Numărul curent: 36

Lecturi la zi:
Viaţa ca o dezhumare de Marius Chivu


In mod normal un premiu literar ar trebui să provoace o reacţie în lanţ: criticii comentează cartea premiată încă o dată, revistele o dezbat, eventual se stârnesc polemici (interes în câmpul literar-cultural, de specialitate, deci reconfirmarea - de cele mai multe ori - a valorii cărţii), autorul şi cartea ajung instantaneu şi în atenţia presei de informaţie, televiziunile îl invită pe autor la talk-show-uri, ziarele îi iau interviuri (interes în presa mondenă, de divertisment, deci publicitate gratuită), prin urmare, cititorii dau buzna la librării şi cumpără cartea ajunsă deja la al doilea, al treilea tiraj (voilá succesul comercial), iar valoarea pecuniară a premiului, care poate varia destul de mult, plus o bună parte din încasările rezultate în urma vânzărilor ajung în buzunarul scriitorului. Un om fericit.



Probabil e pentru prima dată la noi, cel puţin după '89, când o carte premiată apare imediat într-o nouă ediţie, cu banderolă, şi la o editură mai mare. Este cazul romanului Dorei Pavel, Agata murind, premiat de USR pe anul 2003 după ce a avut numai cronici bune şi foarte bune. Lipsesc însă/încă multe elemente pentru ca scenariul de mai sus să se materializeze până la capăt. Nu mai insist.

Pe cât de generos e pretextul epic al cărţii, pe atât de surprinzătoare e evoluţia naraţiunii în sine. Un cimitir aflat pe un deal care se surpă obligă autorităţile la dezhumarea mormintelor, proces care se face cu ajutorul unor deţinuţi de drept comun. Rudele morţilor sunt chemate pentru recuperarea osemintelor şi mutarea lor într-un cimitir nou. "Proprietarii" morţilor (expresia are simbolistica ei) sunt cazaţi într-un hotel, interacţionând în virtutea unor vagi şi mai vechi relaţii. Până aici, o situaţie de roman sud-american. De altfel, motivul dezhumării apare la Garcia Marquez în Despre dragoste şi alţi demoni. Dora Pavel însă continuă romanul în stil franţuzesc, aş zice. Romanul este confesiunea scrisă a Augustei către fostul ei psihiatru cu care a avut şi păstrează încă o relaţie uşor ambiguă, depăşind oarecum cadrul strict al terapiei. Confruntarea cu memoria Agatei, sora mai mică, îngropată în cimitirul cu pricina, reprezintă prima provocare a Augustei de după psihoterapie. Scrisul fostului pacient este deopotrivă introspecţie, confirmare a vindecării şi, de ce nu, un act indirect de seducţie a doctorului devenit confident de bună voie şi utilizator al însemnărilor ca material pentru un roman. Pentru că, nu-i aşa, totul se întâmplă pentru a ajunge într-o carte!

Augusta este o femeie divorţată, sora i-a murit, părinţii ei sunt imigraţi, trăieşte singură. Fragilitatea fiinţei sale îşi găseşte expresia în tabloul cu titlu sarcastic al lui Magritte, Drepturile omului, unde corpul unei femei este alcătuit din cioburile de porţelan, de ceramică sau de gips ale unui vas spart. Confesiunea, scrisul, oglinda, tabloul, toate acestea declanşează meditaţia şi devin instrumente ale regresiei în spaţiul el însuşi fragil a copilăriei unde obiectele, chipurile, corpurile şi senzaţiile sunt indistincte, pâcloase dar obsedante. Sensibilitatea Augustei este acută, stabilitatea psihică şi emoţională e precară, de aceea predispoziţia rememorării, a regresiei în trecut, acolo unde poate fi dibuit momentul fisurii, al intruziunii morţii, momentul în care coerenţa s-a frânt iar alteritatea s-a insinuat de la sine: "...întreruptă a fost aici pentru o clipă şi Ťviaţať morţilor, clipă fatală dacă ne gândim la filigranul eternităţii lor compromise, pentru că, se ştie, lumina o dată lăsată să intre oxidează întreaga textură, osemintele şi galeria, bijuteria şi protezele şi perucile, rana deopotrivă şi amintirea ei."



tmosfera romanului e apăsătoare nu atât din cauza fundalului, a muncii permanente pentru transmutarea osemintelor, lucrări ghicite în mai toate mişcările exterioare hotelului unde sunt cazaţi rudele morţilor, dar şi prin fluxul analitic capricios al Augustei care, pe măsură ce scoate la iveală vechile obsesii şi luminează anumite relaţii, ascunde într-o oarecare măsură şi motivaţiile prezentului. Moartea este suprapersonajul cărţii şi fiecare personaj se raportează în felul lui la ea. Unii cu propria moarte. Dar aura morţii îi şi cheamă la viaţă şi adevăr pe cei chemaţi să decidă viitorul morţilor lor. În confruntarea cu trecutul "încărcat" şi cu aspectele latente ale morţii pe marginea gropilor deschise, viaţa pare o dezhumare: afirmarea vulnerabilităţii, conştientizarea dependenţei, asumarea instinctelor, a pulsiunilor: "Abjecţia umană, ca afectul unui cartilaj rupt. Ai gândit vreodată comparaţia asta? Cartilajul rupt, în absenţa lui, oasele sudate greşit. An-chi-lo-za-rea. Atâtea zone anchilozate ale conştiinţei noastre...".

Pentru Augusta, al cărei sexualism primitiv şi alienant prilejuieşte pagini destul de "tari", prezenţa atât de puternică a morţii în contextul refacerii ei sau, invers, a coincidenţei perioadei post-terapetice cu mutarea osemintelor surorii, pentru a cărei moarte prematură se simte vinovată, ei bine, acest "experiment" o ajută să-şi redescopere senzorialitatea pierdută, să-şi înţeleagă sexualitatea şi, implicit, să-şi reafirme feminitatea. Erosul de după thanatos. Căci moartea e corporalizată, eroticul psihanalitic, senzorialul obsesiv: "Ne sărutam. Îmi place sărutul, îmi place să mă joc în sărut, să rup ritmul, să imprim ritmul opririlor false, îmi place asta, îmi place. Îmi place să vorbesc în sărut, să simt umezeala cuvintelor, că le-aud clipocind, îmi place. Tot ce e umed îmi place." Scenele sexuale la limita devianţei sunt însă relatate cu poezia unui senzorial acut. (Sper să nu devin psihanalizabil cu această afirmaţie.) Fie că este vorba de o acuplare în cimitir sau de un cunilingus pe patul spitalului, ochiul poetei Dora Pavel decupează delicat, expresiv şi simbolic detaliile. Le dă o semnificaţie emoţională puternică. Prozatorii noştri imberbi au de unde lua lecţii despre cum se face literatură din sexul deviant fără a deveni vulgari sau comuni.

Prin faptul că epicul propriu-zis lipseşte, fiind doar un cadru, un pretext şi o corespondenţă a "dezhumării" trecutului personajelor, romanul îl lasă oarecum sur sa soif pe cititorul amator de picanteriile ficţiunii, recuperând, ce-i drept, la capitolul imprevizibil şi suspans. Dacă descrierea cimitirului (în coloritul sumbru şi miasmele sale) şi a scenelor erotice se concurează relaţionându-se reciproc, tandemul acesta narativ capătă prin permanentă tangenţă expresivitatea impură a senzualului şi morbidului.



şa cum confesiunea în scris îndeplineşte mai multe funcţii, pentru fiecare actant în parte, naraţiunea se desfăşoară pe mai multe nivele, intuite şi indicate bine de comentatorii de până acum ai cărţii. Romanul poate prilejui o serie largă de abordări hermeneutice, dintre care cea psihanalitică şi cea despre corporalitatea feminină sunt cele mai la îndemână. Agata murind este un roman psy generos, lizibil până la capăt şi deloc tehnic, scris cu eleganţă şi inteligenţă, profund în sensul aluvionar, un pariu îndrăzneţ, dat fiind amestecul de poetic şi sordid, cu frumuseţile şi chiar seninătatea lui în ciuda morbideţii subiectului, un roman peste medie al unei scriitoare discrete, reprofilate pe proză, care pare să aibă multe de spus. Premiul USR (care, de data aceasta, a mizat pe un outsider, nu pe valori sigure şi incontestabile) poate fi surprinzător (a câştigat în faţa mai titraţilor Ştefan Agopian sau Norman Manea), nu însă şi nemeritat.