Înapoi la pagina curenta

Arte:
Vestigii arabo-normande la Palermo de Simona Drăgan

În secolul al XII-lea, civilizația Siciliei a trăit un moment de confluență culturală și religioasă fără precedent. După aproximativ două secole de stăpânire arabă și conflicte arabo-bizantine, într-un spațiu multietnic italo-grec și arab, incluzând evrei, berberi și imigranți din lumea vesteuropeană, insula și-a atins momentul de maximă expansiune politică sub stăpânirea normanzilor, când Regatul Siciliei a ajuns să includă și o bună parte din sudul Italiei peninsulare. Capitala Palermo a devenit un strălucit centru politic și cultural, cu o populație mai mare decât a Londrei sau a Parisului acelor vremuri. Sinteza culturală realizată în Sicilia sub stăpânire normandă, în timpul dinastiei de Hauteville și a urmașului lor pe linie germanică, împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen, este un fenomen recunoscut, atât în arhitectură, cât și în artele vizuale. Ancorată în trecutul islamic recent, Sicilia a atins în acel moment o culme a sincretismului și a exotismului, cu consecințe ce supraviețuiesc până în prezent în atracția ce o exercită acest spațiu atât pentru specialiști, cât și pentru turismul de masă.
***
Zona Mediteranei este considerată de istorici drept cea mai veche și mai dens urbanizată arie europeană, fie și cu observația (pe drept cuvânt cam marxistă) că, în Evul Mediu, orașul s-a dezvoltat în contradicție cu lumea feudală, ca un „chist“ sau o „malformație“ ce nega înseși principiile de producție ale lumii rurale. În acest context, mai ales în timpul stăpânirii arabe, Sicilia medievală a fost o excepție, adică o lume prin definiție rurală, populată, în cel mai bun caz, cu agro-orașe dezvoltate pe orizontală și bazate pe o economie de tip autarhic, foarte diferită de înfeudarea pământurilor ce avea să se producă gradual, odată cu venirea normanzilor, într-un spirit ce a marcat întreaga Europă medievală. Agricultura Siciliei le-a datorat arabilor, vreme de multe secole și chiar după pierderea puterii politice asupra acestui spațiu, o configurație proprie, bazată pe anumite culturi și moduri de producție specifice, implantate sau adoptate de colonizatorii arabi.
Pe de altă parte, în plan artistic, mult timp arhitectura și arta islamică europeană (cu excepția Cordobei) au fost marginale și de mic interes pentru studiile islamice, fiind doar de câteva decenii insistent reconsiderate, cel mai probabil în acord cu o agendă vizibil politică. În 2015 și 2016, au apărut la o editură palermitană două cercetări de mai lungă durată ale lui Ferdinando Maurici, specialist în arheologie medievală și profesor la Bologna, dedicate orașului Palermo sub stăpânire arabă (Palermo araba, 2015) și, respectiv, normandă (Palermo normanna, 2016). Autorul, născut el însuși la Palermo, este unul din marii specialiști contemporani în civilizația siculo-normandă, recunoscut inclusiv de școala anglo-saxonă, care a depășit în prezent paradigma de cercetare de secol XIX reprezentată, în lumea italiană, de Michele Amari, figură de Risorgimento, mare orientalist italian, un savant care a repertoriat și tradus documentele siculo-arabe și a scris prima istorie a musulmanilor în Sicilia.
Oraș dezvoltat pe vechi fundații antice și punice, actualul Palermo mai păstrează astăzi, ca amintire a stăpânirii arabe de circa două secole, doar tipul de urbanizare a centrului istoric, gândit după vechile principii de ierarhizare și diferențiere din interiorul lumii musulmane. Cucerită de arabi după o înverșunată rezistență a populației italice autohtone, susținută puternic de Bizanțul al cărui dominion Sicilia era la acea vreme, insula a fost guvernată vreme de două secole indirect, după politicile din nordul Africii, prin emiri aglabiți și apoi califi fatimizi, care au colonizat-o treptat cu populație nu neapărat arabă, cât de tradiție islamică, fapt care i-a și marcat pentru mai multe secole (iar după unii istorici, definitiv) destinul și configurația culturală.
Deși a fost, în timpul arabilor, un spațiu dar al-islam („casa Păcii“, adică a supunerii islamice), Palermo a rămas totuși pentru lumea musulmană o „capitală ex-centrică și periferică geografic“ (PA, 135) și o metropolă de tip „secund“, întrucât nu a reprezentat „capitala administrativă a unui mare Stat“ (PA, 134). A devenit însă unul dintre cele mai mari orașe islamice din Occident în secolele IX-XI, când a ajuns la o populație între 50.000 și 100.000 de locuitori, având, după declarațiile călătorilor arabi ai epocii, aproximativ 300 de moschei și de școli coranice. Aceste secole reprezintă totodată intervalul în care Palermo a depășit definitiv vechea capitală imperială bizantină Siracusa, deși conceptul de „capitală“ nu funcționa în acele secole. Abia normanzii îl vor impune treptat. După ce contele Roger I, unul din frații Altavilla (foști cruciați, care cuceresc această parte a Italiei) alege să își petreacă cea mai mare parte a vieții pe continent, în Calabria, odată cu stăpânirea fiului său, Roger al II-lea, și după o lungă regență a mamei Adelaida, se va înfiripa treptat preferința pentru Palermo, cam îndepărtat de toate, dar considerat probabil de văduvă și de sfătuitorii ei mai potrivit pentru a-i proteja fiul.
În timpul acestei dinastii normande de durată relativ scurtă, dar cu ambiții imperiale și valențe demiurgice, întregul Palermo ajunge să fie reedificat după moduri constructive și arhitectonice superioare celor arabe, o explicație, între altele, a faptului că nu s-au păstrat până în prezent decât ocazionale fundații ce mai amintesc de vechiul megalopolis islamic. Astfel, cu toate eforturile specialiștilor arheologi, vechiul oraș arab mai poate fi reconstituit azi nu atât din săpături, cât mai ales din surse lingvistice, ajungându-se la un „oraș alcătuit din cuvinte“ (cf. Henri Bresc,PN, 7), adică cercetat după urmele toponimice (nume de monumente, străzi, porți, cartiere etc.), aparent mult mai rezistente decât construcțiile în piatră. De altfel, este interesant și că mulți specialiști mari în Sicilia arabo-normandă, atât din școala mai veche, cât și din ultimele decenii, au pornit ca arabiști, de la o licență în filologie (vezi Maurici însuși sau britanicul Alex Metcalfe) sau au ajuns să învețe limba arabă pentru a da consistență cercetărilor lor (Michele Amari).
Recent, arta arabo-normandă din Palermo și împrejurimi a intrat sub protecția UNESCO, printro serie de nouă monumente ce datează fără excepție din timpul dinastiei normande de Hauteville, perioadă în care, de exemplu, construirea palatului „dei Normanni“ (Palazzo Reale) a generat un imens, interminabil șantier; spre lauda lucrurilor monumentale, aș adăuga, uneori singurele care, în vâltoarea istoriei, au păstrat puterea de a supraviețui piatră pe piatră. În Palatul Regal se află, de altfel, și mult vizitata Capelă Palatină, decorată în timpul regilor normanzi cu excepționale mozaicuri bizantine și cu un tavan în muqarna ce constituie o capodoperă de artă fatimidă cu inserturi de pictură figurativă, incomparabil mai bine păstrată decât vestigiile similare din lumea arabă, mici fragmente salvate de istorie de la furia iconoclastă ce i-a animat și pe arabi, nu doar pe creștini.
Astfel, din timpul stăpânirii arabe nu s-a mai păstrat în Palermo niciun vestigiu arhitectural, toate vechile edificii islamice, cu excepția câtorva ziduri, fiind reconstruite de normanzi. Multe biserici creștine, convertite în secolul IX în moschee, au fost redate cultului creștin, iar actualul dom, considerat o capodoperă de artă locală siciliană, a fost reconstruit integral pe fundațiile vechii moschei congregaționale a orașului. Descris în secolul XII de călătorul arab Ibn Jubayr ca „o minunăție de oraș, construit precum Cordoba“ (PN, 121), Palermo, intrat sub normanzi într-un proces lent și ireversibil de latinizare, a evoluat de la situația (de sfârșit de secol XI) de oraș islamic, aflat sub controlul politic și militar al unei elite creștine, la cea de capitală creștină, o città meravigliosa în care călătorul arab amintit (altminteri vizând în călătoria lui însăși Mecca) admira cel mai mult, în mod curios, biserica Santa Maria dell’Ammiraglio (cunoscută și sub numele La Martorana), edificiu integral creștin, cunoscut pentru câteva faimoase mozaicuri. Dincolo de aceste mici curiozități ale istoriei, Palermo rămâne un avanpost pierdut al islamului în lumea europeană, teritoriu fertil și plin de atracții pentru cercetările actuale.