George Arion: Mă aflu, din păcate, pentru prima oară, într-o ambianţă în care au trăit doi oameni...

Doamna Viorica Moisil: N-au trăit doi oameni, trăiesc numai eu, singură, de treizeci de ani. Împreună cu Grigri am locuit în strada Armenească nr. 14; după ce a murit el, casa fiind prea mare pentru mine, m-am mutat aici printr-o întâmplare...

- În orice caz, unele lucruri sunt aceleaşi.

- Da, sigur, mobila de exemplu; dar Grigri n-a văzut niciodată casa asta.

- Fatalmente vă pun o întrebare de o banalitate care mă sperie: cum v-aţi cunoscut?

- A fost deosebit de romantică prima noastră întâlnire; mie mi-a plăcut foarte mult.

Sora mea - Lena Constante - era prietenă cu familia Moisil - Ionel, Florica - fraţii lui Grigri. Pe vremea aceea, el era profesor la Iaşi şi însurat; eu nu aveam relaţii cu această familie, dar, într-o seară, Lena m-a luat cu ea la o petrecere dată de familia Moisil la Arhivele Statului unde domnul Moisil era director şi tot acolo locuia. Am suferit groaznic atunci când totul s-a dărâmat! Am iubit locul acela de cum l-am văzut; ţin minte că în stânga era casa cu o curte, iar în dreapta - o mică biserică. Foarte frumos!

- Să revenim la prima întâlnire.

- Da. În seara aceea eram acolo mai mulţi tineri, băieţi şi fete, fiecare cu flirt-ul lui. La un moment dat, doamna Moisil a luat-o pe Lena lângă dânsa ca să stea de vorbă; eu, fiind singură, am asistat la conversaţia lor din care am aflat că fiul ei - Grigri (care era şi el singur în seara aceea) se desparte de nevastă având o căsnicie nereuşită. Se pare că mai existaseră tentative de a pune capăt acestui mariaj, dar de data asta era o hotărâre definitivă.

După petrecerea la sfârşitul căreia Grigri ne-a condus până acasă la Lena, eu n-am mai ştiut nimic de el o vreme.

- Multă vreme?

- Nu. Înainte de Crăciun ne-am reîntâlnit la o altă petrecere (cu multă lume, în ţinută de seară) în casa lui Nicol Gross. Eugen Bălan care era director la Monitorul Oficial şi şeful meu, în vremea aceea eu fiind secretară a revistei Artă şi tehnică grafică publicată de Monitor. Nu cunoşteam prea multe persoane, eu însoţind-o de fapt pe Lena.

Odată ajunse acolo, cine credeţi că m-a întâmpinat şi a stat cu mine toată seara? Grigri! A fost un coup de foudre!

Pe la ora două noaptea, a venit la mine Bălan şi mi-a spus: "Ţie nu ţi-e ruşine? Nevasta lui e aici şi tu te expui cu el toată seara?"

Am încremenit. Am reuşit totuşi să-i spun că îl ştiam divorţat. "S-au împăcat", a venit răspunsul. Fireşte, am început să plâng, surorile mele şi alţi câţiva apropiaţi s-au strâns în jurul meu, lumea era revoltată. Grigri a rămas cu mine în continuare la petrecere, fără să-i pese de nimeni. Ba, mai mult, în a treia zi de Crăciun, când la Monitor se lucra, m-am pomenit cu el aşteptându-mă la ieşire.

"Am 495 de scrisori pe care ni le-am scris până a divorţat de nevasta lui"

- Aşa a început povestea dumneavoastră.

- De atunci a început o poveste de dragoste foarte lungă. El era însurat, eu - o fată cuminte, dar mi-a cerut foarte repede să rămânem împreună.

Am 495 de scrisori pe care ni le-am scris până a divorţat de nevasta lui care a crezut totuşi că relaţia cu mine e ceva trecător. Constatând că nu-i aşa, a pus beţe în roate procesului, încât acesta a durat un an şi câteva luni. Ne-am căsătorit în 21 iulie 1940, apoi am plecat în voiaj de nuntă la Braşov pentru două săptămâni.

- Dar ce vă scriaţi în scrisorile acelea?

- Eu cred că toţi oamenii îndrăgostiţi scriu la fel. Se prostesc! În ce-l priveşte pe Grigri, iată ce scria în 10 martie 1939:

"M-am învăţat foarte rău. Am început să am o manie. Cînd văd o bucată de hîrtie, îmi vine să-ţi scriu. E rău, fiindcă m-am învăţat întîi să-ţi scriu în fiecare zi, şi-n ziua cînd nu-ţi scriam mi se părea că e ceva ce-mi lipseşte. Pe urmă, m-am învăţat să-ţi scriu mai des şi nu m-aş mira să-ţi scriu de 3-4 ori pe zi. Si-i absurd, aş putea să scriu şi să păstrez, dar am impresia că gîndul meu n-ajunge destul de iute la tine."

Trebuie să vă spun că Grigri era un om cu totul special în tot ce făcea; un excesiv.

- Am auzit asta.

- Ei bine, având o extraordinară atenţie distributivă, în timpul examenelor, când tânărul "se lupta" la tablă cu materia, el îmi scria!

În privinţa elevilor mai avea un obicei: dacă examinatul nu ştia o parte din materie îl trimitea acasă s-o înveţe şi-l chema a doua zi când, dacă nu ştia o altă parte, iar îl trimitea acasă şi tot aşa, până învăţa tot, după care îl trecea.

- Extraordinar!

- Dacă aveam o prietenă în vizită, iar el lucra în birou şi noi sporovăiam în şoaptă, ne spunea: "Vă rog să vorbiţi tare pentru că aşa nu vă aud şi, dorind să vă urmăresc, îmi distrageţi atenţia de la ce am de făcut!".

Un alt exces al lui a fost următorul: îi promisese fostei lui neveste că o va duce la Paris (pe care el îl ştia, avusese o bursă acolo, ca de altfel şi la Roma). Ei bine, a dus-o la Paris când relaţia noastră începuse deja, ba chiar îmi scria de-acolo nişte scrisori deosebite - pe care însă nu le-am publicat, părându-mi-se o prea mare lipsă de discreţie. Dacă este cineva interesat de ele, o va putea face după ce eu nu voi mai fi.

A stat acolo două săptămâni (iar eu eram stupefiată!) după care a revenit şi a început divorţul. Îşi ţinuse însă promisiunea!

- Cum era în viaţa de toate zilele? Cred că era fascinant, un om-spectacol.

- Era un om foarte vesel. Iubea viaţa nemaipomenit de mult, iubea oamenii; totul la el era în exces. Făcea matematică tot timpul - matematica a fost marea pasiune a vieţii lui - şi fredona tot timpul în casă, un fel de mormăială - asta însemna că gândea la probleme de matematică. Nu stătea la masă, ci culcat, cu capul sprijinit în mâna dreaptă. Aveai impresia că nu face nimic. La noi în casă nici nu se vorbea decât la ora mesei, când venea şi povestea tot ce i se întâmpla. Vorbea cu multă lume la telefon şi, evident, primea pe mulţi acasă, elevi, gazetari; mai cu seamă în ultimii ani, când devenise o "vedetă" a televiziunii şi radio-ului, casa noastră era plină de lume.

- Care îi erau câţiva dintre prietenii mai apropiaţi?

- Din păcate, prietenul lui cel mai bun, din tinereţe, din vremea şederii la Paris, a fost Nicolae Teodorescu. Spun "din păcate" pentru că s-a dovedit, mai târziu că era o prietenie extrem de interesată din partea acestuia, care nu ştia decât să ceară, iar dorinţele i se îndeplineau imediat. Mai târziu, cumplit de gelos pe popularitatea lui Grigri, s-a purtat înfiorător. Din cauza lui Teodorescu a plecat de la Facultatea de Matematică la Facultatea de Litere; s-a înconjurat de scriitori, sculptori, pictori, muzicieni care veneau la lecţiile lui şi erau fascinaţi, vrăjiţi de el; avea într-adevăr o inteligenţă sclipitoare, a fost pionierul calculatoarelor în România, a fost un vizionar - multe lucruri pe care unii le-au categorisit "trăsnite" s-au dovedit adevărate peste ani.

- Cine intra în casa dumneavoastră?

- Casa noastră era deschisă; îi plăcea foarte mult să aibă musafiri, să petreacă, să se sărbătorească.

Este evident că avea nevoie de destindere din pricina tensiunii în care trăia cu matematica în cap în fiecare clipă şi, seară de seară mergeam la CO{ (Casa Oamenilor de {tiinţă). Toţi matematicienii (şi nu numai!) străini care veneau în România în vremea aceea au trecut şi prin casa noastră. Întotdeauna în 10 ianuarie, ziua lui de naştere, se sărbătorea acasă la noi cu multă lume, printre care se aflau şi studenţii lui. Când a împlinit 60 de ani, n-au încăput în casă, fiind vreo 200 şi atunci s-a aniversat la Facultatea de Litere.

L-am sărbătorit în fiecare 10 ianuarie şi după ce a murit - iată, se împlinesc 30 de ani de atunci -, împreună cu foşti studenţi ai lui care azi sunt bătrâni profesori universitari. Fiecare îşi mai aminteşte câte ceva şi toţi îl regretă şi se întreabă cum ar fi fost dacă ar mai fi trăit.

- Daţi-mi totuşi câteva nume dintre cele mai proeminente.

- La Iaşi, unde a trăit zece ani a fost prieten apropiat cu profesorul Myller, cu Octav Maier, cu Mendel Haimovici. Aceşti oameni erau de o calitate excepţională - nu numai profesională, ci şi morală, toţi fiind şi foarte culţi.

Deseori stau şi mă gândesc între ce oameni am trăit.

Nu cred că eu îi văd excepţionali, ci ei chiar aşa erau.

"Eu nu mă pot învăţa cu lumea asta"

- Era o altă lume!

- Era complet o altă lume!

Eu nu mă pot învăţa cu lumea de astăzi. Vulgaritatea, sexualitatea exacerbată... totul e schimbat. De altfel, a "înnebunit" şi clima.

- În Bucureşti cine vă vizita?

- Cei mai buni prieteni au fost totuşi studenţii lui.

- Aşa cum îl am eu în amintire, era o personalitate multilaterală.

- Nu era numai matematician, ci şi un umanist. După moartea lui Călinescu a avut rubrică în Contemporanul. Scria cu mare uşurinţă. Unele dintre articolele sale aproape că nu aveau ştersături.

- Cum comunicaţi cu dânsul?

- Să ştiţi că ne mai şi certam! Eram două temperamente complet diferite. Pe deasupra, eu nu înţelegeam nimic din matematică, dar pe el asta nu l-a deranjat niciodată. Eram de acord în privinţa lucrurilor mari din viaţă, pe principii morale, pe cinste - era un om de o cinste extraordinară!

Eu eram sportivă, el detesta să umble! A încercat să umble cu bicicleta; s-a lăsat păgubaş. În desele concentrări pe care le-a avut, pentru o distanţă de cinci kilometri până la regiment lua trăsura.

Nu umbla pe jos; de asta a şi murit atât de tânăr. A trăit intens şi din plin. A fumat, a băut - a ars ca o lumânare.

- A trăit frenetic.

- Da.

- Aveţi câteva amintiri mai dragi împreună cu dânsul?

- Toată viaţa cu el.

{tia că îmi place să călătoresc; şi lui îi plăcea, dar o făcea şi pentru mine. L-am însoţit peste tot unde era invitat să ţină conferinţe, mai ales după 1960. El ţinea cursuri, iar eu mă plimbam. Cursurile fiind plătite, strângea şi bani, iar după ce le termina, mai rămâneam în ţara respectivă şi călătoream împreună, vizitând ţări necunoscute nouă. Îi era frică de avion. De pildă, o călătorie în Japonia am făcut-o traversând cu trenul Uniunea Sovietică, apoi am luat vaporul până la Yokohama.

- Cât a durat?

- O săptămână numai prin Uniune! Dar toate călătoriile au fost minunate, mai puţin ultima, în America. Începuse să aibă astm cardiac (cu cincisprezece ani înainte de a muri a abandonat fumatul pentru că doctorul Lupu i-a spus că îi va face foarte rău) declanşat şi de viaţa pe care a dus-o şi de moştenirea genetică. L-am întrebat pe medicul curant dacă va putea suporta voiajul, iar el mi-a răspuns: "Doamnă, îşi doreşte atât de mult să plece încât, dacă i-aş interzice, s-ar speria îngrozitor şi asta i-ar face foarte rău. Vă sfătuiesc să-i daţi un calmant înainte de a pleca la aeroport şi unul în avion, iar când ajungeţi, să se odihnească 24 de ore pentru a se adapta la fusul orar de acolo.".

- Aţi plecat.

- Călătoria a început excelent. Am ajuns cu bine şi am început să ne deplasăm pe la diverşi elevi de-ai lui, plecaţi din ţară în SUA, după care am trecut în Canada, la Ottawa... Am fost găzduiţi la Ambasadă, lucru care nu se mai întâmplase nicăieri. Ambasador era Bucur {chiopu.

Am ajuns, am dormit o noapte acolo, a doua zi am vizitat o expoziţie a eschimoşilor; el a plecat la Universitate, a luat masa cu cineva şi ne-am întors la ambasadă unde eram singuri (toţi plecaseră în week-end). Ne-am aşezat să ne odihnim; pe la ora 6 a început să gâfâie şi mi-a spus că nu se simte bine. L-am aşezat într-un fotoliu lângă geam ca să aibă mai mult aer, dar la un moment dat mi-a zis: "nu se compensează plămânul". A pus capul într-o parte şi... gata. Aşa a murit.

Acolo n-ai voie să păstrezi persoana decedată. Anunţi decesul şi o iau imediat.

Am stat singură toată noaptea, el fiind dus la o casă de îmbălsămare. Când m-am dus a doua zi şi l-am văzut nu mi-a venit să cred: era exact Grigri din tinereţe. Extraordinar! Nu ştiu cum au reuşit să facă aşa ceva.

Apoi l-au trimis în ţară cu un avion, într-un coşciug special; eu am plecat cu un alt avion... După această întâmplare, Academia a dat ordin ca oamenii, înainte de a pleca în străinătate să treacă pe la doctor, ca să fie siguri că n-au să cheltuiască pentru înmormântarea lor.

- Cum aţi traversat perioada comunistă?

- În perioada comunistă Grigri nu era bine văzut de Ceauşescu; nu era un om simpatizat pentru că spunea adevărul în faţă şi, mai în glumă, mai în serios, lucrul acesta se ştia.

Să vă dau un exemplu de "discurs" cu ocazia zilei de naştere a lui Ceauşescu: "Pentru aniversarea sa îi urez tov. Ceauşescu ca, cu sprijinul său, ştiinţele matematice să progreseze în R.S.R., pentru ca numele poporului nostru să strălucească şi ca ştiinţele tehnice şi economice să înveţe să folosească din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai bine şi calculatoarele şi matematica cea mai abstractă pentru ca buna stare a poporului nostru să crească."

"În casa noastră, sus la etaj, locuia Dulgheru care era anchetatorul sorei mele, Lena Constante"

- Totuşi, chiar dacă nu era bine văzut, n-a avut probleme deosebite.

- Da, nimeni n-a vrut să-l bage pe Grigri la puşcărie, cu toate că ar fi putut.

- De ce?

- Eu cred că avea totuşi o prea mare popularitate.

- Bine, bine, Ceauşescu nu-l suferea; dar cum v-aţi strecurat în perioada Dej?

- Noi n-am avut niciodată de suferit. Gândeşte-te că în casa noastră, sus la etaj, în Armenească nr. 14, locuia Dulgheru, care era anchetatorul sorei mele, Lena Constante! {i noi habar n-aveam!

- Fantastic!

- Grigri vroia neapărat să fie el administratorul micului bloc în care locuiam, pentru că ştia că este foarte iubit şi asta oferea avantaje - de exemplu, când se făceau restricţii la căldură, noi nu aveam de suferit pentru că era "casa lui Moisil". De aceea, la noi în casă se ţineau şedinţele de bloc, Dulgheru venea regulat la noi, era simpatic şi deştept. N-am ştiut niciodată - până când n-a ieşit Lena din puşcărie - că el o ancheta!

- Am rămas mut.

- Te cred. Poţi să rămâi mut auzind aşa ceva.

- Poate că, într-adevăr, popularitatea l-a salvat.

- Cu siguranţă.

- Cum vă explicaţi faptul că reuşea să facă matematica agreabilă şi unor neiniţiaţi?

- Avea talentul extraordinar de a vorbi foarte clar încât îţi dădea impresia că înţelegi totul. Spun asta din proprie experienţă. La un moment dat a început să ţină nişte cursuri de Informatică la care m-am dus şi eu. Ei bine, deşi n-aveam nici o legătură cu materia respectivă, plecam de acolo cu senzaţia că am înţeles totul. Ca mine trebuie să fi fost multă lume.

- Exercita un fel de vrajă.

- Nu ştiu dacă era numai asta. Mai târziu, la Facultatea de Litere veneau oameni din cele mai diverse categorii. A lucrat cu compozitorul Aurel Stroe, a mers la primele concerte de muzică electronică. Era pentru tot ce reprezenta viitorul. De altfel a şi căpătat, din SUA, o medalie pentru pionierat în informatică.

- Credeţi că în altă parte s-ar fi împlinit mai bine?

- Da. A fost invitat în America, dar n-a fost lăsat să plece. Stau câteodată şi mă gândesc: dacă el a fost un pionier într-ale informaticii în biata noastră ţară, ce ar fi putut ajunge, cu mintea pe care o avea, în S.U.A.? Avea relaţii cu toţi marii matematicieni cu care, de altfel, a întreţinut o corespondenţă enormă - am dat-o la Academie, poate fi consultată acolo. I s-au pus mereu beţe în roate din invidie, dintr-o mare şi urâtă invidie. Dar de câte ori i se făcea o nedreptate, el se retrăgea; în loc să înceapă să lovească la rândul lui, el pleca.

- Deşi avea o minte fenomenală, se purta cu un firesc extraordinar cu toată lumea.

- Aşa s-a născut şi, mai mult, a avut norocul unei familii în care ambii părinţi aveau umor. Era de o naturaleţe fantastică, dar şi când se înfuria... pe câţi n-a dat afară din casă! Uneori făcea asta special, ca să-i sperie.

- Făcea spectacol.

- Ar fi fost un artist de teatru nemaipomenit şi chiar i s-a propus un scenariu de film în care să joace rolul unui rector al Universităţii. Rolul i se potrivea perfect, dar, până la urmă a învins seriozitatea. Să fi avut un film cu el, ar fi fost extraordinar.

- Credeţi că un astfel de model uman s-a pierdut în zilele noastre?

- Dumneata vezi o asemenea personalitate astăzi? Eu acuma văd că am ajuns să trăim într-o ţară nenorocită în care, dacă ai un profesionist, îi dai în cap. Domnule, era un Paul Grigoriu la Radio, un profesionist, o plăcere; l-au scos. L-am avut pe Iosif Sava; i-au dat în cap. Eugenia Vodă care este una din puţinele noastre profesioniste are emisiunile ei la 11.30 noaptea! {i Pruteanu, săracul, pe care-l înjură toată lumea, făcea acele trei minute geniale.

- Cum vi se pare viaţa fără Grigore Moisil?

- Viaţa mea e tot cu dânsul. {tii că mi-a umplut viaţa asta, viaţa pe care o duc acum, şi la 90 de ani? Ce-aş fi făcut dacă n-aş fi avut preocuparea de a scrie cărţi despre el? Sunt sigură că ar fi fericit să ştie asta!

- Stie.

- Nu ştiu dacă ştie... Nu ştiu... Nu ştiu...