Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Viii şi morţii de Angelo Mitchievici

The Revenant: legenda lui Hugh Glass (The Revenant, 2015)

Regia: Alejandro González Iñárritu; Scenariul: Michael Punke, Mark L. Smith, Alejandro González Iñárritu; Cu: Will Poulter, Tom Hardy, Paul Andreson, Leonardo DiCaprio, Domhnall Gleeson; Genul filmului: Aventură, Dramă, Western; Durata: 151 minute; Premiera în România: 22.01.2016; Produs de: New Regency Pictures; Distribuit în România de: Odeon Cineplex.

Natura sălbatică este aproape o tautologie pentru anul 1823, dea lungul fluviului Missouri unde avanposturile civilizaţiei sunt câteva forturi împrăştiate ici şi colo prin ţinuturile hălăduite de diversele triburi de indieni, divizate de rivalităţi ancestrale.

Story-ul care eşafodează noul film al lui Alejandro González Iñárritu, The Revenant, are claritatea pe care i-o conferă simplitatea sobră a conflictelor specifică epopeii, dar şi o austeritate care ţine de limbajul aspru al supravieţuirii unde aproape totul se serveşte crud de la hrană la relaţiile interumane. Hugh Glass (Leonardo DiCaprio) este călăuza care conduce în sălbăticie un grup destul de numeros de vânători care comercializează blănuri de animale. Printre ei se află şi fiul său Hawk (Forest Goodluck), rezultatul unei relaţii cu o indiană pawnee. Atacaţi de indienii Arikara pe teritoriul cărora vânează, siliţi să se retragă cu o parte din pradă, dar cu pierderi însemnate după o confruntare sângeroasă, puţinii rămăşi abandonează barca, la sfatul călăuzei, şi aleg drumul prin pădure pentru a scăpa de urmăritori. Intriga se profilează din confruntarea lui Grass cu un grizzly, omul ucide ursul, dar este sfâşiat, în agonie. Este lăsat în urmă alături de fiul său, de un adolescent marcat de ferocitatea întâmplărilor, Jim Bridger (Will Poulter), şi de John Fitzgerald (Tom Hardy), unul dintre vânătorii însemnaţi de o tentativă de scalpare şi care musteşte de violenţă. Acesta din urmă îi va omorî fiul şi îl va determina pe celălalt să-l abandoneze în pădure. Odiseea lui Glass debutează ca o cursă a supravieţuirii, similară celei pe care o descrie Jack London în Dragoste de viaţă. Două alte teme, cea a vendetei şi cea a frontierei, sunt convocate pentru a acompania tema fundatoare pentru filmul american: Omul împotriva Naturii. Westernul lui Iñárritu îşi trage seva din tensiunea dintre tipic şi atipic. Supravieţuirea şi vendeta sunt unite în aceeaşi voce care răzbate din abisul inconştientului. Există o dublă viziune pe care regizorul o pune în joc: prima este epică, filmul prezintă suita de episoade dramatice care jalonează traseul dublu al supravieţuirii şi vendetei. Tăietura clasică a poveştii este dictată de economia supravieţuirii care nu înseamnă numai o precaritate a resurselor şi mijloacelor, ci şi suferinţa care incumbă unei fragilităţi încercate care-şi ia puterea din voinţă, din „dragostea de viaţă”. Fiecare gest dobândeşte o putere emblematică şi amploarea unei uriaşe camere de rezonanţă, natura care are încă puterea începuturilor. Cea de-a doua viziune este una poematică şi vine din aceeaşi sursă, un principiu de genericitate, guvernată de aceeaşi austeritate investită de data aceasta în peisaj. Imaginea nu este utilizată aici pentru a „zugrăvi” tablouri de natură, format National Geographic, deşi peisajul devine parte integrantă a odiseei lui Hugh Glass, ci devine expresia acestei tulburătoare respiraţii a transcendenţei, o formă de spiritualitate. Filmul se deschide cu o scenă dinamică, vânătorii înarmaţi străbat pădurea traversată de apele râului, şi vreme îndelungată nu se aude decât susurul apei care întronează o linişte tensionată, vegheată de ceva mai înalt. Ceea ce se vede sunt întinderi panoramice de pădure străbătută de fluviu, cu defileuri abrupte şi creste de munţi. Poezia nu se află în ochiul personajului care contemplă forţa nimicitoare a sălbăticiei, pentru care natura devine o adversitate ireconciliabilă, ci în ochiul camerei care ne deschide către un dincolo pentru care peisajul nu constituie decât un spaţiu de mediere. Nişte elani trec fluviul şi Hugh se preface că-i vânează cu un băţ, un rest de ironie, ruinele unei catedrale ca în tablourile lui David Friedrich lasă stranii pereţi acoperiţi de fresce care par însă ortodoxe după figurile emaciat longiline care le populează fantomatic; lumina filtrată prin nori sau formaţiunile bazaltice toate sunt parte a acestei viziuni poematice. Acest dincolo cheamă uneori cu şoptite voci familiare, reflecţiile susurate ale unei voci interioare, o voce a amintirilor şi nostalgiei, un Ur-poem în câteva linii simple şi câteva imagini, poem a cărui portavoce este soţia indiană a lui Glass. Şoapta este timbrul propriu al unei anamneze ca regres în trecutul nebulos a băştinaşilor care ştiu să rezoneze cu forţele obscure care animă teritoriul. Iñárritu este un maestru de sorginte hispanică al cruzimii, dar acum păşeşte pe un teritoriu unde ea este purificată de reziduurile de „umanitate”, unde ea se resoarbe în originar, în matrice. Glass mănâncă muşchi, roade măduva oaselor dintr-o carcasă abandonată, îngurgitează carne crudă, alături de un indian care-i devine tovarăş de călătorie, se adăposteşte de îngheţ în burta unui cal când animalul mort mai păstrează căldura vieţii. Dincolo de cruzimea care se află în natură ca lege ancestrală ce prezidează selecţia naturală există un tip de darwinism social, cruzimea ilustrată de hobbesianul homo homini lupus. Salvatorul său indian este spânzurat de francezi, fiica pe care o caută şeful indian este capturată şi violată de aceştia, omul alb nu ezită să-şi ucidă semenii. O morală simplă reglementează dezordinea instinctelor, moartea se plăteşte cu moarte, ceea ce şi Hugh şi ucigaşul fiului său ştiu. Din nou Iñárritu dă cuvântul unor legi care ţin nu doar comunitatea în picioare, dar care au relevanţa Scripturii în acest teritoriu vast al sălbăticiei. „Revenant” conservă atât în engleză, cât şi în franceză un sens secund, acela de strigoi, de spirit; Hugh traversează teritoriul dintre viaţă şi moarte al sălbăticiei pentru a-şi răzbuna fiul. O lume guvernată de spiritele strămoşilor, de numeroşi genii loci, este prin excelenţă o lume spirituală, în care între viaţă şi moarte se întind numeroase pasarele. Supravieţuirea constituie marea epopee care edifică un erou al frontierei. Marginalitatea se scrie pentru Hugh şi sub semnul unei însoţiri nepotrivite cu o indiancă, fapt care se materializează în odrasla sa, metisul care apare în ochii celorlalţi ca un paria. Autohtonii nu se pot concilia cu această voracitate a omului alb care le invadează teritoriul, care îi împinge tot mai departe; ecourile unei rezistenţe îndârjite se simt la tot pasul. Iñárritu a intrat pe un teritoriu nou pentru el, dar îndeajuns de bătătorit de alţii, însă acuitatea observatorului de caractere se vede la nivelul construcţiei personajului, unde detaliul are forţa privirii bine ţintite spre spectator. Fabula sfârşeşte într-o enigmă purificată de contingenţe filosofice: viaţa care-i este lăsată spre a o trăi celui care după toate probabilităţile ar fi trebuit să moară. Iar viaţa în care coexistă fragilitatea şi nebănuitele resurse de dorinţă şi speranţă e o enigmă fără sfârşit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara