Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Victoria devastatoare a provincialismului de Gellu Dorian

Izolarea de restul lumii, care a înțeles să-și schimbe mentalitățile din momentul în care nicio îngrădire nu mai exista pentru aceasta, este marca negativă a unei comunități. Și mai ales atunci cînd acea comunitate are toate pîrghiile necesare urnirii din loc a creierelor dospite de lenea trupeascăși spirituală a celor care s-au învățat să trăiască mai mult decît comod, mizer, în sintagma „e bine și așa”, pînă cînd ignoranța le-a creat bariera de netrecut în spațiul lumii civilizate, evoluate.
De la reticențe de tot felul pînă la idiosincrazii severe, cei care îmbrățișează un astfel de comportament social, de la șefii sau liderii acelor comunități pînă la ultimul reprezentant al acesteia, sunt marcați de această tară pentru generații în șir chiar și în structura genetică, formă evidentă de involuție, nu de stagnare. Stagnarea o poți mișca din loc, dar involuția odată pornită este ca un cuptor cu inducție sau un crematoriu din care pînă la urmă doar cenușa o poți scoate, cenușă care nu este deloc a păsării Phoenix, ci a unui morman de vreascuri din care nu va mai înmuguri nimic, ci doar, împrăștiată pe cîmp, să îngrașe pămîntul din care vor crește ierburi sau culturi de diverse nevoi.
Această izolare dobîndită în timp, mai ales în comunitățile mărginașe, dă caracteristica provincialismului neproductiv, necooperant, închistat și născător de populație veleitară, amatoristică, ce își aruncă flagelul și asupra celor care vin din alte civilizații să-și practice aici o meserie sau alta. Să priviți doar două sfere de activitate – medicina și arta – și veți vedea că nu medicul influențează evoluția pacientului ivit din această societate, ci pacientul, cu consecvență, indolență și tenacitate, va impune în timp involuția medicului, nu neapărat profesional, ci la nivelul comportamentului social, al gradului acestuia de asimilare a noilor valori ale civilizației în schimbare rapidă, în fond a mentalității. Sau actorul, să luăm o profesie care are, din tradiția încetățenită, menirea să educe și să schimbe mentalitatea unei comunități, profesional, în timp, se va plafona, deși poate că reprezentațiile lui sunt și ele bune și în funcție de regizorul care îndrăznește să vină într-un teatru de provincie, nu însăși comportamentul lui social, care se va alinia la cel al mentalității comunității respective din care face parte și medicul, și profesorul, și preotul, inginerul, omul politic, o întreagă lume cangrenată, care iese în evidență cînd intră în contact cu lumea care a scăpat de provincialism și privește viața prin prisma civilizației vii, evoluate.
Din interiorul acelei comunități, aceste plăgi nu se văd, nu se simt, și deci, ca un cancer care nu doare, nu se tratează decît în faza terminală, cînd pacientului i se pune cruce. Și evident și acelei comunități i se pune cruce, la capul mort la care nu plînge nimeni, ci toți trăiesc fericiți în continuare, mulțumiți că lumea lor e vie și arată atît de bine și așa.
Din afară, în schimb, totul pare monstruos, devastator, ca un cîmp de luptă din care învingătorii au luat armurile, armele, iar învinșii își îngroapă leșurile pe care, din cauza rănilor și plăgilor multiple, desfigurărilor, nu le mai recunosc și le aruncă într-o groapă comună. Așa aratăși o comunitate în care provincialismul și-a pus pecetea și își devorează, ca o boală degenerativă, victimele, lăsînd în locul lor progenituri în al căror spirit nu va mai încăpea nimic din ceea ce ar putea modifica mentalitatea care să-i scoată din arealul devastator al acestuia, adică al provincialismului.
Cel mai evident lucru din acest punct de vedere se poate observa în instituțiile de culturăși învățămînt din orașele care, prin așezarea lor, îndepărtată de anumite centre de culturăși civilizație, „prosperă” în astfel de atitudini provinciale. Menirea lor fiind una de educație și de implementare a normelor de civilitate și civilizație, aceasta, fiind una retrogradă, anchilozată în izul insalubru al provincialismului comod și puturos, nu are cum să schimbe, prin educație, ceva, pentru că discernămîntul fiind unul deformat dă la iveală ceea ce are în proiect. Unele instituții au caractere naționale, au un fond de cercetare statutară conform standardelor impuse de menirea lor, dar din cauza anchilozei provinciale, în timp, acestea au căpătat caracter local, fără deschidere spre formatele în care s-au aliniat adevăratele instituții surori din țară. Pentru a le alinia, ar trebui să schimbi totul, să o iei de la zero, să izolezi locul de boala comunității în care se află, să-l bagi cîțiva ani în carantină, să aduci oameni noi, care, prin vaccinurile pe care le au făcute, nu se vor molipsi de la cei care diriguiesc comunitățile din rîndul cărora au fost aleși, infestați pînă la măduvă de provincialism. Și știm, tot din popor, dar popor care a învățat din greșeli, nu și le-a consolidat și repetat pînă la epidemie, că, nu-i așa, cum e sacul așa e și peticul sau cum e turcul așa este și pistolul. Iar în tradiția noastră românească, avem exemple concludente că românii prin forța lor proprie, stat tînăr fiind, n-au putut să-și țină în tron un domn din rîndul lor, ci au adus o ramură dinastică străină, care, prin abilități sau strategii ce nu au ținut neapărat de tradiția milenară a locului, au schimbat bună parte din mentalitățile comunităților care formau o țară ce merita să existe ca toate națiunile din jurul ei. Și a mers un timp, pînă ce flagelul „românesc” de sorginte alogeno-bolșevică a tîrît în mizerie tot ce în mai puțin de un secol experimentul administrativ străin a reușit să facă. Iar acum, emanații care s-au ivit din „meandrele concretului” prin „sinergia faptelor”, au creat un bulion social din care s-a iscat la vîrf mucegaiul pe care nu-l mai poate șterge nici un detergent, fie el și de import.
Cine locuiește într-un astfel de oraș, în care mentalitatea provincială a făcut de-a lungul timpului ravagii și mai face și acum, cunoaște foarte bine situația. Poate avea orașul infestat de provincialism toate instituțiile de cultură, ca un adevărat mare oraș – teatre, o filarmonică, muzeu, bibliotecă, galerii de artă, alte instituții de administrare a patrimoniului mobil și imobil, tradițional sau contemporan – viața culturală, cea de la nivel instituțional, deși existentă devine, din cauza flagelului, una ce cantonează la limita amatorismului, geamăn cu provincialismul, abia vizibilă, fără ecou, anodină, de rutină mai curînd decît marcată de un profesionalism căpătat prin aptitudini profesionale care au avut menirea să ridice și acolo, la marginea țării, cota la standarde naționale. Dar de unde așa ceva? Deși există vîlvătăi și încercări de evadare din provincialism, reculul este unul care i-a așezat pe „artiști” în mentalitatea „e bine și așa!”. Cînd ai un oraș care numără peste o sută cincizeci de ani de teatru, cu prezențe actoricești și manageriale de marcă, să nu reușești în cele douăzeci și cinci de gale UNITER să fii măcar amintit cu un rol episodic în nominalizări, asta spune enorm despre valoarea echipei și mai ales despre mentalitatea despre care vorbeam mai sus. Pot exista sute de angajați, unii profesioniști, alții auxiliari, întreținuți cu salarii de la bugetele locale și asta fără să lase în urmă ceva, care să fie gestul lor de mulțumire că au fost subvenționați o viață fără să facă nimic demn de remunerat, că nu se mișcă nimic din mentalitatea cronicizată a locului. Nimic din „aura” acestor instituții nu se cunoaște în țară. Totul se stinge aici, între limitele orașului, semn al provincialismului devastator.
Poți pune pe picioare acolo în acele orașe proiecte de rezonanță națională, cu timpul ele vor căpăta patina aceea a mentalității perdante, chiar cunoscute și apreciate la nivel național, își vor pierde din interesul și scopul pentru care au fost create, devenind „valori locale, provinciale”.
Dacă vei reuși să evadezi din provincialismul zonei, trăind totuși acolo, izolat de cele mai multe ori, în mijlocul unor prejudecăți, venite din toate părțile, fără excepție, impunînd cîteva proiecte, care au scos locul de pe lista celor de uitat și să-l aduci an de an, trimestru de trimestru în atenția lumii dornice de cultură autentică, perenă, deloc provincială, nu vei schimba mare lucru din ceea ce izolarea locului a așezat în timp – limita pe care nimeni nu ți-o impune, dar se așază în tine ca o boală care te scoate din circuit. Și te întrebi, oare ce-ai reușit, dacă acolo unde ai ales să trăiești, departe de lumea cu adevărat civilizată, doar provincialismul își aureolează victoriile devastatoare de la o zi la alta?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara