Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Victor Hugo şi proiectul său pentru Europa de ---

În opera sa, Victor Hugo s-a referit în mai multe rînduri la o uniune a statelor europene – nouă entitate politică pe care a definit-o structural şi funcţional într-o formă destul de apropiată de cea pe care o cunoaştem astăzi.1 Mai interesant este că o considera şi inevitabilă, consecinţă firească a mersului istoriei şi al omenirii. Iar această convingere şi-a exprimat-o pentru prima dată public în 1849, într-un context de care nu ar trebui să fie despărţită, cel de-al treilea Congres Internaţional pentru Pace reunit la Paris. Pacifismul, botezat oficial cu acest nume abia în zorii secolului XX, cu prilejul Congresului Universal pentru pace de la Glasgow, din 1901, este de fapt o mişcare cu mult mai veche, „importată” şi dezvoltată în Europa la mijlocul secolului XIX sub impulsul unui curent de opinie american, la originea căruia se aflau quakerii (protestanţi, membri ai Societăţii Religioase a prietenilor). După un prim Congres internaţional pentru pace organizat la Londra în 1843 chiar la iniţiativa unui cunoscut activist quaker, Joseph Sturge, au mai urmat şase asemenea congrese, întrunite anual între 1848 şi 1853, mai întîi la Bruxelles, apoi la Paris, Frankfurt, din nou la Londra, apoi la Manchester şi Edinburgh, pînă cînd noi conflicte armate, atît în Europa cît şi în America, au contrariat şi au zădărnicit multă vreme acţiunile acestei perseverente mişcări, care nu a încetat să renască din cenuşa tuturor războaielor.

Congresul de la Bruxelles, din 1848, se remarcase prin adoptarea în premieră a unor rezoluţii privind limitarea cheltuielilor pentru înarmare şi interzicerea împrumuturilor străine în scopuri războinice. Congresul de la Paris, din 1849, a rămas în istorie tocmai pentru ceea ce Victor Hugo a numit atunci statele unite ale Europei. Scriitorul vizionar invitat să deschidă lucrările Congresului avea deja de partea lui gloria zgomotoasă a creatorului lui Hernani şi legitimitatea politică a deputatului conservator în Adunarea legislativă. Discursul său a stîrnit senzaţie, după cum se vede din reacţiile auditorilor, care i-au punctat fiecare segment important cu aplauze, strigăte de bravo şi alte dovezi de entuziasm şi aprobare, consemnate în textul publicat în Raportul Congresului. Şi poate că nu ar fi rămas mai mult decît o seducătoare mostră de oratorie şi angajare în cadrul operei acestui mare autor, la care aproape totul este politică şi angajare, dacă peste ceva mai bine de o sută de ani statele unite ale Europei, adică Uniunea Europeană, nu ar fi devenit realitate. Şi dacă, pentru a-i combate pe eurosceptici, politicienii francezi contemporani nu s-ar blinda adeseori cu autoritatea lui Victor Hugo, evocîndu-i clarviziunea. Punctul culminant a fost atins în 2002, cu ocazia bicentenarului naşterii marelui om, care a coincis cu adoptarea monedei unice în 12 state ale comunităţii europene. Atunci, pe faţada Palatului Luxembourg, sediul Senatului Franţei, a fost afişat un portret uriaş al lui Victor Hugo şi panouri cu citate din discursul său. El merită însă recitit în întregime, cu toate nuanţele sale, pentru că oratorul lansase atunci nu doar un apel la pace, cum era de aşteptat, şi nu făcuse doar un apel la unitate, cum subliniază apăsat politicienii contemporani, ci demonstrase că pacea şi unitatea sunt efecte ultime ale împlinirii Cuvîntului Evangheliei şi ale misiunii civilizatoare a Occidentului. Supremaţia civilizaţiei occidentale întemeiată pe valorile creştinismului, împreună cu încrederea în progres şi în perfectibilitatea omului erau convingeri larg răspîndite în secolul al XIX-lea, iar Hugo le exprimă într-o pledoarie care, întregită, luminează altfel actualitatea: pe de o parte ne întoarce la anul 2008, al elaborării Constituţiei Uniunii Europene, cînd Europa a omis creştinismul dintre valorile sale fundamentale, omisiune controversată şi foarte aprins dezbătută, dar omisiune în cele din urmă, iar pe de altă parte la realitatea europeană cea mai arzătoare în acest moment – marele asalt al barbariei la care asistăm neputincioşi, suportîndu-i consecinţele.

Trebuie însă observat că, din raţiuni de strategie oratorică, pentru a-şi asigura adeziunea şi pentru a fi în acord cu spiritul „păcii universale”, Hugo a sacrificat atunci el însuşi cel puţin una din mai vechile sale idei privitoare la Europa şi a netezit multe asperităţi cu o rindea triumfalistă. Despre demagogie nu poate fi însă vorba, pentru că după revoluţiile din 1848, spiritele progresiste împărtăşeau dezideratul lui Victor Hugo ca Europei regilor să îi urmeze o Europă a popoarelor. Iar frumuseţea discursului se păstrează intactă, pentru că decurge din simplitate, din recursul la evidenţe, din tonul solemn măsurat, din adresarea directă în aşa fel condusă încît auditorii să se simtă părtaşi la argumentare, apoi implicaţi atît personal cît şi în calitatea lor de reprezentanţi ai naţiunilor lor. Cît despre doza de utopie, cîtă este, ea este tot pe măsura speranţei în „pacea universală”.

Nu era prima dată cînd Vitor Hugo se referea la avantajele unei uniuni europene. O făcuse deja în 1842 în Rinul, lucrare de mari proporţii, o frescă istorică a Europei proiectată pe fundalul unei călătorii dea lungul fluviului tutelar al Franţei şi Germaniei, în concluzia căreia arăta că puterea Europei ar fi condiţionată de o unire a tuturor statelor sale, cu excepţia, importantă precizare (!), Angliei şi Rusiei, în jurul Franţei şi Germaniei: „Pentru ca universul să fie în echilibru, trebuie să existe în Europa, ca un fel de dublă cheie de boltă a continentului, două mari state ale Rinului, amîndouă fertilizate şi strîns unite de acest fluviu regenerator: unul septentrional şi oriental, Germania, sprijinindu-se pe Baltica, pe Adriatica, pe Marea Neagră, împreună cu Suedia, Danemarca, Grecia şi principatele dunărene şs.n.ţdrept arc-butanţi; celălalt, meridional şi occidental, Franţa, sprijinindu-se pe Mediterana şi Ocean, cu Italia şi Spania drept contraforţi. [...]Atunci cînd Europa centrală va fi constituită, şi va veni o zi cînd va fi, interesul tuturor va fi evident; Franţa, sprijinită pe Germania, va face front împotriva Angliei, care, aşa cum am arătat, reprezintă spiritul comerţului, şi o va împinge în Ocean; Germania, sprijinită pe Franţa, va face front împotriva Rusiei, care, după cum iarăşi am arătat, reprezintă spiritul de cucerire, şi o va arunca în Asia. Locul comerţului este în Ocean. Cît despre spiritul de cucerire, care are războiul drept instrument, el fortifică şi reînvie civilizaţiile moarte şi omoară civilizaţiile vii. Războiul reprezintă pentru unele renaşterea, pentru altele sfîrşitul. Asia are nevoie de aşa ceva, Europa nu. Civilizaţia admite spiritul militar şi spiritul comercial; dar nu este alcătuită exclusiv din ele. Le combină într-o proporţie justă cu celelalte elemente umane. [...]Să rezumăm, unirea Germaniei şi a Franţei ar însemna frînarea Angliei şi a Rusiei, salvarea Europei, pacea lumii.” Aceasta este, redusă la esenţă, ideea pe care Victor Hugo a sacrificat-o în 1849. Putem să o recuperăm acum, pentru că a fost şi ea confirmată – de la constituirea Europei centrale şi realizarea uniunii europene în jurul Franţei şi Germaniei, cu Anglia totuşi, pînă la recenta corectare a „erorii” de către Anglia însăşi, prin opţiunea pentru Brexit. Cît despre războaiele purtate de Rusia, ele sînt în plină desfăşurare.

Dar cea mai dureroasă diferenţă dintre construcţia europeană imaginată de Victor Hugo şi realitatea prezentă decurge neîndoielnic din faptul că Europa şi-a renegat misiunea civilizatoare. (M.V.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara