). Să mai spun ceva. Eu continui să zic „cuvinte încrucişate“, dar de la o vreme încoace ar trebui să zic „enigmistică“, întrucît sunt careuri cu cifre, apoi „sudoku“ (care nu e japonez cum se crede, dar a fost adoptat cu patimă de ei), diverse alte enigme. Pe scurt, e un exerciţiu mental, dar şi un calmant; cum alţii fac exerciţii atletice. Mult le-am îndrăgit.

Îmi plac pînă la identificare paginile despre Renania (Padeborn, Köln, Essen şi Aachen) şi mi se rupe inima cînd văd ce dramă trăieşte azi regiunea sub plaga arabilor. Chiar nu putea fi evitată această invazie ce va culmina într-un război religios?

Cum ţi-am spus, privesc cu îngrijorare şi pesimism destinul Europei. Îl deplîng, deşi n-am dreptate. Trăim cu toţii într-o lume a efemerului, suntem peregrini, în istorie există sfîrşituri, cum există şi începuturi, veşnicia ţine de altă dimensiune. Cum anume vine acest sfîrşit inevitabil („obştesc“) este însă altă poveste. Poate că de-abia de aici începe întristarea: Europa se sinucide. Intîi prin războiul civil de 30 de ani (1914- 1945), apoi prin imitaţia papagalicească a comunismului şi a consumerismului, în fine poftind insistent invadatorii (ceva mai rar întîlnit în istorie). Ne punem întrebarea dacă aceste evenimente erau inevitabile. Poate că da, dezastrul demografic, descompunerea socială şi axiologică sunt cele care au deschis larg porţile. Platon şi Aristotel credeau că democraţia împinsă la ultimele ei consecinţe duce la dezastru. Poate e adevărat, poate nu, acum şedem şi observăm, cred că vom afla răspunsul destul de curînd. (S-a mai văzut: suprimarea Neanderthalului prin Cro-Magnon, nu?) Să repet însă ce spuneam de conducători. Aveam în anii ‘40 şi ‘50 din secolul trecut figuri substanţiale: Churchill, De Gaulle, Adenauer, De Gasperi, puţin mai tîrziu Margaret Thatcher sau Helmut Schmidt, inclusiv Mitterand, care barem era om cult şi deştept. În schimb, în ultimii 20 de ani, mediocritatea predomină: Chirac, Sarkozy şi Hollande, Blair şi Cameron, alde Barroso, eurocraţii de la Bruxelles, nealeşi de nimeni, toţi ceilalţi. Madame Merkel, să-mi fie cu iertare, are cap de spălătoreasă, dar nici pe alţii din Germania nu-i văd mai buni. Pesemne că lumea primeşte cele meritate, căpeteniile au fost doară cinstit alese.

Cînd văd cît de ataşat sînteţi de Europa, mă întreb cum de aţi putut să vă adaptaţi vieţii din America? Mărturisesc că nu vă pot intui reţeta prin care aţi reuşit.

Prieteni mai vîrstnici şi care, fiind apuseni de baştină, aveau posibilitatea de a vizita Europa de la vîrstă tînără (deci în ansamblu aveau faţă de mine un avans de 30-40 de ani), îmi repetau: „Păi pe-atunci Roma era divină în fapt de dimineaţă, cînd o priveai de la un punct mai înalt, parcă erai în rai. Acuma e cu totul altceva, supraaglomerată, agitată, zgomotoasă.“ Îi credeam. De ce? Pentru că o viaţă întreagă am avut senzaţia că „am ajuns prea tîrziu“. Prea tîrziu la Sighişoara, prea tîrziu la Mont Saint Michel sau la Chartres, prea tîrziu la Roma. Pot adăuga şi cazuri concrete, cel puţin două: orăşelul sud-francez Uzes şi-apoi Londra însăşi. Cînd am fost la Uzes pentru vreo trei săptămîni (1984 să fi fost), era o atmosferă de secol XVIII: erai lăsat în pace, te puteai sui şi plimba pe celebrul Pont du Gard, făceai baie degajat pe malurile Gardonului; 20 de ani mai tîrziu ţi se cerea intrare cu bilet şi gologani, totul ordonat, rînduit, ziduri de piatră, mi s-a făcut rău şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru prima vizită. Londra din 1977 (sau Bruxelles-ul văzut întîia oară vreo 15 ani mai tîrziu) erau ploioase, cenuşii, cam plicticoase, provinciale chiar; asta mă încînta. Numai că văzute recent, erau cu totul altceva: blocuri pretenţioase, arăbimea în păr („multiculturali“, deh!), mişcare rapidă, trafic intens, sufocant. În genere, imitau metropolele americane, şi asta mi-era total indiferent (la ce am plătit bilet de avion?). Chiar şi Berlinul văzut la vreo 10 ani diferenţă mi s-a părut neplăcut a doua oară, modernizat, fiţos, metropolitan. Apropiindumă acum de întrebarea ta, nu zic că nu e şi în Europa natură frumoasă (deşi mai ales în cea de Răsărit şi de Sud-Est), dar obiectivele mele erau castelele, muzeele, catedralele, mînăstirile, spectacolul străzii. Veneam în Europa să îmbrătişez trecutul, să- mi împrospătez memoria. America avea (şi din fericire mai are încă) un avantaj imens: e mai goală, te poţi izola mai bine. Nici nu mai spun că natura e măreaţă, cu sublimităţi gigantice. Separat de asta, puteam prea bine să mă socot şi să mă menţin ca străin, să gust alienarea ca pe un nectar. Şi-atunci vizita europeană o sorbeam ca pe o licoare interzisă, perversă aproape.

I-aţi întîlnit în Franţa pe Marin Tarangul şi Paul Barbăneagră. Nu i-am cunoscut, pe primul l-am citit şi mi s-a părut un diletant cu aere de fenomenolog, iar pe Barbăneagră l-am văzut într-un documentar despre străzile Bucureştiului. Avea în înfăţişare ceva arhaic ca o pădure năpădită de lăstăriş: un sălbatic cu erudiţie fină. Cum s-au păstrat cei doi în memoria lui Virgil Nemoianu?

Cu Marin am fost prieten încă din adolescenţă, făceam noaptea lungi plimbări, hoinăream, pălăvrăgind despre cultură. Era pe atunci student la Teologie, dar tare zvăpăiat în purtări, după el se ţinea o gaşcă întreagă de admiratori. Ţinea şi un soi de jurnal filosofic. Atunci l-au arestat; nu ştiu ce-au găsit ei la perchiziţie în acel jurnal intim. M-a citat ca martor al apărării. Eu m-am tot codit, dar pînă la urmă (era prin 1962) n-am avut ce face. M-am prezentat la sinistrul Tribunal Militar din Negru-Vodă, i-au adus pe acuzaţi înconjuraţi de militari cu arme-mitralieră în poziţie de foc. M-au întrebat dacă l-am auzit ponegrind regimul. Am zis că nu: ceea ce era adevărat, pur şi simplu pentru că noi ne feream să atingem teme politice pe vremea aia. Apoi ce părere are acuzatul despre filmele sovietice (auzi întrebare!!). Am răspuns tot onest că le socoate drept cele mai bune din lume, auzisem des asta de la el, se gîndea pesemne la Eisenstein şi Tarkovski. Pe urmă au sărit pe mine şi ceilalţi bieţi inculpaţi (fostul coleg Piticariu, gemenii Dragostin), că dacă i-am auzit vreodată criticînd regimul. Nu i-am auzit, că doară nici nu prea stăteam de vorbă cu ei. Mai tîrziu mi s-a relatat că mi-au rămas recunoscători. M-a ajutat Dumnezeu să mă comport onorabil, deşi eram înfricoşat la culme. Tarangul (familie bucovineană înnobilată cu patru generaţii în urmă de către Habsburgi) a făcut vreo trei ani de închisoare. Apoi şi-a luat vreo cinci doctorate la Bucureşti şi la Paris. Cariera n-a făcut, ce a publicat nu este la nivelul său, căci era extrem de erudit şi de pătrunzător la minte. Andrei Pleşu a fost singurul care a scris la moartea lui (2010), bine mi-a părut. Marin era înalt şi mlădios, plăcut la chip. Eu aveam ceva corespondenţă cu el, m-a informat despre un roman al său (stil Buzzati, am înţeles), scris direct în franceză. Pleşu a luat la institutul său arhiva pariziană, pe semne că acolo ar fi şi manuscrisul, cine ştie, poate că e capodoperă a lui Marin, Edler von Tarangul. Despre Paul Barbăneagră ştiu mai puţin. A venit odată la Washington să încerce să plaseze nişte filme de TV; mi s-a părut înfumurat şi patetic. Om, probabil, bine intenţionat de altfel. Cu Tudoran ne hlizeam pe la spatele lui de stilul său pretenţios. Barbăneagră avea, cine ştie de ce, părere bună despre mine.

Bizară mărturisirea pe care Jean- Marie Benoist vi-o face in privinţa gradului de impregnare cu simboluri masonice a arhitecturii pariziene. Asta mi-a amintit că zilele trecute am vizitat Muzeul „Theodor Aman“ din Bucureşti, se află între Biserica Boteanu şi Biblioteca Centrală Universitară. Clădirea e chiar casa în care a locuit pictorul, unde dai peste un veritabil templu masonic, pe care artistul paşoptist (polivalent de altfel, făcea sculpturi şi gravuri cu egală iscusinţă) l-a împodobit după plac.

Jean-Marie Benoist era un om extrem de inteligent, avea chiar profunzime, plus că era ghiduş pe chestiuni politice; odată, tînăr fiind, şi-a depus candidatura în circumscripţia lui George Marchais (secretar general al Partidului Comunist), aşa, de-al naibii. Era prieten cu Chirac şi ar fi obţinut un post mare dacă nu murea prematur la 48 de ani (mi se pare de cancer la stomac). El făcuse parte din grupul de „nouveaux philosophes”. Era mai răsărit decît alde Bernard Henri-Levy sau Glucksmann, care au ajuns mari somităţi. Eu am scris asta devreme, încă în anii ’1970 într-o revistă academică de la Stanford, Benoist a fost încîntat şi aşa ne-am împrietenit; mai tîrziu am aflat că era amic cu Ierunca şi Monica Lovinescu. Cînd mi-a înşirat chestiile astea cu ocultismele lui Mitterand şi ale amicilor săi, am rămas nedumerit, nu mi se părea stilul său. Ce-mi spui despre Aman este o noutate pentru mine, eu ţin mult la opera acestui pictor; e printre puţinii pictori români care-mi plac.

La Freiburg l-aţi întîlnit pe Paul Miron şi pe studenta lui, Elsa Lüder, o bavareză distinsă, aţoasă şi tenace. Pe el l-am văzut, paralizat în cărucior, în 2004, Elsa îi construise un lift ingenios, un fel de telescaun alunecînd pe balustrada scării de la etaj la parter, şi invers. M-a impresionat biografia lui de fugar, la fel ca ataşamentul faţă de ţară. Cum vi s-a părut personajul?

Da, îl ţin minte destul de bine. Făceam unul din obişnuitele tururi de vară europene. Avusesem ceva corespondenţă vagă, aveam cunoştinţe comune (Negoiţescu şi alţii). Ospitalier, Miron ne-a invitat în apartamentul „olandez”. În blocul său, cuplul de care vorbeşti cumpărase o garsonieră comodă în care găzduia vizitatori. Îi ziceau „olandez” pentru că primul oaspete fusese, cred, Sorin Alexandrescu, venit de la Amsterdam, unde era cadru didactic. Ne-am simţit foarte bine la ei, era o atmosferă „căsoasă” şi veselă totodată. Freiburg era un oraş liniştit. Miron avea o seamă de proiecte majore: să reia şi să dezvolte dicţionarul Tiktin, să traducă în româneşte, comentată, Biblia, şi altele. Căuta să mă atragă şi pe mine la colaborări, eu tărăgănam, de fapt nu prea mă simţeam în stare. Doamna Elsa era tînără încă, frumoasă, vorbea româneşte foarte bine. Miron era om simpatic şi învăţat, cu umor, dar nu l-aş numi chipeş (mă rog, la data respectivă). Mă şi miram în sinea mea cum de s-a constituit cuplul. Net mai tîrziu, după 1990, Buzura ne-a invitat pe amîndoi (prin coincidenţă, poate) la ICR să ne dea nişte premii pentru Opera Omnia; a fost un prilej mai „oficial”, nu cred că a avut multă vreme pentru conversaţie. Paul Miron nu a produs totuşi o operă pe măsura substanţei şi a cunoştinţelor sale.

Simpatică şi oximoronică calificarea estetică pe care vi-o dă Nego la München: Firicel Voinicul. E sugestivă, dar dacă mi-aţi cere să o explic raţional, nu i-aş putea lămuri geneza. Oricum, Negoiţescu avea fibră de plăsmuitor de expresii insolite.

Şi pe mine m-a amuzat peste măsură acest Firicel Voinicu, habar n-am ce vroia să spună. E din Ispirescu, nu? Poate că nici Negoiţescu nu avea vreo intenţie prea clară, era un soi de imagine arbitrară, dar pe un fond de adevăr.

Vă displac porumbeii, pe care îi consideraţi paraziţi urbani făcînd mizerii, şi nici cîinii nu vă inspiră sentimente mai bune. De pisici nu vă mai întreb, mai mult ca sigur că le detestaţi. Aveţi o antipatie de principiu faţă de animalele de companie? Bănuiesc că da, în schimb vă atrag animalele rustice, ca în Banatul copilăriei: gîşte, cai sau vite. V-am intuit sau nu?

Da, în bună măsură. Şi aici lucrurile sunt mai complicate. Mie îmi plac mult cîinii la vedere, cum şi caii. Mă duceam uneori la hipodrom pur şi simplu ca să-i admir, pe fondul verde, pe caii bruni. Era ceva încîntător. Iar aici în America există uneori la TV concursuri de frumuseţe, pe categorii de rase de cîini. Şi la astea mă uit din cînd în cînd cu plăcere. Toate acestea, repet, numai la vedere, de la distanţă. Dar ai dreptate: cumva tocmai din respect pentru animale îmi plac cele pe care le ştiu înscrise organic în ambianţa lor, ca să-şi păstreze o anume demnitate astfel, să aibă un rost al lor. În ziua de azi, prin uriaşa urbanizare a planetei, constatăm cum animale de pădure, sau „sălbatice” devin parazitare. Văd ocazional trecînd prin grădina mare a casei noastre iepuri, vulpi, pînă şi căprioare, de puzderia de veveriţe nici nu mai vorbesc. Acuma, cui nu-i place un cerb? O căprioară? Numai că tocmai această afecţiune umană duce la consecinţe nedorite. S-a interzis vînarea lor în zona Washington. S-au înmulţit cervidele, umblă brambura pe străzi, prin zonele mai înverzite. Noi am avut nu mai puţin de două accidente auto, cînd o căprioară mare s-a ciocnit de automobil şi chiar a făcut stricăciuni. Nici veveriţele nu pot fi vînate, or ele distrug fructe, flori, rădăcini. Observ la noi bătăliile lor cu corbii, care, deştepţi, le izgonesc calculat astfel încît o maşină care tocmai vine să le calce! Multe poveşti de acest fel aş putea spune.

Vă mulţumesc pentru directeţea răspunsurilor.


Interviu de Sorin Lavric

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara