Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Viaţa lui Bacovia de Z. Ornea


Cu opera lirică a lui Bacovia s-a întîmplat un lucru extraordinar. A debutat în volum în 1916, cu placheta sa fundamentală Plumb, de nimeni băgată în seamă, ceea ce se cam repetă şi cu celelalte ale sale patru plachete, inclusiv cu ultima, Stanţe burgheze, din 1946. Criticii nu-l prizează ca poet, încît Lovinescu socotea că poetul scrie o operă lipsită de artisticitate. Nici în Istoria literaturii a lui Călinescu nu are parte de un tratament mult diferit, oricum neconsiderat decît un poet de a doua sau a treia mărime. Diagnoza în receptarea liricii lui se produce, uimitor, tîrziu, chiar după moartea poetului (1957), pe la începutul anilor şaizeci, cînd noua generaţie critică îl redescoperă (aici un rol de prim ordin l-au îndeplinit dl. Nicolae Manolescu, regretaţii poeţi Victor Felea şi A.E. Baconsky ca şi tot regretatul critic Mihail Petroveanu, care îi adună întreaga operă într-un volum ediţie critică şi publică o monografie (în 1969) şi încă destui alţii). Prin acest efort concertat şi dus cu stăruinţă opera lui Bacovia e instalată în primul eşalon al poeziei româneşti şi, de atunci, acolo a rămas, unde, aş spune, îi era şi îi este locul. Această răsturnare extraordinară de receptare şi instalare a uimit la început. Şi mi-aduc aminte că Mircea Eliade, într-un interviu publicat în ţară pe la începutul anilor şaptezeci, se mira foarte că Bacovia se află, azi, situat atît de sus, cum generaţia sa, în anii treizeci, nu considera că e posibil. E asta, negreşit, o reparaţie a istoriei literare, rar se întîmplă cu posteritatea în care mulţi literaţi îşi investesc speranţele. Să sperăm că această poziţie de prim plan în care a fost instalată lirica lui Bacovia, ca poet simbolist (alături de Arghezi, Blaga şi Barbu), se va menţine şi în viitor şi că nu se va petrece altă modificare în receptare care să-l retrimită în neantul tuturor uitărilor.
Dl. Constantin Călin, distins coleg de generaţie, care se ocupă de foarte multă vreme de poetul Bacăului, a izbutit, în vremurile grele de astăzi, să editeze o foarte bună revistă Sinteze, scrisă, în bună măsură, de d-sa. De astă dată ne propune o lucrare (numai primul ei tom) nu despre lirica poetului ci, cum promite de mult, o biografie. Este, de fapt, această carte intitulată cam anodin Dosarul Bacovia (I), o viaţă a poetului, în toată cuprinderea ei de timpuriu nevrozată. "Indiferent de chestiune, ne avertizează autorul în Preliminarii, ţin să fiu exact şi, cînd e posibil, exhaustiv. M-au interesat, prin urmare, familia poetului, şcolaritatea sa, "educaţia sentimentală", boema, slujbele, "iubitele", colegii, prietenii. Pentru a defini "ideea de Bacău" şi pe cea de "provincie", de pildă, am cercetat, în arhive, istoria locală, mişcarea populaţiei, instituţiile administrative şi culturale, bisericile, cazărmile, străzile, cinematografele, grădina publică, muzica militară, crîşmele, iarmaroacele, cimitirele, calamităţile (inundaţii, incendii), starea sanitară, iluminatul public etc." E, cum se vede, un program vast, de întinsă anvergură. Şi lucrurile se opresc, în acest prim volum al biografiei lui Bacovia, cam pe la momentul 1928, cînd s-a petrecut căsătoria lui cu inenarabila (am cunoscut-o bine) Agatha Grigorescu. Pentru că ultimul capitol al cărţii, minuţiosul "Pseudorimele" se referă la întreg traiectul vieţii poetului pînă la acea dată. După laborioase investigaţii, dl. Constantin Călin crede că la Bacovia (născut în 1881, în familia unui băcan cu opt copii, el fiind al cincilea dintre ei) nu atît copilăria contează (ca la alţi importanţi artişti), ci adolescenţa şi tinereţea, capitole peste care, crede autorul, s-a trecut prea repede. Aici, în aceste perioade ale vieţii viitorului poet, se ascunde taina curioasei transformări. Atunci, pe lîngă predispoziţia spre nevroză şi tristeţe în felul său de a fi, s-a inculcat multă sugestie şi autosugestie. Şi asta, crede biograful, pentru că tînărul Bacovia devine de timpuriu, prizonierul unui model mental: poetul decadent, de care nu s-a mai eliberat toată viaţa. A devenit, altfel zicînd, un personaj bacovian, opera, cum s-a spus, distrugînd omul. Drama lui Bacovia, ca om şi ca poet, provine din identificarea totală cu modelul ales, neîngăduindu-i să se integreze în societate. S-a considerat şi a trăit, toată viaţa, ca un marginalizat (cu psihologia specifică), concentrînd tristeţea moldovenească şi provincială. De n-ar fi fost această conştiinţă a marginalizării şi a tristeţii iremediabile, n-ar fi scris cum a scris (şi cît de puţin a scris!) că e condamnat la singurătate şi tristeţe. Corcolit în copilărie, a avut parte de o existenţă mereu şchiopătîndă de licean (ca, de altfel, şi ceilalţi doi fraţi; ceilalţi cinci copii fiind fete). Corcolirea din anii copilăriei şi ai adolescenţei l-a făcut vulnerabil la durităţile vieţii, dezabuzîndu-l prematur, nepăsător la eşecuri (a fost mereu corijent în liceu şi chiar repetent), tratate - toate - ca elemente fireşti ale unei existenţe de damnat irevocabil. Era atît de delăsător şi dezabuzat încît a trăit, în Bacău, aproape patru decenii (din cei 76 cît a durat existenţa sa fizică). Şi, cum aici a trăit atît amar de vreme, biograful său acordă confortabil spaţiu înfăţişării oraşului, cu amestecul lui între edilitarul vechi şi noul trivial, cu străzile anapoda şi adesea desfundate, toate la un loc oferind destule motive de tristeţe adîncă. Şi, după alte ample şi insistente incursiuni în istoria oraşului între 1880-1916, biograful conchide că spaţiul literar coincide, la Bacovia, cu spaţiul băcăuan, celebra Lacustră tot de aici trăgîndu-şi sevele şi motivele. Şi e, se ştie, o poezie definitorie pentru înţelegerea liricii sale. Şcoala, iar se ştie, a fost, pentru debilul care era adolescentul Bacovia, un prilej al tuturor nefericirilor. Nici gimnaziul şi liceul n-au fost altfel (a fost şi repetent în clasa a IV-a), absolvind liceul tocmai la 22 de a
Senzitiv, cum s-a considerat cu dreptate, era, inevitabil, un inadaptabil (psihologic şi moral). Dar, observă autorul acestei biografii bine scrise, senzitiv este prin neliniştea operei sale, un antecesor al secolului XX (cam pînă la primul război mondial), pentru că această trăsătură este o caracteristică a începutului de secol. În cercul macedonskian a stat - el cel mai tînăr dintre comilitoni şi, probabil, cam neluat în seamă, o vreme. Dar ce a auzit în casa maestrului şi la cafenea, a mărturisit apoi, l-a fortificat şi antrenat sufleteşte ("Munceam pentru un ideal, discutam şi beam"). Neasimilabil, n-a făcut purici nici în cercul de la Literatorul, nici în cel de la Vieaţa Nouă. Nu era, observă biograful său un cenaclist adevărat. S-a complăcut în atmosfera birturilor, tavernelor, grădinilor, mustăriilor, crîşmelor cu lăutari, tratîndu-se cu vin (nu şi cu bere). Devenise, cum îl conduceau predispoziţiile, un boem greu de adunat acasă. Îi plăcea şi novitala care era, atunci, cinematograful, frecventat şi în Capitală şi la Iaşi, ca şi teatrul. Şi, cum se ştie, făcea muzică (vioară), nefiind nici compozitor, nici instrumentist virtuos, ci un improvizator care "potrivea" melodii textelor ştiute. Dar educaţia sa muzicală, ştie dl. Const. Călin, se limita la ceea ce deprinsese la şcoală, pe vremea corurilor patriotice şi din cîntecele de mai subliniată popularitate. "Melosensibil, afirmă autorul nostru, el nu e totuşi un meloman, un abonat, un "stîlp" al sălilor de concert". Nepreocupat de politica militantă ci doar ca martor, în timpul primului război mondial a rămas în Bucureştiul ocupat, fără a-şi face probleme de conştiinţă din asta. Cum a terminat facultatea la 30 de ani, a devenit funcţionar în 1912 (un an de la absolvire). A dorit un post de copist (azi, îndeletnicirea asta se numeşte secretar-dactilografă) dar nu l-a căpătat, devenind suplinitor în învăţămînt, apoi, totuşi, copist, ajutor de contabil la prefectura Bacău. Îi venea extrem de greu, după un deceniu de boemă, să respecte un program de funcţionar, cerînd mereu concedii sau abandonînd slujbele. De-abia în 1916 părăseşte Bacăul, devenind copist la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După război, în 1920, ajunge, datorită protecţiei ministrului Trancu-Iaşi, şef de birou la Ministerul Muncii. Apoi căpăta sinecuri. Una (prin 1929), de la Liviu Rebreanu la Direcţia Educaţiei Poporului, ca referent, fără program fix, alte două, la Departamentul Minelor şi Petrolului şi la Departamentul Artelor, sînt pasagere (una un an, cealaltă trei luni). Din 1932 pînă în 1940, apare ca pensionar al S.S.R. De acum înainte tot aşa o ţine. Apoi e pensionar al Casei Scriitorilor şi, în cele din urmă, al Uniunii Scriitorilor. Era mereu bolnav, vegetînd ca bolnav al familiei, mereu, ni se spune, "slab, obosit, deznădăjduit". Fuma mult, mînca puţin, nimeni neputînd descifra cu ce se ocupa în camera (iatacul) sa (său). Interesant şi instructiv prezentat e episodul Ateneului Cultural băcăuan (1925-1928) de care s-a ocupat mai mult Gr. Tăbăcaru, celălalt conducător decît poetul nostru şi a venit apoi, în 1918, căsătoria cu Agatha Grigorescu (după ce poetul avusese, mai înainte, un fiu natural, nerecunoscut legal). Agatha e bine considerată de biograf "o ambiţioasă fără scrupule". Dar pe soţi îi apropia nu atracţia sau averea ci poezia. Soţia, mai tînără cu 14 ani decît marele poet, a luat, de la început, comanda cuplului, protejîndu-l şi apărîndu-l pe Bacovia, rezolvîndu-i, prin stăruinţa ei ambiţioasă, toate cîte se cereau soluţionate într-o căsnicie în care soţul era un abulic cam dezaxat şi băutor de nădejde. Au conceput şi un băiat, pe Gabriel. Şi cine vedea mama şi fiul, cum erau şi cum se comportau, realizau, instantaneu, drama lui Bacovia. Dar ea, Agatha, arivistă şi bătăios răzbătătoare, şi-a transformat viaţa în cauza existenţei lui Bacovia.
Dl. Constantin Călin a scris o carte bună, informată pînă la infinitul mic, ce va rămîne drept lucrare de referinţă pentru cunoaşterea omului Bacovia. Îi aştept, încrezător, al doilea volum.
Constantin Călin, Dosarul Bacovia, I. Eseuri despre om şi epocă. Editura Agora, Bacău, 1999.