Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Violonişti pe scena Ateneului de Dumitru Avakian

Indiscutabil, recentul recital susţinut de Alexandru Tomescu se dovedeşte a fi unul dintre cele două importante evenimente violonistice ale actualului sezon muzical; care se încheie în aceste săptămâni sub genericul Vara Magică, o suită de evenimente oferite de societatea Lanto Communication.

Alcătuirea programului recitalului, susţinerea acestuia – Sonata pentru vioară solo de Béla Bartók şi Partita a doua, în re minor, de Bach – depăşesc sfera performanţei instrumentale spectaculoase şi se aşază firesc în zona actului de cultură de aleasă semnificaţie. Nu pot să nu observ, prima mişcare a sonatei bartokiene, pe de-o parte, şi, pe de alta, ultimul moment al partitei datorate lui Johann Sebastian sunt mişcări de ciaccona, un dans spaniol lent, de epocă, în trei timpi; a fost ridicat în perioada Barocului târziu la nivelul unei abordări muzicale definitorii pentru virtuţile polifoniei tonale, cea care îmbină rigorile gândirii muzicale savante cu imaginaţia luxuriantă, exprimate în plan melodic, armonic, polifonic. Indiscutabil, alături de câteva dintre lucrările enesciene, Sonata pentru vioară solo de Bartók marchează culmi ale violonisticii mijlocului de secol XX. Sunt aspecte pe care Tomescu le defineşte plenar, aceasta dată fiind rigoarea gândirii muzicale, cea care structurează această imensă construcţie în patru părţi; intonaţia se dovedeşte a fi scrupulos definită, iar dinamica sonoră devine funcţional corelată cu aspectul timbral. Sunt virtuţile unei gândiri constructive ce înalţă această catedrală a muzicii secolului trecut, de la contorsiunile expresiei tragice la gândirea îndurerat meditativă, resemnată, a părţii mediane lente. Se poate vorbi de o puritate a tonului ce aparţine în primul rând dispoziţiei interioare a muzicianului performer şi abia apoi preţiosului instrument. Se poate vorbi, de asemenea, de o îmbinare de factori care concură în mod fericit la succesiunea atât de echilibrată a momentelor Partitei bachiene ce culminează cu celebra Ciaccona în re minor. A fost primit cu vădit entuziasm de un numeros public, un public proaspăt, melomani în parte de ocazie, curioşi şi sensibili, bine informaţi de dinamica agenţie de impresariat.

Celălalt important eveniment violonistic al stagiunii a fost marcat de evoluţia captivantă a lui David Grimal, muzician francez, un obişnuit al sălilor noastre de concert. Este o natură artistică cultivată, echilibrat comunicativă. Pe parcursul unei singure săptămâni, în două recitaluri a susţinut integrala celor Şase sonate şi Partite pentru vioară solo de Bach; apoi două seri la rând a prezentat celebrul Concert de Ceaikovski…; susţinând în paralel un curs de măiestrie la Universitatea de Muzică din Bucureşti.

E mult? E puţin? Este David Grimal! Un artist al unui uimitor echilibru interior ce poate fi regăsit în redarea celebrelor opus-uri bachiene, momente pe parcursul cărora stilul academic capătă viaţă, devine captivant; inclusiv prin dezvoltarea unor tipuri de articulaţii, a unor culori timbrale ce aparţin în parte stilului baroc. Regăsim farmecul unei comunicări marcate de naturaleţe, o naturaleţe atent întreţinută. Sunt aspecte pe care le regăseşti pe un alt palier în realizarea celebrului opus violonistic romantic care este Concertul datorat lui Piotr Ilici Ceaikovski; şi realizat în compania dirijorului Horia Andreescu, a orchestrei Filarmonicii. Grimal nu urmăreşte prioritar spectacolul violonistic, ci adevărul muzicii. Supleţea tonului devine un reflex al unei flexibilităţi de gândire, de simţire. Iar aceasta atât la nivelul mişcărilor de dans evocate, cele ale Partitelor, la nivelul construcţiilor părţilor de fugă, din Sonate, în susţinerea cursivă a părţilor lente, cât şi la nivelul spaţiilor mari, romantic consistente, ale muzicii ceaikovskiene, în relaţia cu orchestra.

Obişnuitul public de concert al Filarmonicii a asaltat cu vădit entuziasm momentul concertistic şi a tratat cu suficientă indiferenţă momentele bachiene. Doar cei împătimiţi de muzică au ştiut a aprecia marea muzică. Şi nu au depăşit jumătatea sălii de concert. E mult? E puţin? E trist, e adevărat. În alt sens; indiferent de vârstă, inclusiv în cazul muzicianului performer, tinereţea ar trebui să se dovedească a fi o stare a spiritului. Astfel am gândit urmărind, în vremea din urmă, câteva dintre evoluţiile solistice ale violoniştilor invitaţi. Aparţin unor generaţii diferite, provin din şcoli violonistice diferite. Marchează stadii individuale diferite privind evoluţia profesională.

Sosită din Moldova de peste Prut, Alexandra Conunova este un spirit viu, dinamic, imaginativ. Cu cinci ani în urmă a obţinut cea mai înaltă poziţie printre laureaţii Concursului George Enescu. Recent, în compania orchestrei Filarmonicii, sub bagheta dirijorului Christian Badea, a prezentat cel de al doilea Concert, în sol minor, de Serghei Prokofiev. Echilibrul interior al expresiei se defineşte a fi întreţinut între extreme atent stăpânite, între o conbustie dinamică bine gestionată, cea care marchează apogeul primei părţi şi lirismul intens, admirabil marcat de cantilena viorii soliste. În plus, şefului de orchestră i se datorează integrarea funcţională a evoluţiei solistice în zona discursului simfonic, de o mare efervescenţă timbrală, de o ritmică savuroasă. Este de menţionat, prima audiţie românească a lucrării a avut loc în perioada interbelică, tot aici, la Atheneul Român, cu participarea cunoscutului violonist francez Robert Soëtens, artist căruia lucrarea i-a fost dedicată, cel care a realizat la Madrid, în anul 1935, prima audiţie mondială a lucrării.

Primit cu mult entuziasm, violonistul Remus Azoiţei este un virtuoz recunoscut, respectat, al instrumentului său. Cu ani în urmă a realizat o integrală cu totul remarcabilă a creaţiei violonistice enesciene. Ne-a reamintit acest lucru prezentându-ne recent, în supliment, la cerea insistentă a publicului, prima piesă, Lăutarul, din Suita Impresii din copilarie. Este o capodoperă în miniatură a stilului componistic enescian, o capodoperă demnă, de această dată, de o realizare pe măsură, în planul performanţei violonistice. Rafinamentul culorilor timbrale, cel intonaţional, dar mai ales pătrunderile de ordin spiritual ale universului uman al omului simplu dar încărcat sufleteşte, susţinerea magistrală a structurii componistice, stabilitatea acesteia, evitarea înţeleaptă a aspectelor ce ţin de elocvenţa etalărilor violonistice, sunt aici de semnalat. Amintesc, în acea seară, prima seară a concertului săptămânal al Filarmonicii, Azoiţei a fost solistul Concertului în re major de Joannes Brahms. Aştept să audiem în aceeaşi interpretare o versiune în adevăr fericită a acestui mare opus clasico-romantic, lucrare ce face parte din repertoriul de bază al oricărui violonist solist. Este drept, în planul colaborării dirijorale nu a avut în persoana lui Daisuke Soga un partener pe măsura acestui monumental opus brahmsian.

Alţi artişti, generaţii diferite, prezenţe cu totul remarcabile pe scena Atheneului; mă refer la recitalul de sonate beethoveniene, moment susţinut cu participarea violonistei Mihaela Martin, artist de înaltă ţinută academică; mă refer la susţinerea partiturii primului Concert de Dmitri Şostakovici, eveniment împlinit cu autentică implicare de tânărul violonist Răzvan Hamza, actualmente prima vioară a Orchestrei simfonice din Kassel – Germania.

Evident, nu pot spune că am putut urmări toate prezenţele violonistice ale ultimelor luni ale stagiunii. Regret că nu m-am putut bucura de evoluţia în concert a tânărului violonist Dan Iulian Druţac, de douăzeci de ani, sosit din Moldova de peste Prut. Ecourile concertului bucureştean sunt impresionante; în ce priveşte natura consistentă a talentului, virtuozitatea violonistică, măiestria adresării pe parcursul unui mare opus romantic cum este Concertul de Max Bruch. Înţeleg că promite mult. A realizat mult pe parcursul studiilor iniţiate la Chişinău, continuate la Londra. De asemenea cu impresionante confirmări pe parcursul concertelor susţinute în ultima vreme, la Bucureşti, la Sinaia, în compania Orchestrei de Tineret Sinfonietta, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu.

Cum putem observa, violonistica europeană, inclusiv cea reprezentată de artişti originari din România, oferă în continuare un mare şi captivant spectacol extins pe generaţii dintre cele mai diferite. Căci bucuriile muzicii sunt inefabile, sunt dintre cele mai alese.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara