Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Viaţa documentelor de Cornelia Ştefănescu


Poate părea aproape de necrezut ca unei cărţi, constituite în exclusivitate din componente de arhivă, dacă nu ar cuprinde şi două texte de comentarii, să i se reţină înainte de orice altă particularitate, figurarea mişcării. Reproduc pentru fidelitatea datelor, "cuprinsul" cărţii. În fond, ediţie critică, punctul său de pornire fiind ineditele, descoperite de Mihai Apostol în Muzeul de Istorie şi Arheologie din Ploieşti, însoţite de bogatele şi informatele "note" aferente, atât de cuprinzător răspândite în timp şi spaţiu, încât solicită interesul imediat şi nevoia de a stabili relaţii între oameni şi faptele lor: I: Documente: Lucrări nepublicate; Referate despre cărţi sau manuscrise; Documente personale; Documente privind activitatea desfăşurată la Arad; Convocări, invitaţii. II: Corespondenţă: Trimisă; Primită - de la instituţii, reviste; Primită - de la persoane particulare (39 la număr). III: Frustrat de Societatea de discuri "Columbia". IV: Cinci scrisori inedite de la Al. T. Stamatiad. Este limpede că ne aflăm în faţa unui bogat material neprelucrat. Textele-comentarii aparţin lui Mihai Apostol, Din arhiva Al. T. Stamatiad şi Neantul vieţii. Ele adaugă materialului brut prelucrarea în atelierul de istoric literar şi cultural al lui Mihai Apostol. Prim pas în a pune în circuitul public acest material şi a-l face accesibil cercetării. Sunt aici pagini de receptare critică a operei, consemnări bibliografice aduse până la zi, referinţe la cursul vieţii lui Al. T. Stamatiad, date despre om, în mediul său familial, în detaliile, pe ani, ale scrisului, enumerat în titluri de volume, poezie, proză, traduceri, colaborări în publicistică, debut, pseudonime, premii literare. Relaţiile cu oamenii, de la simple formule de politeţe la orgoliul creatorului, până la stăruinţa ultimilor ani de a-şi controla zilele cu limpezime tragică. Aşa cum îşi concepe cercetarea, Mihai Apostol se erijează în martor al vigorii intelectuale a lui Al. T. Stamatiad, al energiei sale frânte, al contrastelor acestei individualităţi pronunţate. Scopul lui Mihai Apostol a fost, după cum şi mărturiseşte, să ofere "crochiuri biografice" pe baze documentare. Reuşita, poate chiar nesperată de autorul ediţiei, constă în a fi dat în vileag ce se petrece dincolo de aparenţele mecanicii cotidianului exprimării. Să-şi transfere cercetarea din tărâmul informaţiei în acel al promovării umanului, prin repertoriile de portrete în mers, conţinute. Portretul lui Marcel Romanescu, secretar de legaţie la Haga, în 1925, când se referă la el într-o scrisoare, F. Aderca, altul, al lui Al. Ciorănescu, în ţară şi consilier cultural al Ambasadei Române de la Paris, apoi - după 1946, după refuzul de a reveni în ţară, când i se retrag toate funcţiile oficiale, profesor la Universităţile din Apus. Activitatea vie din redacţiile revistelor de provincie, din cenacluri, particularităţi din viaţa semnatarilor diferitelor scrisori reproduse în carte, Corneliu Belciugăţeanu, Constant Tonegaru, Cridim, Agatha Grigorescu-Bacovia, V. Al. Jean, Grigore Sălceanu, Horia Oprescu, Const. Rădulescu-Motru, Perpessicius, Th. Solacolu etc. Până şi scrisoarea unui membru al familiei, din partea soţiei, Letiţia, pictoriţă, a cărui observaţie cu totul întâmplătoare verifică adevărul că istoria se repetă: "Pe la noi pe acas(ă) nu sunt noutăţi. Doar Camil a fost destituit din post. Acum aşteaptă schimbarea guvernului pentru a putea fi reintegrat". O adevărată istorie literară în mers realizează "notele" şi orice priveşte realitatea publicaţiilor de provincie, mai puţin ştiute, care altfel s-ar păstra doar cu denumirea în fişele bibliotecilor. Le enumăr "Bacăul", cotidian de informaţie; "Revista Lipovei", revistă cultural-socială de interes local; "Slove", revistă lunară din Calafat, "Vlăstarul" din Târgovişte, la rândul său în plină actualitate, prin comentariul amar al celui care îl expediază, "ce greu apare o revistă fără bani", "Dobrogea jună" şi "Talazul", înţelegând după titlul fiecăreia că vin dinspre mare, "Ritmul vremii" de la Roman, fără a mai pune la socoteală o revistă ca "Salonul literar" de la Arad, al cărei redactor şi director a fost chiar Al. T. Stamatiad.

Sunt mai mult decât interesante scrisorile, unele dintre ele, pentru cât omenesc aduc la suprafaţă, citindu-le. Afecţiunea şi admiraţia exprimate de dirigintele Oficiului de Telefoane din Roman, care se întâmplă să fie şi el poet, asigurarea lui F. Aderca, la un semnal de alarmă al lui Stamatiad, că volumele şi "petiţia" vor fi înaintate Comisiei de premiere a S.S.R., verva mâniei spontane a acestuia, descrisă de Corneliu Belciugăţeanu cu aceeaşi lipsă de menajamente de care dăduse şi poetul dovadă, când îşi simţise exploatată bunăvoinţa de moment a ascultării câtorva versuri.

Prima constatare "cu stupoare" a lui Mihai Apostol în, ceea ce eu consider cuvânt înainte al volumului, este că "viaţa poetului nu este prea cunoscută". E adevărat că, exceptând monografia semnată de Dem. Bassarabeanu, Poezia lui Al. T. Stamatiad, apărută la "Cultura Românească" în 1937, alte studii extinse nu există. Dar despre om, despre chipul, atitudinea, comportamentul acestuia s-a scris mult. Despre chipul său de "Eminescu tânăr" sau despre zvelteţea lui de "palicar, cuceritor ca un Lohengrin", nu s-au sfiit să se refere Gr. Sălceanu şi F. Aderca. Anecdotele pe seama lui nu-l lasă indiferent pe E. Lovinescu, observându-i la rândul său duelul din Cenaclul "Sburătorul" cu Şerban Cioculescu, şarjele împotriva lui Camil Baltazar, ori prietenul său, Lascarov-Moldovanu, grija excesivă faţă de posteritatea operei, "după 15 ani n-a obosit a-mi cere un articol asupra lui", "şedinţa ratată" din cauza scandalului cu Aderca, provocat "pe chestia lui Barbusse", o "reuniune pascală" "fără lectură - dar cu multă zarvă din cauza lui Stamatiad" care se exprimă împotriva "poeziei noi" şi pretinde poeziei "claritate, organizaţie şi emoţie". Am insistat asupra observaţiilor lui E. Lovinescu, deoarece ele nu diferă de ale altora despre plasticitatea scenelor, în care se îmbină bucuriile intelectuale cu grandilocvenţa exprimării sentimentelor şi resentimentelor, credinţa în misiunea sa şi năzuinţele mai mari decât capacitatea împlinirilor, fragilitatea fiinţei, confruntată cu propriile-i complexe şi sindroame.

Despre creator, a cules Mihai Apostol referinţe, multe şi îndeosebi receptiv la sublinierea valorii. Nu le mai semnalez, nici măcar pentru titlu ori nume, deoarece observaţiile se repetă în tonalităţi diferite. Critica prezintă trăsături asemănătoare, individuală rămâne exprimarea lor. Reţin doar frumosul citat din Alexandru Teodor Maria Stamatiad, articol, el însuşi bun de citat în întregime, despre "poetul cu nume lung ca un şirag de mărgăritare negre", despre "poetul-cavaler", datorat lui Felix Aderca, atunci când îl priveşte din perspectiva "splendidei generaţii". După cum, mai reţin sensibilizarea lui Vladimir Streinu faţă de traducătorul, cucerit muzical de feeria extremului Orient, şi de fanteziile grele descoperite în prozele lui Baudelaire, din cultul pe care îl are şi îl demonstrează în versiunea sa românească. Despre rolul lui Oscar Wilde în traducerea "specială" a lui Stamatiad, scrie şi G. Călinescu. De fapt, în cazul lui G. Călinescu nu subscriu întrutotul notei aspre, promovate în comentariul său, de Mihai Apostol. Nu dintr-o filă de jurnal intim, pe care sunt destule motive să nu-l fi dorit publicat, se pot trage concluzii definitive. Definitivă, consider aplecarea asupra operei, oricâtă critică ar cuprinde, şi exprimarea punctului său atât de personal de vedere, dar sigur apreciativ, pe dată ce i-a atribuit lui Stamatiad textul deloc de neglijat din Istoria literaturii...

Ceea ce mă surprinde, la atât de atent informatul istoric literar, este scăparea din vedere a greşelii din scrisoarea lui Th. Solacolu, referitoare la Rimbaud: "bateau rose", în loc de "bateau ivre". Baremi, în ceea ce mă priveşte, nu-l ştiu sensibil pe Rimbaud la paleta coloristică, şi nici istoriile literare franceze, consultate, nu mă încurajează în a accepta îmbogăţirea sumarului volumului de poezie al poetului francez. În privinţa contribuţiei la cunoaşterea lui Baudelaire a "regretatei noastre colege, Liliana Ţopa", am bucuria să contribui la ştergerea acestei amărăciuni existenţiale a domnului Mihai Apostol, asigurându-l că, atât colega domniei-sale, cât şi a mea, poartă numele lui Sorin Alexandrescu şi se ocupă de teatru, cu osebire de teatrul de păpuşi, găsindu-se de mulţi ani cu reşedinţa în Amsterdam. Mult mai greu atârnă în balanţa aprecierilor, categorica atribuire lui Ionel Fernic a meritului de a se număra printre traducătorii lui Omar Khayyam, ca cel dintâi. Parcurgând revistele epocii, reiese că Emanoil Bucuţa a tradus catrene în "Ideea Europeană", pe care le-a şi comentat, în 1922. În acelaşi an, "Analele Dobrogei" publică 15 catrene ale poetului persan, în traducerea lui D. Stoicescu. Tot aici este şi un studiu. "Luptătorul" din 1922, la rubrica "Viaţa culturală" reproduce după "Ideea Europeană", câteva catrene. Sub titlul Rabayatele lui Omar Khayyam, "Universul literar" în 1925 publică 13 catrene în traducerea lui Gilbi (Anghel Pomescu) după versiunea franceză a lui Toussaint, în vreme ce cu doi ani mai înainte, în 1923, "Adevărul literar şi artistic", la rubrica "Literatura străină", apropie cititorul român de lirica persană, prin traducerea în proză de către Zaharia Stancu, a altor şapte catrene. Nu consider necesar să înregistrez apariţiile, cu începere din 1927, din "Plaiuri dobrogene" ori din "Propilee literare", ale aceleiaşi lirici persane. Reţin, pentru a-l repune oarecum în drepturi pe Al. T. Stamatiad, anul 1927. În "Ritmul vremii", din noiembrie 1927 şi ianuarie 1928, el publică sub titlul Din literatura persană, 140 de mici poeme. Înainte de apariţia volumului, în 1932.

Istoria literară are multe capcane. Frumoasă este descoperirea şi stăpânirea lor.