Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Viaţă şi loterie de Angelo Mitchievici

Două lozuri (2016)
Regia: Paul Negoescu; Scenariul: Paul Negoescu, Ion Luca Caragiale; Cu: Dorian Boguţă, Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol; Genul filmului: Comedie; Durata: 86 minute; Premiera în România: 07.10.2016; Produs de: actoriefilm.ro, Papillon Film, Kirkland, Studio Indie Production; Distribuit în România de: Ro Image 2000.

Două lozuri, comedia mizerabilistă a lui Paul Negoescu trimite prin titlu la celebrul „moment” caragialesc, Două loturi, ecranizat cu acelaş i titlu în 1957 de către Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi cu memorabilul Birlic în rolul lui Lefter Popescu.

Comedia lui Negoescu nu este o ecranizare, regizorul preia de la Caragiale doar intriga, iar din storyul iniţial mai rămân foarte puţine repere. De pildă, nu avem un Lefter Popescu, ci trei lefteri anonimi, adică popeşti, dintre care numai unul este funcţionar, Pompiliu Borş (Alexandru Papadopol), pe când ceilalţi doi sunt unul mecanic auto, Dinel Petre (Dorian Boguţă), iar celălalt pare să fie muncitor necalificat, Sile Grămadă (Dragoş Bucur). Îi uneşte poverismul, „nevoile şi neamul”, lipsa de orizont a unui orăşel de provincie imobilizat parcă pentru o radiografie canceroasă, şi o cârciumă unde poposesc pentru a-şi descărca amarul preţ de o ţuică şi aceea pe datorie. Pentru Dinel mai există şi o scadenţă şi anume Gina plecată în Italia şi aflată în mare deşă cum ar spune Mateiu Caragiale. Norocul, versatilul zeu care bulversează viaţa conformistului amploiat Lefter Popescu, este invocat şi de Sile pentru a aduce câştiguri oricât de modeste la pariurile sportive. Scepticul de serviciu, Pompiliu, livrează scenarii conspiraţioniste delirante, însă cei trei prieteni îşi ştiu fiecare ticurile mentale şi se tachinează reciproc. România mică, sordidă, fără viitor se află la masa unde cei trei dezbat posibilitatea neverosimilă de a se îmbogăţi. Nimic nu scoate atât de bine în evidenţă condiţia de pârliţi, de looseri, de „sărăcii” ale celor trei decât încălţămintea pe care o poartă. Paul Negoescu a ales acest registru de expresivitate pentru a marca în personajele sale o inconsistenţă perenă. Dinel poartă o pereche obosită de „adidaşi” all seasons după cum arată, Sile un soi de adidaşi-papuci, fără călcâi, de o urâţenie patetică, concepuţi astfel sau ajunşi în această condiţie prin aplatizare, iar Pompiliu nişte sandale peste ciorap, ilustrând prematur moda pensionar burghez, uşor senil, uşor paranoic. Suntem departe cu sentimentalul Dinel de tipul american, maieu murdar, piele bronzată, muşchi de fier, iar musculatura de mardeiaş a lui Sile coroborată cu blugii lui murdari şi barbă e lipsită de agresivitatea băiatului de cartier cu mâna pe levier. Nu suntem însă departe de poetica ciorbei, maieului şi a bucătăriei din filmele Noului Val. Însă aventura cu accente picareşti se derulează după ce Dinel pune numerele pe biletul de loterie cumpărat de Sile cu un adaos de 2 lei de la Pompiliu. Biletul se dovedeşte câştigător, dar borseta în care se afla ajunge pe mâna a doi racheţi, en passant prin oraşul fără nume. Cei trei se angajează în ceea ce reprezintă aventura vieţii lor, o călătorie cu savuroase detalii picareşti la Bucureşti cu o Dacie 1300 stoarsă de puteri sub stratul înşelător de vopsea neagră pentru a lua cu asalt cuibul de mafioţi basarabeni şi a recupera borseta magică. Aventura este o bună oportunitate pentru a arunca cu aluzii înspre Cristi Puiu şi filmul său din 2001 care a lansat Noul Val, Marfa şi banii, în fapt un elogiu construit prin antifrază ironică la limită cu băşcălia. Puţină estalgie este picurată ici şi colo, ceea ce aminteşte cumva de Boogie (2008) al lui Radu Muntean, aşa cum cei trei prieteni amintesc de prietenii rataţi ai lui Boogie, trăind din amintiri, cu un fel de amărăciune veselă care colorează crepuscular existenţele lor. Insistenţa cu care camera fixează clădiri delabrate, cinematografe ieşite din uz, atacate de eroziune, magazii şi ateliere cu ceva coşcovit, abandonat, gări pierdute parcă în timp, decolorate până la acea nuanţă sepia a anumitor deşerturi, inclusiv criblura unui drum care nu ştii de unde vine şi încotro duce documentează o lume expirată, cu existenţe larvare, staţionare, unde timpul se împotriveş te mersului lui. Acest fundal obsesiv transcende dimensiunea comicului reprezentat în toate aspectele sale facil de recunoscut de la comicul de limbaj la cel de situaţie. Comedia lui Paul Negoescu dobândeşte un aspect gogolian decelabil în enunţul marelui scriitor: „cu cât priveşti mai atent o istorioară comică cu atît ea devine din ce în ce mai tristă”. Acestei tristeţi care se instalează peste eşecul previzibil al celor trei patetici argonauţ i provinciali i se împotriveşte la final regizorul virând necreditabilrocambolesc către un happy end scos în fotoshop. Nu numai că splendida Gina se întoarce sprintenă şi surâză toare din Italia de la don Giovanni pentru iubitul ei falit, dar cinstit, care mănâncă roşii cu brânză într-o bucă- tărie mizeră unde tronează în chiuvetă un maldăr de vase nespălate, dar Dinel mai completează încă un bilet la loterie care se dovedeşte câştigător cu cinci din şase numere, aducând în universul prăfuit al looserilor raza de speranţă de care aveau nevoie. Prefer sfârşitul cu fund dublu al povestirii lui Caragiale cu toate ambiguităţile lui, refuzul tragediei precum şi cel al intervenţiei provindenţ iale tocmai pentru că viaţa lefterilor are uneori inefabilul ei pe care comedia lui Negoescu îl spulberă deliberat tocmai pentru a rămâne o comedie când nu e.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara