Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Vianu şi Vianu (II) de Alexandru Niculescu


12. Problemele dispăruseră complet, cîţiva ani mai tîrziu. În 1960, în luna august, a avut loc, la Varşovia, primul congres internaţional de poetică, noua disciplină creată de Roman Jakobson (care vizitase, adus de Al. Rosetti, de mai multe ori, România şi îl cunoscuse pe Tudor Vianu). Poetica era o metodologie formalistă (cu origini în „formalismul rusesc" dinaintea instaurării comunismului) care unea structura gramaticală a unei poezii cu efectele sale estetico-poetice. Jakobson însuşi scrisese un memorabil studiu, Gramatica poeziei şi poezia gramaticii (publicat, în traducere, şi la noi în ţară), care servea drept bază a congresului de la Varşovia (august 1960). Nu ştiu cum, foarte probabil datorită lui Tudor Vianu, am fost propus şi eu să particip la această importantă reuniune. Un prilej unic - ultimul în care am putut să-i fiu apropiat zile întregi (14-24 august, dacă îmi aduc bine aminte). Eram multă vreme împreună, la congres, la orele de masă, în plimbări „pe jos" prin oraş, în autobuzele care ne-au dus la Cracovia şi la Czestochowa. Şi am avut timp de a vorbi îndelung. Atunci, bunăoară, am aflat că „Ionel" a părăsit studiile clasice, căci vrea să studieze medicina. Îmi spunea adesea că sistemul comunist polonez (la putere era Gomulka) este superior celui din România, fiind întemeiat pe valorile culturii occidentale, în timp ce la noi bîntuie influenţe orientale. Tot aşa cum - am fost deosebit de surprins - a criticat ritualul catolic gesticular (pe vremea aceea, efectuat cu spatele la cei din biserică), faţă de ortodoxia noastră, mai accesibilă mirenilor. Şi alte asemenea idei care mi-au rămas în amintire. Nu pot trece însă peste un moment amuzant. Profesorul credea că ceea ce voi spune eu în comunicarea mea era prea „tehnic", prea „lingvistic". (Urma să vorbesc despre elipsa predicatului cu funcţie narativă aspectuală, în limbile în care nu există aspectul verbal.) Pe cine ar putea interesa? îmi spunea Profesorul. Am înregistrat cu plăcere surpriza lui cînd Roman Jakobson însuşi a lăudat comunicarea mea în plen şi a dat-o drept exemplu pentru modul în care interpretam un fapt sintactic în cheie narativă. „Aţi văzut?" i-am spus. Răspuns: „Nu ştiam că tehnica lingvistică poate interesa estetica naraţiei..." Tudor Vianu, frecventînd lumea ideilor, nu se mai preocupa şi de tehnica lingvistică a expresiei lor.

Dar evenimentul principal (pentru mine) s-a petrecut în ziua de 19 august 1960. Aflasem, seara tîrziu, că la Bucureşti soţia mea, Florica, dăduse naştere fiului nostru, Adrian, în seara zilei de 18 august (mi se comunicase telefonic). În dimineaţa următoare, la micul dejun (pe care îl luam amîndoi la aceeaşi masă), profesorul Vianu m-a felicitat cu cuvintele: „De acum înainte, nu mai eşti unul; în d-ta sînt doi!". Şi a continuat: „Precum m-am considerat şi eu la naşterea lui Ionel".

Un asemenea moment şi cuvintele augurale rostite atunci, pe care le citez întocmai, nu pot fi uitate. Mi le adresa o personalitate de înalte virtuţi morale, nu numai un profesor. Într-un moment hotărîtor al vieţii mele, am înţeles că mă găseam în faţa unui adevărat om care iubeşte oamenii din jurul său. Un suflet „de om şi de părinte".

Ne-am întors, împreună, în avion (cred că în jur de 25 august). Am avut atunci ocazia să aud, din partea lui Tudor Vianu (care avusese, la Varşovia, o primire şi o prestaţie unanim apreciată), aşezat lîngă mine, cuvinte de laudă la adresa mea. Îmi promitea că mă va propune, în viitor, şi la alte reuniuni de stilistică, pentru că aş fi dat dovadă de „un acut simţ al limbajului poetic". Am fost, bineînţeles, tare mîndru de cele ce auzeam.

Dar euforia a durat puţine zile. După cum se ştie, profesorul Tudor Vianu a făcut, la puţine zile de la întoarcerea din Varşovia, un sever infarct cardiac (sfîrşit de august - început de septembrie). M-am dus să-l vizitez la spital, în camera sa de suferinţă: nu voia să renunţe la fumat („prietena mea, ţigara")1.

13. După vindecare, Tudor Vianu primea şi alte onoruri oficiale. Era din ce în ce mai „solicitat". Unora dintre cei care, ca mine, îi păstrau respect şi afecţiune li se părea că profesorul era instrumentalzat de Putere. Unanim admirat -bineînţeles, pentru valoarea lui intelectuală, cu prestanţa sa academică - Tudor Vianu impunea în cultura românească. Nu mă înşel - cred - atribuind acestor calităţi personale evidente, într-o epocă mai „clementă" (deschiderea din anii '60) numirea lui la UNESCO, cu misiunea de a reprezenta România. Tudor Vianu devenea treptat un personaj oficial, demn de a fi trimis în toată lumea: făcea parte din conducerea de la Paris a UNESCO. Călătorea mereu, fără răgaz - deşi, recunoaşte fiul său, „acceptase o colaborare cu cei pe care nu-i iubea" (p. 368). „Cîtă parte de căutare a gloriei, a notorietăţii depline ... şi cîtă parte de sacrificiu nu pot spune" - scrie, analizîndu-i retrospectiv motivaţiile, Ion Vianu.

În acelaşi timp, „cei ce l-au cunoscut în acea vreme citeau pe faţa lui dezamăgirea, amărăciunea, dezgustul" (p. 371). Iar fiul descoperă printre hîrtiile rămase de la tatăl său următoarea însemnare tristă: „Am devenit un personaj oficial. Dar inima mea?" (p. 367). Călătoriile exasperante, depărtările de căldura familiei iubite, dorinţa de a-şi îndeplini misiunile şi, bineînţeles, cursurile universitare (era admirat de studenţii săi), adică o nestăpînită voinţă de a fi prezent şi activ permanent, pretutindeni („je suis partout", vorba Francezilor!) l-au consumat mai devreme decît ar fi trebuit. Sau, cum spune Ion Vianu în altă parte, „i-au fost fatale". Fiul său îşi aduce aminte cît de puţin prezent era „acasă" (p. 372-373), iar întrebarea, legitimă, de ce? apare imediat. De ce trăia cu atîta intensitate o viaţă socială -în fond, secundă - atunci cînd - în realitate - „dezamăgirea", „melancolia orientală" îi umbreau inima? Tudor Vianu reprezenta, atunci, o victorie a valorilor culturii noastre. Dar şi, dincolo de aparenţe, o adîncă enigmă.

14. În „inima sa pustiită" - scrie Ion Vianu, folosind un cuvînt greu - apăruse remuşcarea. În timp ce el putuse alege un „exil mascat", un fel de a trăi care-l scotea, fie şi numai puţin, din strînsoare, alţii erau în închisoare (p. 373). Era vorba de I. Negoiţescu, de N. Balotă, de alţi tineri valoroşi pe care-i avusese în preajmă, precum Remus Niculescu, Theodor Enescu, specializaţi în istoria artei. Pe lîngă aceştia, închis era şi Edgar Papu.
(II)

Toate acestea laolaltă l-au chinuit moral şi, pînă la urmă, i-au distrus liniştea notorietăţii recîştigate şi chiar viaţa. „Gloria" se dovedea a fi şi istovitoare, şi amăgitoare. Cel care crezuse întotdeauna în aportul său la cultura ţării noastre descoperea a fi un simplu şi trist element de propagandă a unui regim faţă de care nu o dată, în trecut, îşi exprimase dezamăgirea şi dezaprobarea. Tudor Vianu ŞTIA că a întreprins un fapt neîngăduit de propria sa conştiinţă. Chiar dacă nu trecuse de partea „oficială" a stăpînirii comuniste din proprie iniţiativă, ci din constrîngere, după ce fusese dat afară din Universitate şi i se ceruseră „concesii" - Vianu ŞTIA că locul lui nu era alături de Putere.

15. O ştiau şi alţii: cei din exil. Virgil Ierunca afirmase odată că, în România comunistă, unii intelectuali „urcau în Academie", în timp ce alţi colegi ai lor „coborau în închisori". Iată că, în anii '60, pe cînd Tudor Vianu se găsea la Paris, în comisia românească a UNESCO, acelaşi Virgil Ierunca scrie un vituperant articol contra lui („Schimbarea la faţă" a lui Tudor Vianu). Pe care îl publică în volumul Româneşte (1964; publicat de Ed. Humanitas, 1991, p. 115-121). Celebrul intelectual anticomunist din Paris pornea de fapt de la o „broşură" publicată sub auspiciile UNESCO sub semnătura lui Tudor Vianu, dar avea în vedere şi ascensiunea oficială a Profesorului (i se reproşa cu asprime în special capitolul dedicat criticii literare româneşti din care lipsea numele lui Eugen Lovinescu). Concluzia: „Broşura constituie actul de demisie intelectuală şi morală a lui Tudor Vianu" (p. 116 , Ed. Humanitas).

Volumul apăruse în 1964 - anul morţii Profesorului. Se pare însă că nu a avut un larg ecou în România. Unii dintre cei care cunoscuseră volumul încă înainte de 1989, în prima sa ediţie - precum G. Liiceanu şi Andrei Pleşu - considerau totuşi că, „graţie acestui compromis", profesorii de valoare au fost „singurii de la care generaţia tînără a putut învăţa carte de-a lungul realismului socialist" - notează Monica Lovinescu în Jurnal. 19831984 (Ed. Humanitas, p. 249). Mai tîrziu, după apariţia ediţiei Humanitas a volumului Româneşte Vlad Alexandrescu (în 1996, la Paris) şi, separat, Andrei Pippidi (în revista „22") „pornesc contraatacul" împotriva lui V[ irgil Ierunca], voind „să introducem nuanţe în «drama» lui Vianu" (Monica Lovinescu, Jurnal. 1994-1995, Humanitas, 2004, p. 112-113). S-a aliniat - după cîte ştim - printre „acuzatori" şi Bujor Nedelcovici.

Dar de ce îi consideră autoarea ca „interpuşii" lui Ion Vianu pe cei care porniseră „contraatacul"? Nu ar fi fost mai înţeleaptă presupunerea că, la Bucureşti, starea de spirit generală era mai puţin radicală decît aceea de la Paris? „Cedările", „compromisul" lui Tudor Vianu erau „acoperite" de valoarea Profesorului copleşit de onoruri academice şi chiar de o recunoaştere internaţională (nu în zadar studenţii îl porecliseră „Zeus"!). Iar compromisul intelectual cu partidul comunist era, în anii 1960-1970, la ordinea zilei! Aceasta ne era ţara!

In 1995, atunci cînd tineri „necompromişi" politic vin să pledeze cauza lui Tudor Vianu, ei ştiau mai mult despre tribulaţiile lui Tudor Vianu, despre (într-adevăr) drama opţiunilor sale finale - şi, repet, fatale -, în orice caz, mult mai multe fapte decît ceea ce se putea afla la Paris în timpul în care scria Virgil Ierunca2.

16. Dar Ion Vianu mai prezintă un caz: Edgar Papu. Pentru că volumul său de memorii este un „roman al educaţiei" sale, pentru că „domnul Papu" a fost unul dintre îndrumătorii - mentori chiar - ai formaţiei sale intelectuale, de bună seamă şi pentru o comparaţie imediată cu T. - lui Edgar Papu i se rezervă o analiză psihologică amănunţită şi binevenită. Alt „studiu de caz" din amintirile autorului.

Mai întîi, o prezentare a personajului. Era „domnul Papu" un om de serioasă cultură, prea puţin cunoscut, pe care Tudor Vianu îl avea printre asistenţii şi emulii săi apropiaţi şi iubiţi. Pentru tînărul adolescent care era atunci Ion Vianu, prezent, uneori, la discuţiile dintre cei doi, Papu îşi lua un avînt extraordinar, iar plimbarea sa prin cultură era „o cavalcadă romantică prin pădurea teutoburgică" (p. 165) - în timp ce T. „oferea ascultătorului un peisaj perfect controlat". Edgar Papu mai avea un merit: fiind un prieten de familie, „în seara de Crăciun, aprindea lumînarea din vîrful pomului" (p. 166).

Şi mai avea o mare calitate: era un fervent catolic practicant, admirator apropiat al Monseniorului Vladimir Ghica. Această relaţie strict religioasă îl făcuse „suspect" partidului şi îl adusese într-un proces ca „spion al Vaticanului" terminat prin condamnarea la închisoare.

In 1964, în mai, pe cînd era la Gherla, dar pe cale de a fi eliberat, (prin „reeducare"), Edgar Papu află, citind „Scînteia" (ziarul permis celor ce ieşeau din închisoare) despre moartea lui Tudor Vianu şi vede fotografia lui. Se adeverea astfel o vorbă, pe care, „cu ani în urmă", Profesorul i-o adresase tînărului asistent: „Am să mor şi ai să plîngi"...

Ei bine, acest Edgar Papu, după eliberarea din închisoare, nu mai era „domnu Papu" de altădată! Revederile lui Ion Vianu cu el deveneau tot mai „penibile": între ei, „ar fi fost prea multe de spus". Sau se temea (p. 387).

In anul 1969, cu ocazia altei vizite, Ion Vianu este surprins de faptul că Papu „alerga" la congresul partidului („nu pot să lipsesc"). Iar mai tîrziu, peste alţi ani, Edgar Papu devine un fel de „iniţiator" al teoriei protocronismului românesc (în slujba celor de la revista „Săptămîna"!). Iar în 1974, cînd l-a vizitat, încă o dată, acasă, împreună cu MarieFrance Ionesco (anunţîndu-l, în prealabil) l-a găsit împreună cu sora lui, Letiţia, profesoara de marxism, şi l-a auzit calificîndu-l de „trădător" pe Matei Călinescu, prietenul „geamăn" al lui Ion Vianu: „Cineva îi spusese că Matei Călinescu «trădase», domnul Papu îşi însuşise expresia şi o folosea, în faţa noastră, automat, ca un indiciu al supunerii faţă de Autoritate" (p. 391). Trop c'est trop! Era ultima convorbire cu un om care „rămăsese mult timp liber", dar care acum „apărea deodată supus, reproducînd mecanic sloganurile" (p. 392).

17. Altă grea pierdere, altă „capitulare" - pentru cel care trăise drama de conştiinţă a lui Tudor Vianu. Este drept, această „schimbare la faţă" se produsese după anii de detenţie şi după „reeducare", în fiinţa unui om „fragil", care nu avea puterea de rezistenţă a Maestrului său. Dar „domnul Papu" - devenit celebru - a mai adăugat o culpă: ingratitudinea. După eliberarea din închisoare, într-un interviu, fostul asistent dezavuează pe profesorul care l-a ocrotit şi ajutat (fusese chiar martor al apărării în procesul ce i se intentase!): „De cîte ori nu m-a strivit cu covîrşitoarea sa personalitate! Mă stimula, mă încuraja şi, în acelaşi timp, mă strivea" (p. 382). Adaugă, în altă parte, Ion Vianu: „Omul care face aceste declaraţii are şaptezeci şi cinci de ani!" (p. 182). Edgar Papu, „reeducat" şi integrat „oficial" pe linia culturii dorite de partid („protocronismul"), se desprinsese de tutela lui Tudor Vianu. Era „pe deplin eliberat" - afirmă doctorul Ion Vianu - şi „mărturiseşte, în sfîrşit, nemărturisibilul" (p. 182). Poate că, la o asemenea renegare a Maestrului, lipsea cîntecul de trei ori al cocoşului din Evanghelii! In orice caz, „menghina maşinii de zdrobit oameni" (p. 403) funcţiona perfect!

Exxit Edgar Papu, „domnul Papu", nu fără a lăsa un „sentiment de amărăciune" în sufletul celui care îl admirase şi îl iubise, de-a lungul anilor.

*

18. Marele merit al volumului de memorii Amor intellectualis pe care Ion Vianu - acest al doilea eminent Vianu - ni l-a dăruit, este prezentarea (şi analiza) unor vremuri „de restrişte" în care intelectualii puteau să reziste sau să se piardă. Autorul le-a trăit - ca şi noi - în toată desfăşurarea lor amplă, urmărind demoralizarea generală, decadenţa valorilor „Adevărului şi ale Binelui" (p. 403), „ruina cetăţilor", duplicitatea, teama permanentă -într-un cuvînt, teroarea. Paginile sale sînt scrise cu o profundă sinceritate, sine ira et studio, dar cu dureroasa constatare că „trebuia să fug" peste hotare: „Nu eram în stare să rezist altfel" (p. 404).

Aşa a fost, aşa trăiam, aşa gîndeam - cum scrie Ion Vianu - în ţara noastră de atunci. Unii dintre noi au ales drumul exilului. Mulţi au înfruntat dezastrele.

Dar în acest Bildungsroman al lui Ion Vianu, fie-ne îngăduit nouă, din „generaţiile mai vechi" să distingem, în filigran, umbra lui Tudor Vianu: „tatăl şi maestrul meu". Ii datorăm fiului dezvăluirea celeilalte feţe - cea necunoscută încă - a existenţei tatălui său, a acestui mare Hombre secreto care a fost T., Tudor Vianu.

Ion Vianu a scris o carte a fidelităţii faţă de Adevăr şi dreptate, dar şi un imn matur al pietăţii filiale bine temperate.

Amor intellectualis ne-a convins, o dată mai mult, că, alături, unul de celălalt, avem în cultura românească doi Vianu.