Numărul curent: 29

Comentarii Critice:
Vipie, zăpuşeală şi zăduf de Ion Simuţ

Nicăieri în proza noastră contemporană nu e mai multă căldură toridă în subiectul epic şi în scriitură ca în romanele lui Paul Georgescu şi nicăieri această condiţie atmosferică nu contează mai mult. Iau ca exemplu romanul Vara baroc (1980). Cum începe naraţiunea? Profesorul şi ziaristul Gabriel Dimancea, aşezat în "culcuşul său încins", este vizitat în orăşelul sudic Platoneşti, din Bărăgan, de arendaşul Maltezi, care îi aduce drept plocon două ştiuci, un muşchiuleţ de porc şi carne de berbec dobrogean. Când se întâmplă toate acestea şi cele care urmează? În mijlocul verii anului 1926! De unde deducem, căci în proza lui Paul Georgescu nu există temporalitate clară, balzaciană? Singuraticul Gabriel reflectează astfel în pagina a patra a romanului: "Îşi simţea pielea năclăită de sudoarea nopţii. Să fim noi oare în secolul douăzeci, cum clamează părelnicele colendare, de douăzeci şi şase de anişori? Că eu tot în al nouăşpelea veac mă simţesc" (p. 10). Deducţia mea e, poate, discutabilă (deşi n-aş crede), dar e clar că ne aflăm la începutul veacului XX, undeva în Bărăgan, în plină vară. Cel puţin ultima situare (dacă nu toate trei) e în afara oricărei discuţii. Prozatorul acumulează o mulţime de elemente privitoare la căldura neobişnuită a momentului: "Dincolo de fereastră aerul fierbea de căldură. Muşte inspectând cearşaful dubios" (p. 11). Era dimineaţă devreme, când domnul Maltezi îl vizitează pe Gabriel Dimancea: "Prin fereastra lată lumina năvălea exuberant. Undire de lumină veselă. În explozia verii totul părea clar, uşor şi plăcut. Nici dracul, în persoană, de-ar fi îndrăznit să apară, n-ar fi stârnit altceva decât un irezistibil hohot de râs. Ce zăpuşeală, se alintă tânărul zmucindu-şi bluza de pijama, sunt tot o apă. Şi gioars'asta-i leoarcă. Şi frige pielea pe mine de parc'aş avea febră, nu altceva" (p. 8-9). Musafirul îşi transmite şi el cum poate toate senzaţiile căldurii sufocante, cu un potop de sinonime şi relatări agricole cu verbe specifice pentru efectele caniculei: "E prăpădenie, domnu' Dimancea, pe crăpătul acesta e vipie, zăpuşeală şi zăduf, ce mai, caniculă! De-o lună n'a mai picat o strachină de apă, se usucă porumbu' d'anpicioarele, sărăcuţu, să sfarogeşte, să scrumeşte, de să-i plângi de milă, şi-a intrat şi-o gânganie'n el dă-l foarfecă tot" (p. 9). În schiţele lui Caragiale, pe o asemenea crăpelniţă, "se duce dracului rapiţa". Pentru unul dintre personajele bărăgănene ale lui Paul Georgescu "să sfarogeşte" porumbul. Nu era neapărată nevoie să invoc această substituţie sau acest comparatism agricol pentru a semnala un adevăr elementar: proza lui Paul Georgescu vine din Caragiale, nu atât prin comicul social şi prin comicul caracterelor, cât prin comedia "timpului băltit" şi comedia specifică a limbajului. "Căldura mare" nu e, nici la scriitorul nostru clasic, nici la prozatorul nostru postmodern, o condiţie meteorologică oarecare. Vipia, zăpuşeala, zăduful, crăpătul, crăpelniţa, topenia, fierbinţeala (şirul sinonimic poate continua cu: dogoarea, torpoarea, arşiţa, canicula - Paul Georgescu exploatează toate variantele, ca nimeni altcineva în literatura română) sunt explicaţiile apatiei individuale şi naţionale. Tânărul ziarist Gabriel Dimancea ar vrea să lupte cu o astfel de păcătoasă inerţie, care e - spre disperarea sa - mai mult decât marca unei provincii limitate: tinde să se constituie într-un specific imposibil de lepădat. Vipia stimulează inflaţia verbală ca iluzie a acţiunii şi lamentaţie interminabilă în jurul condiţiilor nefavorabile.
Paul Georgescu e un observator cât se poate de acut şi de pătrunzător al atmosferei caniculare şi al efectelor sale sociale, sentimentale şi intelectuale. Zăpuşeala alterează tot. Arendaşul Maltezi îi reaminteşte lui Gabriel Dimancea că unchiul său ar vrea să-l vadă căsătorit cu "duduia Dorinţa, bună fată, serioasă şi la locu' ei" (p. 11). Tânărul refuză gândul transmis de intermediar şi se scutură de perspectiva torporii sentimentale: "Junele martirizat simţea cum îi ieşea sudoarea din piele, năclăin­du-l, ar fi dorit să facă repede o baie, îşi percepea creierul ca un ou moale şi sufletul praz fiert, dar sordidul bătrânel nu se dădea dus. O fi venit ca peţitor al Dorinţei, se posomorî el" (p. 12). Toate premisele psihologice ale lui Gabriel Dimancea, ziaristul din Platoneşti, sunt ale unui Oblomov tipic: tândăleala în vârful patului, refuzul de a accepta mâncarea de plocon pe motiv că nu e gata făcută (i-ar veni să întrebe ca leneşul lui Creangă: "muieţi-s posmagii?") şi lehamitea de a se lăsa prins în braţele Dorinţei (femeia are nume voit alegoric) dintr-o economie bolnăvicioasă de orice efort (libidoul erotic e sleit). Gabriel Dimancea nu evoluează, totuşi, în sensul personajului lui Goncearov, pentru că el luptă cu sine însuşi. Devine intelectualul revoltei zădărnicite, rămasă în stadiul de proiect - revoltă zădărnicită de meteorologia potrivnică. Am putea spune - exagerând puţin, de dragul parafrazei - că revoluţia lui (interioară şi socială) se amână din cauza vipiei.
Gabriel Dimancea, fost combatant pe front, face parte din aşa-zisa "generaţie a tranşeelor". Destinul şi frământările sale sunt continuate din Revelionul (1977). Profesor şi ziarist în Platoneşti, urbe bărăgăneană saturată de provincialism, adoptă, ca o formă de rezistenţă la mediu, ironia, umorul şi teribilismul, un mod de a se apăra, totuşi neconstructiv, nefructuos, pentru că nu-l ajută să devină el însuşi, ci numai să se izoleze. Gabriel Dimancea pare să simpatizeze la un moment dat cu apetenţa pentru revoluţie a fratelui său Ştefan. Dar, paradoxal, vrea să pregătească revoluţia în paginile unei reviste burgheze - incompatibilitate pe care o sesizează necruţător prietenul său Milan. Epoca dă impresia de indeterminat, tendinţele sale, aglomerate, confuze, n-au lăsat să se contureze un vector clar, o direcţie sigură. Provizoratul, vagul îl pun pe Gabriel în situaţia nefastă de a nu putea alege, de a nu avea ce alege, pentru că nu se întâmplă nimic care să coaguleze lumea dispersată; nu se poate implica în acţiune, pentru că nimic nu-l antrenează, nu-l obligă să opteze. Pe de altă parte, chiar Evenimentul care s-ar ivi, fiind dat, i-ar ciunti libertatea, constrângându-l să ocupe un aliniament sau altul faţă de ceea ce se întâmplă. Libertatea sa interioară, sufletul vraişte îi dau senzaţia de risipă: singurul sentiment real, puternic, e aşteptarea; or, aceasta nu e acţiune, ci apatie. Dar acţiunea s-ar declanşa frângând demnitatea independenţei - din acest cerc vicios nu poate ieşi. Doritor de acţiune, de "libertate eroică", nu are iniţiativă. Zace într-o libertate apatică, falsă, în care totul e posibil: potenţial, dar nu activ. Descumpănit, în derivă, dat afară din învăţământ şi de la revistă îi rămâne să "experimenteze cu voce tare diverse ipoteze". "Un conglomerat de pulsiuni contrarii", "un dialog continuu" - după cum el însuşi se defineşte, Gabriel Dimancea este în continuă căutare (nu mută, ci locvace) a căilor de a realiza principiul intensităţii: "o concordanţă totală între act, inteligenţă şi sensibilitate, o simultaneitate dinamică".
Pe căldura infernală totul capătă lentoare bolnavă, creează impresia de epuizare şi sfârşeală. Din "timpul băltit" al vipiei de august nimic nu se poate smulge, nici un sens nu pare să poată străpunge. Ispitirile abătute asupra gazetarului şi profesorului Gabriel Dimancea, survenite prin grija satanicului Maltezi, îşi zădărnicesc înaintarea în cazanul cu smoală al vremurilor indecise, în jurul lui 1926, deci la câţiva ani după război, când totuşi, sub aparenţa că nu se întâmplă nimic, şi când stabilizarea pare să fi prins crustă, ceva se pregătea, clocotea în adânc, aşteptând să răbufnească. "Ceasul moale" şi "slava stătătoare" dădeau senzaţia înşelătoare de pace veşnică. Nici o adiere nu se simţea; cel puţin, Dimancea mărturisea că nu simte decât zăpuşeala. Furtuna vine dinspre Roma, de la Mussolini - i se spune, dar nu găseşte ipotezei nici un temei. Îl neliniştesc însă ameninţarea şi agitaţia celor adunaţi în banda agresivă denumită "Sabia Arhanghelului Mihail" (grupul Codreanu, prin care se constituie viitoarea Legiune, se separă de A. C. Cuza în iunie 1927). Timpul bălteşte înşelător, căci de sub platoşa lui încinsă dă o vegetaţie sălbatică, ameninţătoare. În august 1926, Gabriel Dimancea se afla într-un fel de paranteză politică. Între două guvernări liberale, din martie 1926 până la jumătatea anului următor, Ionel Brătianu cedează locul generalului Alexandru Averescu (numit în roman doar "Ghinărarul"), devenit încă o dată premier. Gruparea liberală se va reface şi va reveni la putere. În octombrie 1926, Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu fuzionează cu Partidul }ărănesc al lui Ion Mihalache. Acestea sunt reperele politice ale perioadei, foarte estompate în roman.
Printr-o convergenţă a mijloacelor artistice, căldura îşi răsfrânge dogoarea şi asupra cuvântului, care devine moale, printr-un reflex al temei la nivelul expresiei. Limbajul (frământat) capătă moliciunea de cocă şi element genezic, încât peniţa se împotmoleşte năclăită. Cuvântul aburind se supune de îndată oricărei deformări, oricărei presiuni din afară: Dumnezeu e zeul Dumne, calamburul e asinambur, contemplativul - contemplagiu, dăscălia - puericultură, vârful - vârfete, Parlamentul - Parlavrament, gazetarii - osârduitorii plaivazului etc. Sensul se instalează în sonorităţile cele mai pline de concreteţe. O comedie a limbajului se desfăşoară într-un roman oral, de o neobosită inventivitate şi imprevizibilă vivacitate. Verva se substituie epicului fără să dea nici o clipă impresia lipsei de mişcare. Densitatea romanului vine şi din aglomerarea faptelor de limbă, angajate într-o semnificaţie ce depăşeşte simpla gratuitate; limbajul este pentru Gabriel Dimancea un paravan care ţâşneşte de îndată ca un zid în faţa acelora care caută căi de acces spre a-l înţelege şi a-i deconspira secretul. Vorbitul liber, fără supraveghere exagerată, e pentru acesta un exerciţiu în vederea scrisului, căci, după ce şi-ar fi epuizat vocaţia de profesor, de ziarist, de om politic, Gabriel Dimancea preconizează să devină romancier. Prin urmare, aparenta sa inactivitate este observaţie şi "studiu" al caracterelor. Locvacitatea e iluzia acţiunii şi angajării: la "cafiné" nu se pun la cale nici măcar iniţiative proprii. Gazetăria e şi ea un simulacru de activitate. Astfel încât "slava stătătoare" îşi întinde opresiv umbra. Singura ieşire din acest "timp băltit" e balcaniada limbajului, o epopee a cuvântului: "trecerea bruscă de la un plan la altul, de la ficţiunea halucinant derizorie la inserţia acută în social, o frenezie a concretului". Realul şi fantezia se scurtcircuitează.
Episoade epice pe caniculă găsim, în proza noastră contemporană, la Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Ştefan Agopian. E normal să le găsim la prozatorii sudici ai câmpiei. Ecoul din Caragiale e, după caz, mai mult sau mai puţin important. Paul Georgescu dezvoltă o adevărată simptomatologie şi enciclopedie a caniculei, descriind cea mai amplă gamă de senzaţii şi construind în marginea ei o sociologie a provinciei, o politică a amânării, o comedie a limbajului, o psihologie oblomoviană şi o filosofie naţională a timpului coclit. Toate la un loc se asociază cu ceea ce Gabriel Dimancea numeşte la un moment dat (p. 277) în Vara baroc "dulcea dezagregare" sau "descompunerea fiziologică a inteligenţei". Canicula dă somnul raţiunii, induce morbul pasivităţii şi dăunează grav inteligenţei (individuale şi naţionale).