Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Victime și făptași între tăcere și cuvînt de Rodica Binder

Timp de mai multe luni, sporadic şi apoi, în luna noiembrie, chiar foarte susţinut, presa germană a fost scena unor dramatice dezvăluiri despre trecutul mai mult sau mai puţin „vinovat” al unor scriitori şi publicişti germani originari din România.

Elementul declanşator al reînnoitului capitol al răfuielilor cu trecutul l-a constituit descoperirea în arhivele CNSAS a dosarului lui Oskar Pastior. Simpla citare a titlurilor unor intervenţii în paginile de foileton ale marilor ziare sau în reviste ca „Der Spiegel” şi „Die Zeit”, a unor texte publicistice sau mărturisiri, sugerează dimensiunile hăţişului de incertitudini, bănuieli, false acuzaţii, disculpări, riposte şi dezavuări ce trebuie defrişat pentru a da de cărarea ce ar putea duce la adevăr.

Cînd în decembrie trecut Werner Söllner recunoştea coram publico faptul că a colaborat cu securitatea, scriitoarea Ewa Demski emitea incomoda supoziţie: „În acest întreg cerc de emigranţi nu există probabil nici măcar un înger cu aripile albe ca zăpada”.

Memorabilă, afirmaţia este reluată de „Neue Zürcher Zeitung” în articolul consacrat „cazului Pastior” sub titlul „Aripi pătate”. Cîteva zile mai tîrziu „Der Spiegel”, parafrazînd latinescul Et tu, Brute, titra „Şi tu, prietenul meu” un comentariu al dezamăgitoarei descoperiri făcute în arhivele CNSAS, formulînd o altă întrebare, retorică de fapt, ce transgresează cazul Pastior şi vizează soarta scrierilor unor autori compromişi moral prin colaborarea cu regimuri dictatoriale: „Trebuie citit romanul Hertei Müller Leagănul respiraţiei, altfel de-acum înainte?” Răspunsul este, evident, nu. Opera este una, autorul alta. Şi totuşi…

Dezbaterile au continuat, ajungînd în amfiteatrul Universităţii din Jena, lăsînd ecouri în „Süddeutsche Zeitung”.

La cuvînt se înscriu mai departe Dieter Schlesak şi Claus Stephani (în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”), ripostează Ernest Wichner (în paginile aceluiaşi ziar), semnează o sinteză lucidă şi edificatoare a întregii situaţii Richard Wagner, din nou în „Neue Zürcher Zeitung”. „Sunt prea multe zvonuri, contradicţii, suspiciuni, există de toate, nu însă şi credibilitate. Dacă, într-adevăr, Pastior a fost un delator care a încercat să-şi salveze propria piele, punîndu-i ştreangul de gît prietenului său, nu se poate nici acum afirma cu mîna pe inimă.” Este fraza finală a unei schiţe de portret a lui Oskar Pastior, dublată de o foarte concisă cronică a dezvăluirilor despre trecutul marelui poet, articol publicat în săptămînalul „Die Zeit” sub semnătura reputatului critic literar Iris Radisch. Alături, aceeaşi autoare, sub titlul „În infernul legăturilor”, îi ia un interviu lui Dieter Schlesak, scriitorul german originar din România. Ambele contribuţii publicistice sunt cele mai proaspete şi cel puţin, pînă la ora actuală, ultimele din lunga şi tulburătoarea dramă a „dosarului sau cazului Oskar Pastior”.

Faptul că, din nou, „Die Zeit” îi oferă lui Dieter Schlesak ocazia de a răspunde unor nedumeriri şi întrebări, nu este deloc întîmplător. Schlesak s-a numărat printre primii care, tocmai în paginile hebdomadarului amintit, a emis prezumţia de nevinovăţie a lui Oskar Pastior, după ce în mass-media germană căzuse ca un trăsnet, la începutul toamnei, vestea descoperirii în arhivele CNSAS a angajamentului de colaborare cu Securitatea, semnat de marele poet sub numele conspirativ Otto Stein.

În răstimp, investigarea arhivelor continuă. Dieter Schlesak s-a deplasat el însuşi la Bucureşti, la început de noiembrie, şi-a consultat în doar cîteva zile, ce-i drept nu filă cu filă, propriul dosar care ar număra 2500 de pagini. La 16 noiembrie, „Frankfurter Allgemeine Zeitung” publică un articol în care Schlesak tematizează, sub titlul „Şcoala schizofreniei”, efectul moral şi emoţional al descoperirii informaţiilor pe care Oskar Pastior le-ar fi furnizat securităţii despre prietenul şi colegul său. Dar Schlesak mai descoperă şi un dosar pe care Securitatea i l-ar fi întocmit lui însuşi, sub numele de „Ehrlich”, falsificîndu-i semnătura. Mai descoperă, în ceea ce numeşte „reţeaua” de observatori cu privirile aţintite asupra sa, în anii petrecuţi la Bucureşti, la redacţia revistei „Neue Literatur”, încă un colaborator al securităţii, sub numele „Moga” – alias Claus Stephani. Şi mai află pe cale orală, fără nici o dovadă scrisă, de la scriitorul Hans Bergel, şi el originar din România, că Pastior s-ar fi făcut vinovat şi de moartea poetului Georg Hoprich care s-a sinucis după ce fusese eliberat din închisoare, unde a fost aruncat din pricina unei poezii subversive.

După publicarea acestui articol, în care o simplă ipoteză, un simplu zvon, lipsit de dovezi, aruncă o vină grea asupra memoriei postume a lui Oskar Pastior, reacţiile nu întîrzie.

Sub titlul „Sora minciună, fratele durere”, Claus Stephani, şi el originar din România, reac- ţionează la articolul lui Dieter Schlesak şi publică tot în „Frankfurter Allgemeine Zeitung” o relatare despre cum a fost constrîns să devină colaborator al securităţii. Herta Müller, ale cărei reacţii au fost, de-a lungul acestei amare saga a complicităţilor şi delaţiunilor, reţinute, lipsite de echivoc, sensibile, dar raţionale, dă o ripostă energică mărturisirilor făcute de Claus Stephani, prin care acesta ar fi încercat nu numai să-şi relativizeze culpa, ci şi să se erijeze din făptaş în victimă.

Că infernala maşinărie a Securităţii a fost cea care a făcut în unele cazuri aproape imposibilă delimitarea culpei de suferinţa indusă victimei, fără ca acest fapt să constituie o circumstanţă atenuantă pentru cei care au fost constrînşi să devină delatori, şi deloc pentru cei care în căutarea unor privilegii au acceptat „pactul cu diavolul”, este poate cea dintîi certitudine traumatizantă ce se lasă dedusă din şi mai complicatul de-acum caz Pastior.

Revenind la interviul publicat în „Die Zeit”, Dieter Schlesak mărturiseşte că iniţial nu a dorit să-şi consulte dosarul, să intre în această mlaştină, din teama de a nu fi nevoit să-şi rescrie trecutul, descoperind că a fost trădat de prieteni. Se încumetă totuşi să facă acest pas. Fireşte, nu a putut consulta toate cele 2500 de pagini ale dosarului, dar totuşi descoperă două rapoarte despre el, scrise de Pastior, unul în 1965, altul în 1966, care s-ar fi adeverit foarte periculoase. Nu cumva Securitatea a falsificat semnătura lui Pastior aşa cum a falsificat, potrivit declaraţiei făcute de Schlesak, şi propria sa semnătură în dosarul conspirativ ce i-a fost întocmit? Firele se încurcă vizibil cînd în discuţie este adusă autenticitatea semnăturilor, fiind vorba de dosarele întocmite de unul şi acelaşi ofiţer. Pot confirma ştampilele Securităţii autenticitatea documentelor? Dar ce înseamnă dovada finală, se întreabă la rîndul lui Schlesak, înainte de a fi întrebat de ce a răspîndit fără dovezi zvonul că Pastior ar fi fost indirect vinovat de moartea poetului Hoprich? Scriitorul german este convins că dovezile care verifică supoziţia pot fi găsite şi conferă importanţă şi martorilor oculari. În cele din urmă, sursa ultimă a mănunchiului de informaţii este tot securitatea, dar este oare aceasta suficient pentru a-l învinui în acest fel pe Pastior? Răspunsul lui Dieter Schlesak sună astfel: „Este îngrozitor cum Securitatea continuă să triumfe, este un infern de relaţii. Dar informatorul Pastior este altceva decît marele poet Oskar Pastior, care probabil a devenit ceea ce a fost şi pentru că a existat acest infern de care s-a ferit prin literatură.” Fraza finală a interviului trimite cu gîndul nu numai la dezbaterile din România despre rezistenţa prin cultură, la represalii, teroare şi dictatură, ci şi la piesa lui Jean-Paul Sartre intitulată Cu uşile închise – în care infernul poate să însemne şi închiderea pe vecie a unor personaje care se dispreţuiesc sau se detestă, într-una şi aceeaşi cameră, fără ieşire.

Şi după două decenii, otrăvurile din dosarele securităţii tulbură conştiinţe, răvăşesc destine, seamănă suspiciuni, distrug relaţii interumane. Nu în ultimă instanţă pentru că există şi „adevăruri” care, odată scoase la lumină, se adeveresc a fi contrafăcute. Iar în labirintul minciunilor, cei care par a se descurca cel mai bine sunt, din nefericire, făptaşii absoluţi – adică exact cei care au întocmit dosarele, care şi-au constrîns victimele să scrie şi să semneze rapoarte şi care, printr-o amară ironie a destinului, rămîn nepedepsiţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara