Numărul curent: 43

Cronica ediţiilor:
Viaţa literară în 1907 de Ion Simuţ


Eediţia de Scrieri Ilarie Chendi, ca toate seriile de Opere ale clasicilor din colecţia „Scriitori români”, înaintează greu. A fost iniţiată de Dumitru Bălăeţ, un mai vechi truditor pe tărâmul istoriei literare, în 1988, la Editura Minerva, unde au apărut şi următoarele trei volume (în 1989, 1990 şi 1995), pentru ca volumul al cincilea să se mute în 2001 la Editura „Grai şi suflet – Cultura naţională”. Volumul VI apare la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, continuatoarea Editurii Minerva, sub auspiciile Academiei Române şi în colaborare cu Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. Este menţionat tirajul de două sute de exemplare, subvenţionat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Această fabuloasă colaborare dintre cel puţin patru instituţii pentru apariţia ediţiilor critice ar merita un comentariu aparte şi o investigaţie specială.

Ilarie Chendi (1871-1913) este un foiletonist frenetic, trecut prin gruparea sămănătoristă a lui Nicolae Iorga, de care se desparte în 1906, pentru a înfiinţa revista „Viaţa literară”, devenită în 1907 „Viaţa literară şi artistică”, scrisă aproape în întregime de el, ascuns adesea sub pseudonimele Gh. Dumbravă sau Fantasio. Volumul VI de Scrieri Ilarie Chendi, în îngrijirea, cu notele şi comentariile lui Dumitru Bălăeţ şi Ion Spătan (ultimul, un nume necunoscut mie din alte prezenţe), cuprinde tot ce a publicat criticul în nume propriu sau sub pseudonime la „Viaţa literară şi artistică” („o revistă sămănătoristă disidentă”, cum a numit-o Z. Ornea), pe parcursul întregului an 1907, singurul în care apare. Ardelean de origine, din zona Sibiului, unde debutase în 1893 cu proză, Ilarie Chendi se mută în 1898 la Bucureşti. Trei ani la rând, Ilarie Chendi se afirmase spectaculos prin trei volume de critică foiletonistică, fragmentaristă şi impresionistă: Preludii (1903), Foiletoane (1904) şi Fragmente (1905). Era o afirmare fără precedent, cu o astfel de fervoare, în critica românească. Vor mai urma volumele: Impresii (1908) şi Portrete literare (1911), dar sinuciderea din 1913 pune capăt unei ascensiuni intelectuale. Dintre contemporanii săi, personalităţi în curs de afirmare la începutul secolului XX, poate că numai Nicolae Iorga (născut în acelaşi an 1871 cu Ilarie Chendi) mai avea în domeniul criticii literare o activitate foiletonistică la fel de impresionantă, productivă şi consecventă. Anul 1907 a fost unul de vârf pentru Ilarie Chendi. Publicistica lui se zbate însă între toate vicisitudinile vremii, dintre care cea mai nefastă este precaritatea literaturii acelui moment dominat de sămănătorismul şi de militantismul naţional-ţărănesc al lui Iorga. Sensul constructiv al unei orientări, fundamental deosebite din punct de vedere estetic, se va ivi odată cu E. Lovinescu, ale cărui opinii moderniste vor fi mai clare abia după campania de revizuiri desfăşurată în „Flacăra” (1914-1916).

Ruptura lui Ilarie Chendi de Nicolae Iorga nu va însemna însă şi o ruptură totală de sămănătorism, dar îi va da acestuia posibilitatea să gândească pe cont propriu mersul literaturii, să-şi câştige independenţa şi libertatea de mişcare. Iorga îl şicanează pe tot parcursul anului 1907, cum era de aşteptat, dar Ilarie Chendi îi răspunde cu ironii usturătoare, denunţându-i politica de grup, o politică la fel de nefastă ca şi aceea a lui Macedonski şi în care ameninţa să cadă şi Mihail Dragomirescu, după cum observă criticul condamnând „metoda” de creare a iluziilor şi de denaturare a caracterelor: „Din încurajările date din belşug se naşte acea pepinieră de minori ai artei, care jură in verba magistri, pierd orice simţ autocritic, orice control asupra lor şi o iau razna în arena literelor” (p. 107). Opţiunile sale estetice vor merge în permanenţă alături de Coşbuc, Sadoveanu, Iosif sau Anghel, cu ultimii trei chiar asociindu-se în redacţia publicaţiei „Cumpăna” (în 1909). Îl va susţine de asemenea pe Octavian Goga, pe care îl va socoti în 1907 că „este în cele mai fericite condiţii de creare”, dar al cărui talent este contestat de Mihail Dragomirescu (p. 67-68). Pe I. Al. Brătescu-Voineşti îl consideră „unul din cei mai mari artişti ai condeiului din câţi am avut” (p. 71). În şirul de portrete, îi mai elogiază pe Hasdeu, Delavrancea, Caragiale, Grigorescu şi I. A. Bassarabescu. Constată „falimentul literar” al estetului Ovid Densusianu, căruia nu-i agreează nici „ambiţia de a produce un curent nou în literatură”, nici orgoliul de a patrona o şcoală sau o tabără şi nu-i iartă nici despărţirea de popor. Faţă de Densusianu, Ilarie Chendi apără legitimitatea „literaturii ţărăneşti” (p. 158), dar în alt context, când îl vizează pe Iorga, o denunţă, fiind susceptibilă de a fi considerată un fals concept (p. 175). În ciuda sămănătoriştilor, pledează pentru integrarea în această categorie a prozei lui Duiliu Zamfirescu. Ieşirea din acest impas o va afla mai târziu, când va formula adevărata dilemă a cronicarului literar nu în termeni sociologici, ci în termeni estetici: „Nu ţărănesc sau neţărănesc, ci artă sau neartă”. Dar gustul criticului rămâne în limitele tradiţionalismului sau ale realismului rural pe filiera ardeleană Slavici-Agârbiceanu.

Ce mai răzbate până la noi prin publicistica literară a lui Ilarie Chendi, din atât de tulburatul an 1907, pe care îl asociem automat în memorie cu mult invocatele răscoale ţărăneşti? Mi se pare destul de surprinzător să nu găsim prea multe referinţe la drama socială ce a izbucnit atunci, fie din lipsa de interes al criticului pentru eveniment (ceea ce este cel puţin ciudat dacă ţinem seama de orientarea criticului spre literatura de inspiraţie rurală), fie dintr-o mai generală inapetenţă a lui pentru politic (ceea ce ar fi iarăşi ciudat pentru cineva care vine din Ardealul oprimat şi îşi exprimă clar opţiunea pentru poezia politică, a cărei istorie este relatată pe scurt în patru foiletoane din vara lui 1907). După exigenţele de astăzi, l-am fi vrut pe Ilarie Chendi un editorialist mai implicat. Îngrijitorii ediţiei dezmint în note (p. 302-304) o atare presupunere, legată de relaxarea ideologică a publicistului, arătând că ecouri ale răscoalei se înregistrează la rubrica „Notiţe şi informaţiuni” din revista „Viaţa literară şi artistică”. Din ceea ce are legătură cu literatura, mi se pare interesant să reţin că a circulat zvonul cum că romanul Domniţa Viorica de Vasile Pop ar fi instigat pe ţărani la răscoală (p. 302), ceea ce e evident o supralicitare anecdotică şi aberantă, mai ales dacă luăm în seamă analfabetismul notoriu al ţăranilor la începutul secolului. Dar merită reţinută ca fapt divers. Tot legat de perspectiva literară imediată asupra vieţii rurale, Ilarie Chendi semnalează bizarul roman Amăgiţii de un oarecare D. St. Aristide pe tema conflictului dintre arendaşi şi ţăranii răsculaţi, care ar fi fost instigaţi de agitatori socialişti, dinăuntru sau dinafară (soluţia agenturilor străine bântuia şi atunci) – ceea ce criticul consideră o interpretare reacţionară a problemei agrare. Autorul romanului, după numele grec („nu e cumva un fiu de arendaşi?” – se întreabă criticul), ar fi suspect că ţine partea arendaşilor pe care îi absolvă de vreo vină. Nu avea cum ca tocmai în 1907 să se şi fi scris deja adevăratul roman al răscoalei, de aceea criticul putea profetiza firesc cu o frază de aşteptare: „Romanul cu rădăcini în mişcările sociale agrare rămâne să fie scris în viitor de vreo mână măiastră” (p. 95).

Din cele aproximativ trei sute de pagini de foiletonistică a anului 1907, se pot reconstitui evenimentele vieţii literare şi artistice, pe care Ilarie Chendi le consemnează cu conştiinciozitate. Moare S. Fl. Marian, colaborator important al revistei şi, cum afirmă criticul, „fruntaşul folcloristicei române” (p. 104). Publicistul deplânge apoi moartea singuraticului B. P. Hasdeu: „A fost înmormântat ca un întârziat, ca unul care aparţinea generaţiei apuse, fără ca cei de astăzi să mai aibă o legătură vizibilă cu opera sa” (p. 182). Îşi încetează apariţia revista „Familia”, după o activitate continuă de 42 de ani „fără zgomot, fără laude sau ocări” (p. 74), iar la scurtă vreme moare şi Iosif Vulcan: „O zi în urma lui Hasdeu s-a stins şi o flacără mult mai mică: viaţa bătrânului Iosif Vulcan. Răposatul academician n-a fost din croiul oamenilor mari, nici luptător, nici om de erudiţie, dar puţini au ajuns prin stăruinţă şi prin dragoste de muncă la rezultate mai frumoase ca dânsul” (p. 183). La Câmpina se stinge „întâiul nostru artist de reputaţie europeană”, Nicolae Grigorescu, ajuns „în ipostazul în care a putut să farmece, să supuie, să ajungă popular” (p.178). Se pot consemna noile eforturi, deocamdată neizbutite, de a înfiinţa Societatea Scriitorilor Români (p. 179), la a cărei întemeiere Ilarie Chendi va fi părtaş în anii imediat următori. Mihail Dragomirescu se desparte de Maiorescu (p. 73).

În 14 secvenţe de Cronici de vară, Ilarie Chendi e şi un excepţional cronicar al vieţii cotidiene a Bucureştiului torid. Un serial de Preludii în 47 de episoade, câte numere are revista „Viaţa literară şi artistică”, redă pulsul mişcării literare şi înregistrează modificările de peisaj artistic. Din păcate, criticul nu are ocazia de a susţine cărţi importante, dar îşi arată opinia faţă de „literatura de Paşti”, faţă de „literatura uşoară”. Detestă împărţirea de funcţii şi de subvenţii scriitorilor, preferând libera concurenţă: „Idealul nostru trebuie să fie să ajungem a putea să trăim prin noi înşine. Să ne înmulţim numărul cititorilor, căutând a străbate în păturile cele mai îndepărtate. Tot farmecul unei creaţiuni e lupta asta cu situaţiile grele” (p. 97). Uşor de zis, greu de izbutit, dar la 1907 chiar era o mare îndrăzneală să gândeşti astfel!