Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Vinul şi literatura de Mircea Anghelescu

Masiva carte a lui Răzvan Voncu despre locul vinului în imaginarul şi mai ales în „realul” românilor, aşa cum se reflectă el în literatură, nu este o surpriză: istoric literar format, cu o arie foarte largă de competenţe, inclusiv în spaţiile culturale învecinate nouă, el era indicat – dacă mă gândesc bine – să scrie o astfel de carte: O istorie literară a vinului din România.

Surpriza este să găsesc, căutând puţin în istoricul problemei, că o asemenea cercetare, oricât de parţială, nu s-a făcut până acum, deşi „personajele literaturii române au o sete epocală”, cum spune Horia Gârbea în încheierea eseului său, una dintre puţinele încercări de a sonda terenul generos al literaturii româneşti a vinului, publicată acum câţiva ani.
Istoric al literaturii române vechi, între altele, Răzvan Voncu porneşte să exploreze metodic domeniul şi ajunge astfel să documenteze nu numai vechimea viţei pe meleagurile noastre, ci şi vechimea legăturii sale simbolice cu practicile cultice creştine în aceste locuri. Lăsând la o parte respingerea tezei – cu o mare priză la consumatorii actuali de vin – că Burebista ar fi desfiinţat culturile de viţă din regatul său (inexplicabil de ce mai multe restaurante au adoptat acest nume ca simbol), primele capitole ale cărţii se constituie deci într-o examinare riguroasă a surselor care atestă (şi) această cultură la Dunărea de Jos. Cea mai veche atestare de acest tip este pre-română, scrisă adică înainte de etnogeneză, în latină, de un martor al uciderii a doi creştini sanctificaţi ulterior, Epictet şi Astion, aproximativ pe la anul 300, într-o localitate din Dobrogea de nord. Martirologiul celor doi sfinţi cuprinde referiri la vin, dovedind astfel prezenţa băuturii pe teritoriul daco-roman, iar faptul că prima sa menţiune pe aceste meleaguri se face în legătură cu valoarea sa simbolică pentru creştinism, anticipează una dintre concluziile cărţii – ne avertizează autorul – şi anume aceea că vinul nu este pentru români o simplă băutură, ci un produs „cu un complicat conţinut spiritual” (p.20).
Foarte erudite şi foarte interesante, explorările în secolele obscure ale literaturii noastre aduc în faţa cititorului două căi prin care, cum spune autorul, „vinul se scurge... în pagină”, adică în diverse scrieri, prin intermediul celor două modele umane comune epocii, deşi concurente: călugărul, omul religiei, şi respectiv războinicul, cavalerul, adică omul acţiunii. Acesta este, de obicei, domnitorul, al cărui comportament este strict reglementat de ceremonial. Scenele de ospăţ ale unor domnitori precum Ştefan cel Mare, destul de dese cum apar ele în cronica lui Ureche şi amplificate apoi în reconstituiri literare, nu ar fi deci consecinţa unui comportament mai liber în raport cu băutura, ci derivă din îndatoririle unui voievod cu o intensă activitate diplomatică şi de reprezentare, unde vinul joacă iarăşi un rol simbolic, în închinări, legăminte, urări ş.a. Se confirmă astfel diverse mărturii ale unor memorialişti din prima jumătate a sec.al XIX-lea care spun că până în vremea lor, cu puţine excepţii, boierii şi domnitorii erau cumpătaţi cu băutura.
Cartea lui Răzvan Voncu are multe asemenea capitole care schiţează laturi puţin remarcate ale literaturii unor autori importanţi, şi nu fără consecinţe asupra felului în care aceasta poate fi înţeleasă, inclusiv despre relativa lor discreţie asupra subiectului (autorul îi zice, potrivit cu tema, abstinenţă) la poeţi ca Heliade Rădulescu, Alecsandri, Macedonski, sau neaşteptata explozie de vitalism al cărui semn este viţa, strugurele, vinul, la Fundoianu, într-o serie de poezii citate (p.296 etc.) şi în altele încă, în care se evidenţiază rolul augural al vinului („Bea vinul! Cine ştie pământul cu noroc?/ Cine citeşte-n stele şi-n zodiac ca-n carte?”) etc. Apropiată de suferinţa erotică, topirea sentimentelor într-o poezie a toamnei colorată cu viţele roşii ale lui Blaga îi apropie în chip neaşteptat pe cei doi poeţi, într-o nişă de exuberanţă melancolică.
Problema acestei alegeri, pariul monografiei lui Răzvan Voncu, nu este însă atât istoria temei într-o literatură în care vinul a lăsat destule urme şi nici chiar revelaţia unor nuanţe care au scăpat acuităţii criticilor de până acum: autorul face acest lucru şi îl face într-o desfăşurare analitică rafinată şi larg documentată. Pariul monografiei, sau mai bine zis al eseului care este ascuns în monografia lui Voncu, este să găsească şi să explice rolul subtil, determinant şi revelator al vinului în opera unor autori importanţi ai literaturii noastre şi să pună astfel materia respectivă, vinul, în rândul celor cu virtuţi simbolice într-un spaţiu definitoriu. Aceste virtuţi depăşesc contururile persoanei (ale creatorului şi ale personajelor sale) pentru a institui în literatura lui şi în literatură în general un instrument, generator şi el al unei identităţi, sau măcar al unei ipostaze caracteristice şi, în acelaşi timp, active în definirea identităţii. Vinul este aici un catalizator al personalităţii, şi, în acelaşi timp, un indicator al valorilor implicate, al implicării celor care comunică/cuminecă cu ajutorul şi sub acoperirea sa. Proba vinului este aici proba adevărului, şi în ea se includ şi nuanţele goliardice, şi cele sacramentale. Autorul tipic pentru acest rafinat proces de decantare (fără să vrei eşti obligat să foloseşti termeni familiari vinificării) este, desigur, Sadoveanu.
Sadoveanu este un prozator uriaş şi inclasabil în opera căruia istoricul literar distinge două categorii de vinuri, mai bine zis două feluri de băutori, împreună cu vinurile lor: vinul cinegetic, vinul cotidian şi profan al personajelor civile, ca oricare dintre noi, şi vinul mitic, al personajelor ieşite din temporalitate, investite – şi ele şi vinurile lor – cu virtuţi simbolice, care cuprind şi anunţă criptic partea nevăzută a lucrurilor, adică viitorul.Vinul mitic al prozatorului, pe care îl găsim în Hanu Ancuţei, în Fraţii Jderi sau în Zodia cancerului, este un revelator de umanitate şi de adâncimi ale tradiţiei, un fel de „Caron care face trecerea dintre spaţiul mundan, al comunicării obişnuite, şi cel al Povestirii” (p.322). Spaţiul povestirii este etern, dar învăţăturile sale se aşează în deplină înţelegere alături de cele ale realităţii, vinul mitic inspirând abatelui de Marenne cugetări care par uneori banale, dar nu sunt, pentru că ele îmbină armonios mai multe lumi, cum este aceea în care se manifestă diferit dulceaţa celor trei bunătăţi: „Trei lucruri – spune abatele – dacă nu sunt foarte bune, sunt rele... stihurile, vinul, harbuzul” (p.332), între care numai harbuzul este dulce în sens propriu. Dulceaţa celorlalte este din altă lume...
În general însă, desfăşurarea acţiunii este dominată de semnificaţiile şi de efectele aproape magice ale vinului, încât se poate spune pe drept cuvânt că „viile ieşene joacă un rol-cheie în intriga shakespeariană a romanului”, ca şi vinurile care ritmează călătoriile oaspetelui francez, la venire şi la plecare. Şi Paul de Marenne, ca şi vinul şătrarului Griga, este un Caron, un psihopomp, adică un intermediar între lumi şi un catalizator, în prezenţa căruia se limpezesc năzuinţele şi conţinuturile sufleteşti ale eroilor: aşa cum vinul bun îngreuiază picioarele şi limpezeşte capul, prezenţa şi conversaţia cu abatele francez face ca lucrurile să devină limpezi pentru eroi, chiar dacă ei nu observă acest lucru, îndrumându-i către destinul lor. Ei îşi înţeleg dilemele şi pot acum, cu linişte în cuget, nu să aleagă, ci să accepte ce li s-a hotărât de mult. Şi, odată terminate clondirele lui Matiaş, nepotul lui Feltin Sasul, abatele de Marenne îşi vede de drum, pe la Galaţi, şi iese din ţară şi din roman, lăsând părintelui Nicoară vinul cel acruţ şi lipsa de griji a celui scutit de destin. Se bea mult în romanele lui Sadoveanu, dar până şi excesele, beţia care coboară pe oameni, este „reglată de un cod al onoarei şi al bunei cuviinţe”, cum conchide autorul, în altă parte.
Aş fi vrut, în această lectură pasionantă, să găsesc ceva mai mult despre versantul descendent al vinului, aşa cum se conturează în legătură cu Mateiu Caragiale, prezenţa şi rolul lui în mediile intrate în disoluţie ale sfârşitului de veac pe care le reflectă Craii de Curte Veche (veac care, cum ştim, se întinde până la Primul Război Mondial). Mi-ar fi plăcut să văd, de pildă, în continuarea paginilor pătrunzătoare despre capodopera lui Mateiu Caragiale, analiza acelui roman ratat al lui Cezar Petrescu, La Paradis general, care închide cercul prin istoria lui Georgei Galea, venit la Iaşi pentru o zi-două să rezolve o moştenire, şi care se salvează din lumea nesfârşitelor petreceri după trei ani, doar prin implozia sistemului: izbucnirea Primului Război Mondial. E adevărat însă că poveştile vinului, ca şi varietăţile lui, nu se termină niciodată.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara